Calcaiul in televizor

Mi se intampla cateodata sa ma uit la televizor, pe un post local, exact cand vine oficialul sa ne explice cum stau lucrurile. Cand spun post local, nu inseamna neaparat unul din Timisoara. Nu, ultima data s-a intamplat la Giurgiu, cand eram in vizita la amicul meu Velicu. Iar cand spun oficialul, ala poate fi oricare din administratie: primar, vice, director de birou, presedinte de comisie etc. De obicei, oficialul isi structureaza interventia in doua parti Prima este dedicata laudei de sine, in care ne arata cat de multe si cat de bune a facut el pentru oras, cu toate ca tot felul de forte malefice s-au opus. A doua este destinata explicatiilor complexe date nerealizarilor. Aici, se vorbeste mereu despre fel de fel de lucruri intamplate la nivelul guvernului si a ministerelor, ni se explica foarte amanuntit, intr-un limbaj tehnic, cum au circulat banii pe cai interzise, cum s-au impotmolit hotarari ale consiliului prin hatisurile din prefectura si multe multe altele. Atat de enervant devine totul, incat mie imi vine sa bag un calcai in televizor, cu viteza cu care zboara mingea din racheta lui Nadal.

Cum se formeaza convingerile

Sa presupunem ca aici, in Timisoara, vad gropi in asfalt. Imediat, il injur bine pe Ciuhandu. Apoi, intr-o zi, merg la Oradea si vad si acolo gropi in asfalt. OK, ma interesez cine e primar la Oradea si il injur si pe ala. Dupa cateva zile, ajung la Cluj si iarasi gasesc gropi in asfalt. Il injur, natural pe Funar, apoi pe Boc, ca amandoi au fost primari de Cluj; il injur pe actualul primar si plec mai departe. Dar deja imi incolteste o banuiala sumbra: in toate orasele Romaniei sunt gropi in asfalt. Poate gresesc, poate sunt rautacios, ori inclinat catre generalizari pripite. Asa ca merg si mai departe.

Un text al lui Cioran, din vremea cand mai avea o urma de poezie in suflet

Adesea mi-am luat rămas-bun de la viaţă. Îmi ziceam întru inima mea: firea e pecetluită. Ce să mai cauţi în ea? Pentru tine nu e loc: desparte-te de toate, fă o cruce pe ce-ai fost şi una şi mai mare pe ce-ai fi putut să fii, trînteşte-ţi trupul de pămînt, sfîşie-ţi veşmintele şi fostele credinţe, smulge-ţi părul dintr-o glăvăţînă(1) asasină de speranţe, şi cu braţe crîncene deznodînd încheieturile suprimă pomenirea întîmplării tale.

Un repetent pe nume Jakob

Maria si-a facut cont pe Facebook. Chestia asta mi se pare OK cata vreme pot sa o tin sub control. Dar deja vad ca au aparut pe-acolo "prieteni" despre care nu am auzit niciodata. Spre exemplu, un anume Jakob. Acest Jakob, m-am gandit eu, trebuie sa fie un analfabet de tip nou, din aia care nu au habar sa scrie nimic corect si mai degraba scot sunete nearticulate decat sa rosteasca ceva. De unde am scos-o? Pai iata de unde. Maria a urcat urmatoarea poza:

O poveste a lui Ernest Hemingway

SAT INDIAN 
La malul lacului fusese trasă încă o barcă. Cei doi indieni stăteau si aşteptau.

Nick şi tatăl lui se aşezară la pupa bărcii, indienii o împinseră în apă, apoi unul din ei urcă şi trecu la rame. Unchiul George se instală la pupa bărcii venite din sat. Indianul cel tînăr împinse barca în apă şi urcă în ea ca să vîslească.

Cele două bărci o porniră în întuneric. Nick auzea ramele celeilalte bărci scîrţîind în negură, mult înaintea lor. Indienii tăiau apa cu lovituri repezi de vîslă. Nick se lăsase pe spate, şi tatăl lui îl luase de umeri. Pe apă era rece. Indianul trăgea la rame din greu, dar cealaltă barcă se auzea mereu înaintea lor în beznă.

-  Unde mergem, tăticule? întrebă Nick.

-  În sat, la indieni. E o femeie acolo, tare bolnavă.

-  Aha, spuse, apoi tăcu.

Copite meritate

Şi pentru că am vorbit de măgarii dobrogeni, mi-am adus aminte de un măgar de la Sinaia. Când eram pe la vreo zece ani, mergeam cu tata la Piscu' Câinelui - cabană care astăzi este închisă, din câte am auzit. Când ajungeam, întotdeauna găseam acolo un măgăruş. Nu mai ştiu cum am descoperit că-i plac ţigările, aşa că-i aduceam câte un pachet de Carpaţi fără filtru şi îi dădeam să mănânce, pe rând, cele douăzeci de ţigări. La un moment dat, stând eu în spatele lui, mi-a tras două copite destul de puternice. Cred că le meritam.

La Piscu Câinelui, cu tata, în 1971

Magarul ca bogatie naturala

La Tulcea, am stat la o familie cu care ma cunosc din vremea studentiei. Ce-i drept, nu ne-am mai vazut cam de atunci, insa a fost ca si cum ne-am fi despartit acum o luna. De la ei am invatat un lucru: vantul este o bogatie naturala a Dobrogei. Tocmai de aia, acolo se va construi un imens parc eolian.

Panait Cerna si cura de slabire

Acum ceva vreme am urcat aici o poezie a lui Panait Cerna: http://totusipovestile.blogspot.com/2011/08/un-sonet-al-lui-panait-cerna.html Hodoronc, tronc, vor fi spus unii. Dar nu e deloc asa. Pentru ca in plimbarile mele prin judetul Tulcea, am trecut prin satul in care s-a nascut acest domn. Pana atunci, daca m-ar fi intrebat cineva cine a fost Panait Cerna, i-as fi raspuns: un scriitor. Acum insa stiu mult mai multe. Iata dovada:

.

Curtea lui Cerna cu bustul lui Cerna

Placinte cu branza si cu carne

A cincea zi cu Herbalife. Am fost la control, la tipul care mi-a vandut produsele si care m-a masurat si verificat cu tot felul de aparate. Are un catastif unde noteaza meticulos evolutia slabirii mele. Mi-a masurat iarasi circumferinta gatului, a toracelui, a bratului, a abdomenului, a pulpei, a gambei. O fi uitat ceva? Apoi, a verificat pe aparate cata grasime mai am, ce indice de masa musculara si multe alte lucruri interesante dar care pe mine ma lasa rece: EU VREAU SA DAU BURTA JOS!!!!

OK, mi-am iesit din fire, este efectul detoxifierii. Prezint scuze. 

In patru zile am slabit 1,4 kg. Asadar pot spera ca intr-o luna o sa ajung sa descarc vreo 7 kg. Nu mi se pare rau! Totul e sa rezist. Chiar acum, cand scriu, ma cam incearca o mica pofta de placintele cu branza si cu carne. Foame nu-mi e, dar pofta...mama, mama!

Cat eram acolo, in birou, a aparut si o tipa de la ei cu care am facut cunostinta data trecuta. Cand a auzit ca am dat jos 1,4 kg, a inceput sa topaie, scotand tot felul de exclamatii: bravo!, excelent!, nemaipomenit!, fantastic!, tine-o tot asa!, cand ajungi sub suta facem chef mare! Ziceai ca a slabit ea personal si ca acei 1,4 kg erau tot ce-i mai prisosea ca sa ajunga Miss Univers. Lunea viitoare ma duc din nou.

