Alaltăieri seară, am mers la apartamentul unde a stat mama, la întâlnirea cu un domn care urmează să-mi aducă un pat. A mers și Maria cu mine, să vadă cum arată acum, după ce am refăcut camera cea mai afectată de inundație. Pe la 8 și jumătate, a sosit domnul cu patul, i-am explicat ce vreau, a făcut o schiță, apoi a scos o paletă de culori, ca să-mi aleg nuanța preferată. I-am spus Mariei să aleagă ea. Bineînțeles că la început a zis că vrea albastru, dar apoi a înțeles că lemnul patului trebuie să fie în acord cu parchetul și mobila. Așa că a ales ceva potrivit. Să zicem cam ca în paleta asta, mostra încercuită.
Toate mostrele au un cod. Domnul cu patul s-a uitat și a zis: „OK, îi place asta. Deci codul 0174, am notat”. Apoi a închis carnețelui și am mai stat un minut la pălăvrăgeală, cum fac toți românii, care înainte de a pleca de la cineva repetă de încă trei-patru ori ceea ce deja au mai spus. Și cum repetam noi chestii de genul „deci o să fie gata miercuri”, numai ce o aud pe Maria, care stătea și studia paleta de culori: „Tata, dar aici nu e bine”. Se apleacă domnul către ea și o întreabă: „Ce nu e bine?” La care Maria zice: „Codul la asta e aici” și pune degețelul pe mostra cea mai de jos. Apoi urcă un nivel, două, trei, până la al patrulea, zicând la fiecare: „La asta e aici, la asta aici, la asta aici și atunci la a noastră e aici”. Și atunci domnul zice: „Așa-i, Maria, am greșit eu, codurile sunt scrise sub mostre și eu l-am citit pe cel de deasupra. Bine că ai observat”. Apoi scoate caiețelul și zice: „Modificăm, codul este 0175”
Nu stiu alții ce cred, dar mie întâmplarea asta mi s-a părut extraordinară. La nouă ani să fie ea atât de atentă, să verifice și să descopere eroarea, cred că nu e un lucru atât de obișnuit.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu