De-ale lui Zoscenko (10)

Nas de copoi

Comerciantul Eremei Babkin a fost jefuit. Ci­neva i-a furat blana.

Păgubaşului îi venea să urle, nu alta. Vezi bine, îi părea rău de blană.

— Era o blană pe cinste, măi oameni buni - zicea. Păcat de ea! Plătesc cît nu face, dar tot găsesc eu tîlharul. Să-l scuip între ochi.

Aşa că Eremei Babkin a făcut apel la servi­ciile unui cîine poliţist. Şi s-a prezentat un agent cu şapcă şi moletiere, însoţit de un cîine. Coşcogea dulăul; unul cafeniu, cu botul ascuţit, an­tipatic.

Agentul şi-a vîrît cîinele cu botul în urma de lîngă uşă, a zis „şo!” şi s-a dat la o parte. Cîinele a adulmecat aerul, şi-a aruncat odată ochii pe mulţimea din jur (vezi bine, se strînsese lume) şi deodată se apropie de baba Feokla, de la cinci. Vine lîngă ea şi-i miroase poalele.

Sa radem cu Leon Panetta

Dupa aparitia unui nou set de fotografii care arata la ce orori se dedau sodatii americani prin Afganistan, secretarul american al apararii a zis cam asa: "Soldaţii implicaţi în acest comportament inuman vor trebui să răspundă în faţa justiţiei militare americane". Pai sa nu te tavalesti pe jos de ras? Adica razboiul in sine, declansat de americani in Afganistan, nu e deloc inuman, nu-i asa? Inuman e sa te pozezi cu niste cadavre de afgani, nu sa-i impusti ca pe mistreti. 

Ceea ce ma mira pe mine e faptul ca Panetta si cei de-o teapa cu el o tot dau cotita. Nu ar fi mai fair o atitudine de tipul "fratilor, e razboi, daca vrem sa-l castigam nu mai stam sa pierdem vremea cu fleacuri ca astea - caporalul X s-a pozat cu cadavrul unui afgan". Adica pana la urma ce ar trebui sa intelegem noi, marea masa, ca razboiul ala e o activitate oarecare, chiar placuta si ca numai din cand in cand cate unii calca pe bec facandu-si niste poze cu cadavre? 

Sa ii impuscam pe aia care-si fac poze cu cadavre! Iar pe aia care omoara zeci de afgani dar nu se pozeaza cu ei, sa-i decoram! 

Bravo, Panetta, bravo, Obama, bravo, America!

Dezradacinarea

Ca sa fii fericit ai nevoie de oameni si de locuri, nu de lucruri. Oricat am merge cu Maria la distractii, oricat am calatori, oricate gadgeturi i-am lua si oricati bani am cheltui prin mall-uri ca sa aiba tot ce-i trebuie, nu vom putea inlocui nici macar o singura zi petrecuta de ea la Brebu, cu Delta si Neo. 

Luam decizii in locul copiilor nostri. Consideram ca nu sunt suficient de maturi ca parerea lor sa conteze. Stim ca dorintele lor nu tin seama de viitorul indepartat, ca ei nu se gandesc la ce li s-ar putea intampla peste douazeci de ani, ca vor doar sa se bucure de jucariile lor, de prieteni, de soarele pe care il cunosc, de casa unde stau bunicii si ii asteapta cu drag si dor... Si atunci, in numele viitorului pe care noi credem ca il cunoastem, ii scoatem de acolo, de unde sunt ei, cei adevarati si ii replantam ca pe niste pomi in alt mediu, in locuri necunoscute, printre straini.... Facem asta pentru viitorul lor. Dar stim noi oare cat de mult ii va costa, in acelasi viitor, faptul ca au fost niste dezradacinati, ca amintirile lor vor fi doar un sir de plecari si renuntari, reasezandu-se mereu precum pietricelele din caleidoscop, ca nu vor avea acel punct de intoarcere care in mod normal ii insoteste pe oameni de-a lungul vietii si care ii face sa treaca mai usor peste greutati? Stim noi, astazi, ce efect va avea, peste ani, asupra Mariei, plansul dinaintea revenirii la Hannover, cand ma strangea in brate si-mi spunea, printre suspine "Nu vreau sa plec"?

Isenacum

Iata un nou indiciu ca nimic nu este intamplator. 