Saliva de purice

Deoarece Richi2 (zis, de-acum inainte, Richi) are nu stiu ce probleme care-l determina sa se scarpine necontenit, Ali cea cuminte s-a gandit ca e bine sa il duca la veterinar. Eu nefiind acasa, l-a dus fara sa ma mai anunte. Acolo, au constatat ca are nu stiu ce probleme de la pureci si ca saliva de pureci (nu stiam ca exista asa ceva) ii irita pielea. Acum va trebui sa-i dam pilule. 

Pentru ca tot era acolo si pentru ca baietii de la cabinet sunt foarte comunicativi, s-a gandit Ali sa-i intrebe cum e cu soriceii dansatori. Ei bine, vestea primita mi se pare alarmanta: soricioaicele intra in calduri odata la patru zile! Sunt gestante doua saptamani, nasc, apoi ciclul se repeta. Asta poate genera diverse probleme de perspicacitate: daca la inceput am o soricioaica si un soarece care fac patru pui - doua femele si doi masculi si apoi fiecare femela se imperecheaza si face cate patru pui si apoi din nou etc, oare cati soareci o sa am dupa un an? Si cat de mare va trebui sa fie terariul care sa-i cuprinda pe toti? Si cati bani va trebui sa cheltui eu lunar pe mancarea lor? Dar doctorul care o sa-mi desfunde de doua ori pe saptamana urechile nimicite de chitaitul sutelor de soricei  cat o sa ma coste? Da' halatu', cat e halatu'?

Purice hranindu-se din pielea lui Richi

Inca o poveste a lui Andersen

Cufărul zburător

Era odată un negustor asa de bogat încât ar fi putut să pardosească cu bani de argint toată strada lui si pe lângă asta si o ulicioară. Dar nu le pardosea pentru că-si întrebuinta altfel banii si când dădea o para, lua înapoi un galben, fiindcă era foarte dibaci. Dar într-o bună zi a murit.

Fecioru-său a mostenit toată averea si, când s-a văzut cu atâta bănet, a început să ducă o viată de petreceri; făcea zmee din banii de hârtie si arunca în apă galbeni în loc de pietre. Cu asemenea îndeletniciri, paralele s-au isprăvit repede si nu i-au mai rămas decât patru bănuti de aramă, iar haine nu mai avea decât un halat vechi si o pereche de papuci. Prietenii acuma nici nu mai voiau să stie de el, pentru că nu puteau să iasă pe stradă cu dânsul asa îmbrăcat. Numai unul din ei, care era mai bun la suflet, i-a trimis un cufăr vechi cu o scrisorică: „Fă-ti bagajul!“ Dar el n-avea ce bagaj să-si facă si de aceea s-a băgat chiar el în cufăr.

Aliens 2

Constat cu uimire ca puii soriceilor dansatori cresc intr-un ritm alert. Acum au pete, le iese par, cred ca in cateva zile o sa faca si ochi. Deocamdata, arata tot ca niste aliens.

Tentativa de troc

Miercuri, a sosit din state un amic mai degraba virtual, care e de bastina de prin Arad. Omul e un intelectual, si-a dat doctoratul in filosofia presocraticilor daca nu ma insel, a scris romane si poezii, dar lucreaza ca supraveghetor hotelier ori asa ceva. L-am asteptat la aeroport sau, mai degraba m-a asteptat el pe mine, pentru ca am intarziat cateva minute din cauza unor intamplari cu Maria. Fapt e ca exact cu o zi inainte, se intamplase urmatorul fenomen: in timp ce ma tundeam zero, cum fac de vreo trei ori pe an, mi-a venit ideea sa intrerup operatiunea si sa las anumite portiuni de scalp neatinse, in special ca sa vad cum reactioneaza Maria. Cand a sosit si m-a vazut, a inceput sa strige ca trebuie sa ma tund complet, ca daca raman asa sa nu ma mai duc s-o iau de la scoala etc. Atunci mi-a venit ideea sa fac un troc: eu ma tund complet si Maria umbla toata luna lui septembrie cu parul strans. E atat de frumoasa cu parul prins la spate, incat nu ma mai satur privind-o. I-au spus multi lucrul asta, insa ea, cu incapatanarea pe care o mosteneste, din cate vad, pe partea feminina a familiei, refuza pana si sa incerce. La propunerea mea a stat, s-a gandit si in cele din urma a refuzat. Asadar m-a acceptat in felul asta:

Nervii si sote-ul de morcovi

A patra zi de Herbalife. Deja se instaleaza o stare de nervozitate. Am nadejdea ca va trece, altfel nu cred ca o sa pot continua. Pe vremea cand eram profesor la Sinaia si aveam vreo 30 de ani, am tinut post negru patru zile. Nu stiu ce m-a apucat atunci, dar nu am mai mancat absolut nimic patru zile. Nici apa n-am baut cine stie ce. In seara celei de-a patra zile, cum stateam si ma uitam la televizor (pe bulgari), am simtit brusc o stare de nervi atat de puternica incat am sarit in picioare si m-am gandit ca trebuie sa distrug ceva. Este foarte greu de descris starea aia, insa imi aduc aminte de ea ca de ceva "evil". Mama era acasa, i-am spus ce se intampla si ea s-a dus repede la bucatarie sa prepare ceva. Stiam ca dupa ce te-ai abtinut multa vreme trebuie sa o iei usurel, sa nu te apuci sa mananci ca disperatul. Asa ca am ciugulit un sote de morcovi, care a avut un efect benefic. Nervii mi-au trecut si s-a instalat foamea. Am uitat sa spun ca in cele patru zile nu mi-a fost foame deloc. De aia mi-a si venit usor sa tin post negru.

Anul trecut, am mai facut o experienta: am stat sapte zile numai cu sucuri de legume si fructe. A fost mai dificil, chiar daca nu-mi era foame si nici stari de nervi nu am avut. Insa ceva nedeslusit a fost prezent tot timpul, un fel de ingrijorare, ceva asemanator cu o durere de dinti, de care nu poti uita orice-ai face, pana nu o elimini. 

Acum, vad ca ma incearca o oarecare iritare. Si sunt abia in ziua a patra. Ce ma fac in urmatoarele 86 de zile?

O poezie de Adrian Dinis

pe strada din casă noaptea păşesc pe vârfuri
nu vreau să fac niciun zgomot
dar uşa scârţâie îngrozitor
oasele încep să-mi trosnească

atunci liniştea devine cel mai de temut duşman
şi aş da orice pe smiorcăiala
unei mâţe când e ucisă de şobolani

cineva mă trage de mânecă
îmi ascund în buzunare
mâinile pline de sânge şi de bomboane

în toată mizeria asta de viaţă
moartea mă ceartă ca o mamă

O poveste chinezeasca din secolul XVII

FANTOMA MUŞCATĂ

Iată istoria pe care mi-a povestit-o Cen Lin-ceng. Un bătrîn dintre prietenii săi îşi făcea siesta într-o zi de vară, cînd zări în nedesluşirea toropelii aceleia o femeie care, dînd la o parte portiţa, se strecură în casă îmbrăcată în veşminte de doliu: tichie albă, tunică cu pieptar de cînepă, fustă la fel. Se îndreptă spre camera din dos şi bătrînul crezu mai întîi că era o vecină care venea în vizită; apoi chibzui: „Cum ar îndrăzni să intre în casa altuia îmbrăcată aşa ?(1)“

În timp ce stătu el aşa nedumerit, femeia se întoarse şi intră în cameră. O cercetă cu atenţie: era cam de vreo treizeci de ani; culoarea palidă a chipului buhăit, privirea întunecată, îi dădeau o înfăţişare înspăimîntătoare.

Herbalife si talharul

A treia zi de Herbalife. Trebuie sa recunosc ca ieri a fost ceva mai greu. Pe la 4 m-a apucat foamea si am rabdat pana la 7. Mi-am facut o tigaie mare cu mancare si nu am izbutit sa o termin (cu o seara inainte, alaltaieri, izbutisem). Acum nu mi-e foame, dar asta nu inseamna nimic, pentru ca sunt obisnuit sa sar peste micul dejun. Maria vrea neaparat sa bea si ea shake de la Herbalife si apare o problema: nu ne putem trezi la aceeasi ora. Pana la urma, o sa fac un shake numai pentru ea, ca sa se linisteasca. N-am vazut demult o persoana atat de curioasa.