Dupa cum stie toata lumea, inclusiv Maria (nu inseamna insa ca toti sunt si de acord!) Bach a compus cea mai frumoasa muzica ever. El s-a nascut la Eisenach. Numele latinesc al lui Eisenach este Isenacum. Din Isenacum, prin amestecarea literelor (adica prin anagramare) se obtine "en musica", adica "iata muzica". Si tot din Isenacum se obtine, prin anagramare si dublarea n-ului, "en canimus", ceea ce se traduce prin "ascultati, cantam".

Pe urmele lui Bukowski

Daca tot sunt prin zona, m-am gandit sa dau o fuga pana la Andernach. Sa vad cand am timp, ca nu e chiar aproape. De ce vreau sa ma duc acolo? Simplu: acolo s-a nascut Charles Bukowski, despre care am mai postat aici si sunt curios sa simt cam ce aer a respirat el inainte de a se carabani la Los Angeles, unde a reusit sa devina ce a devenit. Pana atunci, uite niste poze de-ale lui:

Înfrângerea lui Zeus Olimpianul

Câtă vreme eşti convins că tu poţi sfida moartea, ai dreptul să te consideri superior celorlalţi. Atâta timp cât crezi că vei primi moartea cu seninătate, că nu-ţi pasă de ea, că n-are decât să vină când vrea, fiindcă pentru tine e totuna, eşti liber să te simţi Zeus Olimpianul.
Dar dacă o vezi apropiindu-se şi ţi se face teamă, sau descoperi brusc că vrei, sub diverse pretexte, să mai trăieşti, să amâni clipa clipelor, atunci eşti pierdut: în chiar acel moment te prăbuşeşti în mulţime, devii om ca toţi ceilalţi. Atunci înţelegi că nu eşti cu nimic mai bun, pentru că şi tu, asemeni tuturor, ai fost învins.

Intalnire pe drumul Cotei

Ei, acum ca m-am linistit putin, pot sa ma astern pe povestit ce s-a intamplat marti, in a treia zi de stat la Breaza cu Maria si Michelle. 

Fiind o vreme superba, ne-am gandit ca n-ar fi rau sa mergem pe munte cu telacabina. Asa ca ne-am dus la Sinaia. Inainte de telecabina, am facut o halta prin niste magazine, ca altfel nu mai scapam de gura Mariei. Au cumparat fetele niste lucruri si apoi ne-am dus la Cota 1400. 

Confruntarea lui Cortazar cu abtibildul rau lipit

Portretul cazuarului

Primul lucru pe care-l face cazuarul e sa se uite la tine cu o neincredere trufasa. Nu face altceva decat sa priveasca nemiscat, sa priveasca atat de aspru si fara intrerupere, de parca el ne-ar nascoci in clipa aceea, de parca printr-o stradanie nemaipomenita ne-ar scoate din neantul care e lumea cazuarilor si astfel ne-am pomeni in fata lui, stand, nu se stie de ce si contemplandu-l.

Impartasirea

A impartasi secretul tau cel bine ascuns, tinut in odaia cea mai dosnica a mintii, cel pe care nu-l spui nici la spovedanie, pe care nu-l lasi sa scape nici sub tortura... Ce dovada mai mare de dragoste poate sa existe?

Dar cine e nebunul care sa iubeasca atat de mult? Cine, stiind ca dragostea e pieritoare ca un curcubeu, s-ar da cu totul in mainile persoanei pe care o iubeste? O singura clipa, un moment de slabiciune, o mica neatentie a ingerului pazitor si secretul tau, cel pe care l-ai impartasit cu inconstienta, se duce in lumea larga, sa-l vada cine pofteste. 

Nu-ti spune secretul, cel una cu tine, iubitei celei de-o secunda: nici macar iubirea nu este vesnica.

O poezie a Elizei Pavel

Liniste

E liniște.

            Și poate că noi,

            În haosul nostru de vise,

            Mergem, strivindu-ne-n cioburi.

E liniște.

            Și poate că muritorii din noi,

            În haosul lor de cioburi,

            Vor merge, strivindu-ne-n vise.