Ieri am inceput sa asud si vad ca astazi e la fel. Transpir stand pe loc, ca efect al detoxifierii. Ma intreb cat o sa mai dureze. Unii zic ca dupa ce te-ai intoxicat 20 de ani, nu te poti dezintoxica decat in alti 20. Ori eu nu cred asta. Talharul a talharit o multime de ani si s-a mantuit intr-o secunda, pe cruce.

Ceausescu la McDonald's

De cate ori ma intorc catre Timisoara dinspre Brasov, ma opresc la Fagaras si cumpar placinte cu branza si cu varza de la o patiserie numita Furnica. Placintele alea imi amintesc de vremea studentiei, cand prin Bucuresti se gaseau diverse locuri ascunse, prin tot felul de ganguri, unde puteai manca strudele, branzoaice, placinte cu ciuperci, cu varza, dovleac, sfecla, uneori cu branza si rareori cu carne. De atunci mi-a ramas obiceiul de a manca astfel de produse si, din cauza lor, am si pus pe mine kilograme bune.
Intorcandu-ma de la Tulcea pe ruta Bucuresti-Sinaia-Brasov, am ajuns din nou la Furnica. De data asta, cum stateam pe trotuar si mancam placinte, mi-a sarit in ochi un lucru: nu prea exista diferente intre intre cladirea din Fagaras care adaposteste, printre felurite magazine, patiseria si diverse cladiri din alte orase care adapostesc cam aceleasi lucruri. Parca ar fi facute cu copy-paste. De fapt, stiam ca in gandirea lui Ceausescu se cocea o uniformizare deplina, dar aproape ca uitasem lucrul asta, dupa atatia ani post-revolutionari in care fantezia arhitectilor a luat avant. Pun aici doua poze, una cu cladirea din Fagaras si una cu o cladire din alt oras, care, intamplator, s-a nimerit sa fie Filiasi. Garantez insa ca astfel de cladiri se gasesc in alte 100 de orase. Este principiul pe care il aplica marile lanturi de magazine: toate arata la fel, ca sa te simti in siguranta, ca acasa.
Ceausescu a fost un specialist in promovare si un creator de concepte, daca traia il angajau aia de la McDonald's si il plateau cu 50.000 de euro pe luna!

Fagaras

Filiasi

Bunele maniere pentru oamenii preistorici

Zilele trecute, am dat peste o chestie numită „Mic Dicționar al Bunelor Maniere”, scrisă de un domn pe nume Laurențiu Teodor. N-am auzit niciodată de acest autor, dar pot să fac pariu că are cel puțin 80 de ani împliniți. Se vede asta din felul în care pune problemele. Iată doar un exemplu:

Piciorul ganditor

Uite-asa vin amintirile. La al doilea simpozion de la Sinaia, prezidiul era ocupat de monarhistii adevarati. Intai de toate, Corneliu Coposu, in pozitia cea mai vizibila. In dreapta lui, Simina Mezincescu. Mai erau surorile Coposu si inca niste persoane, oameni cu greutate, bineinteles. Eu ma fataiam pe-acolo, ca doar eram organizator. Ii intrebam pe fiecare daca le lipseste ceva, ma agitam, in fine, tineam mortis sa iasa totul cum trebuie. La un moment dat, trecand prin spatele lui Coposu, am surprins un scurt dialog dintre Senior si doamna Mezincescu, pe care il redau asa cum mi-l amintesc:
- Simina, ai vorbit cu (...) sa ia textul (...) si sa il duca la (...) ?

- N-am vorbit, Cornel, ca m-a durut rau piciorul...

- Dar Simina, tu gandesti cu piciorul?