Himera sănătății

Toţi suntem mai mult sau mai puţin bolnavi, ăsta e un lucru absolut cert. Sănătatea perfectă nu există, poate doar în uter să fie unii copii perfect sănătoşi. Spun asta pentru că perfecţiunea este ceva ce nu poate fi pierdut decât prin trecerea în altă lume. Nimic nu este perfect, cu excepţia lui Dumnezeu.
Totul e să accepţi şi să declari, la un moment dat, că eşti bolnav. Momentul ăsta vine ca destinul, nimeni nu i se poate împotrivi. Cu cât el vine mai târziu, cu atât himera sănătăţii se prelungeşte. Cei mai mulţi dintre noi suntem atinşi, însă nu o recunoaştem, prelungim suspansul, amânăm momentul adevărului. Asta ne duce într-o direcţie total greşită, pentru că după cum se ştie, cu cât amâni, cu atât momentul în care nu mai poţi amâna este mai dureros. „Boala lungă, moarte sigură” zice o zicere.
Aşadar, să ne declarăm bolnavi încă de la început de tot, când încă le mai părem celorlalţi sănătoşi. Să recunoaştem că odată cu ieşirea din pântecele matern, în chiar acea clipă, la primul contact cu lumea, măcar o boală a început deja să se cuibărească în noi. Dacă vom trăi cu sentimentul acesta, nimic nu ne va mai lua pe nepregătite, aşa cum li se întâmplă celor care trăiesc fără griji, nu le lipseşte nimic şi într-o zi, într-un anume ceas, într-o oarecare clipă, află că procesul care rula în tăcere, în adâncuri, este, de acum, vizibil, precum o roată dinţată care s-a tot învârtit în subteran, urcând lent, până când zimţii ei au început să roadă stratul cel mai de sus şi, iată, prind să se zărească printre firele de iarbă.

Făcături cu Helen Mirren

1. Există o actriță britanică pe nume Helen Mirren, care a avut și are succes. A câștigat și premii internaționale, așa încât se pare că este ceva de capul ei. Eu am văzut-o în filmul "The Queen" și nu pot să spun că a jucat rău sau bine.
   Dar scriu despre ea pentru că au apărut niște reportaje ale căror titluri sună cam așa: „Povestea actriței care la 66 de ani arată ca la 30. A luat un Oscar la 61 de ani și este adorată de milioane de fani". E vorba de această tipă, Helen Mirren.

Mici intamplari cu animale (30)

Adunîndu-ne la cabană cei trei vînători, după ce am dibuit în dîra cerbilor, benjaminul nostru, care atunci luase mai în­tîi contact cu muntele sălbatic, ne surprinse cu vestea că a văzut un muflon. De cînd s-au ridicat munţii ăştia, muflon nu i-a călcat. Muflon trebuie să fie, ce ar putea fi alta? întări novicele. Ca oaia, sur-negriu, cu coarne răsucite.

—  Măi, va fi vreo oaie de casă !

Faceti-va bine (92)

Dracila

Denumire ştiinţifică: Berberis Vulgaris.

Denumire populară: dracină, gard viu, drăgină, lemn galben.

Prezentare. Dracila este un arbust foarte spinos, cu o înălţime de până la trei metri. Face parte din familia berberidaceelor. Dracila dezvoltă nişte rădăcini foarte puternice, de un galben intens la interior şi galben-maro la nivelul coajei. Aceste rădăcini o ajută să se regenereze, chiar dacă este distrusă. Tulpina este rămuroasă şi bine înarmată cu spini cafenii sau galbeni. Frunzele sunt alterne. Florile, grupate în nişte ciorchini de circa şase centimetri lungime, au culoarea galbenă. dracila înfloreşte la sfârşitul primăverii şi începutul verii.

Taierea mieilor

1.Am mai scris despre miei si probabil ca voi mai scrie. Sunt total impotriva sacrificarii rituale a acestor blande animale in fiecare an, cu prilejul Invierii.  Invierea lui Cristos este un moment in care tot crestinul se bucura. De ce se bucura el? Pentru ca afla un lucru capital: moartea poate fi invinsa. Crestinul intelege ca daca urmeaza poruncile lui Cristos, va trai vesnic. Afland asta se bucura nespus. Si cum se bucura crestinul? Taie un miel si il mananca. Poate exista ceva mai absurd? Adica eu aflu ca sunt nemuritor si imediat casapesc un animal bland si nevinovat. Un animal caruia nu i se promite viata dupa taiere, pentru ca Invierea le este rezervata oamenilor. Macar daca i s-ar promite si amaratului de miel ca dupa ce va fi taiat si infulecat, va merge si el intr-un rai al mieilor...

Un clipuscul

Tocmai cand ma pregateam sa scriu ceva despre indivizii care urasc Biserica, popii si credinta, am dat peste un clipuscul (adica un clip minuscul) urcat pe YouTube, in care o individa evident afectata de probleme mintale serioase, da un raspuns aberant la intrebarea: "Ati tinut post?" Este greu de urmarit monologul femeii si de altfel nu are nicio importanta ce spune ea. Important e ca astfel de oameni se duc la biserica, se inchina, respecta ritualul crestin, apoi ies de acolo si vorbesc despre "divulgaritatea umanistica", "blastomul nonsalantei nonconformistice" si alte aiureli. Urmarea e ca indivizii aia despre care ma pregateam eu sa scriu gasesc noi motive sa urasca Biserica, popii si credinta. Ei zic: "Uite in ce hal te tampeste mersul la Biserica". Altii, care poate ca nu se exprima violent sau vulgar cu privire la popi (niste oameni, in fond si ei, nu cine stie ce fiare salbatice), intreaba cu viclenie retorica: "De ce nu o vindeca Dumnezeu cand o vede ca intra in biserica?"

Căscarea ochilor

Am ajuns la Hannover azi noapte la 12:30, după o călătorie de 15 ore. Ne făcuserăm socoteala că o să plecăm la 7 şi o să ajungem la 10, dar s-au întâmplat tot felul de chestii.
Întâi că ne-am trezit după 7.
Apoi, nu am mai găsit declaraţia nevestei cum că e de acord să ies cu Maria din ţară. Am căutat-o de mi-au sărit capacele şi până la urmă am găsit-o într-o cutie aflată în portbagaj. Apoi n-am găsit alte hârtii pe care trebuia să i le las soacrei că să rezolve diverse lucruri.

O poezie de-a Florentei Albu

Muzicuţa

Intotdeauna am vrut să am

muzicuţa,

pentru muzica ei ţopăind,

cu tenişi albaştri, pentru pasul de joc

în sus şi în jos,

pentru melodia ei mică,

fragmenţel de melancolie

Cred că odată, demult,

avusesem o muzicuţă

cu două şiruri de dinţi mirosind

a zahăr candel

şi-a litere de abecedar.

O, sigur, îmi amintesc

felul ei de a cânta,

de-a sări la şotron,

în pătratele desenate cu creta

şi picioarele-n tenişi albaştri

suflul – sufletul – cântecelul-

fărâmiţă de melancolie

Momentul renunțării

I-am auzit pe mulţi vorbind despre faptul că au hotărât să-şi schimbe viaţa începând cu Învierea. Socoteala lor e simplă: noaptea trecută a înviat Cristos, aşa că eu de azi nu mai beau.
Dar ce sens are să legi renunţarea la un obicei prost de Învierea lui Cristos? Dacă tot vrei să te laşi de băutură, de ce să n-o faci de îndată ce îţi vine ideea, fie că asta se întâmplă de Crăciun sau într-o marţi din februarie? Are vreo influenţă asupra organismului faptul că ai demarat acţiunea în prima zi de Paşti? Te ajută Cristos mai mult văzând că ai băut ca porcul până în noaptea de Înviere şi după aia te-ai lăsat? Nici pomeneală, Cristos se bucură pentru că renunţi la un viciu, nu pentru că renunţi la el într-o anumită zi.

O poveste a lui Cortazar

Poveste adevarata

Un domn scapa pe jos ochelarii, care fac un zgomot ingrozitor cand se izbesc de pietrele pavajului. Domnul se apleaca, necajit din pricina ca lentilele costa foarte scump, dar, spre marea sa uimire, descopera ca ochelarii au scapat, ca prin minune, neatinsi.

Atunci, domnul are un sentiment de adanca recunostinta si intelege ca cele intamplate constituie un fel de avertizare prieteneasca, asa ca se duce la un magazin de optica si cumpara un toc de piele captusita - dubla protectie pentru a-si ingriji sanatatea. Peste o ora scapa tocul din mana si, cand se apleaca fara a fi prea nelinistit, constata ca ochelarii s-au facut praf. Ii trebuie catva timp ca sa inteleaga cat de nepatrunse sunt caile Domnului si ca, de fapt, miracolul acum a avut loc.