Focul a fost din străfunduri de veacuri prietenul bun al omului, şi
prieten nepreţuit i-a rămas. Printre binefacerile
lui se număra şi
aceea că ferea aşezările
oamenilor de fiarele mari, care primejduiau viaţa şi
avutul puţin al celor ce n-aveau arme de înfruntare
bune. Pînă azi, păcurarii aprind şi
la noi focuri în jurul turmei adunate la stînă
pentru înnoptat, ca să mai oprească urşii şi
lupii, iar drumeţii întîrziaţi,
dacă văd lupi, în frica lor aprind
făclii sau ce au la îndemînă.
Se pare însă că fiarele noastre mari s-au
cam obişnuit cu focul şi
au înţeles că vetrele pe care le aprind
oamenii sînt cu primejdie numai din pricina celor ce le-au stîrnit şi le
stau prin apropiere. Ar dovedi lucrul acesta, care desigur nu e general, şi
cîteva întîmplări trăite.
Un blog pentru linistea adultilor
Totalul afișărilor de pagină
sâmbătă, 1 decembrie 2012
Aventurile lui Tom Sawyer(2)
Sosi şi
dimineaţa de duminică. Întreaga fire, proaspătă, strălucitoare, fremăta de
viaţă. Inimile erau pline de cântec, iar celor cu inima tânără cântecul li se
revărsa pe buze. Pretutindeni nu vedeai decât chipuri voioase, peste tot domnea
primăvara, văzduhul era plin de mireasma salcâmilor în floare.
Dincolo de
sat, dominându-l cu înălţimea ei, se zărea măgura Cardiff, acoperită de
verdeaţă. Nu era nici prea departe, nici prea aproape, ci tocmai la depărtarea
potrivită ca să-ţi pară un ţinut de basm, tihnit, îmbietor.
La capătul drumului apăru Tom, ducând o căldare cu var şi o
bidinea cu coadă. Când dădu cu ochii de gard, întreg peisajul se posomorî şi o
adâncă melancolie îi întunecă sufletul. Douăzeci şi şapte de metri de gard, de
doi metri şi jumătate înălţime! Lumea îi păru fără rost, viaţa o povară.
Oftând, muie bidineaua şi trecu peste şipca de sus, repetă operaţia, mai dete o
dată; măsură din ochi neînsemnata fâşie văruită, apoi vasta întindere de gard
nevăruit şi se lăsă descurajat pe o buturugă.
Nils Holgersson (11)
Bărzoiul
Într-o zi, dis-de-dimineaţă, gâştele sălbatice care dormeau pe gheaţa lacului Vomb fură trezite de nişte, strigăte ce veneau din văzduh.
— Chir, chir! se auzea. Chir, chir! Cocorul Trianut salută pe gâsca sălbatică Akka şi tot cârdul ei. Mâine are loc hora cea mare a cocorilor pe muntele Kulla.Akka întinse repede gâtul şi răspunse:
— Bună ziua şi mulţumesc! Bună ziua şi mulţumesc!
Cocorii îşi văzură apoi mai departe de drum, dar gâştele sălbatice le auziră încă multă vreme deasupra câmpii-lor şi dealurilor împădurite peste care treceau:
— Vă salută Trianut! Mâine are loc hora cea mare a cocorilor pe muntele Kulla.
Faceti-va bine (195)
Murul
Denumire ştiinţifică: Rubus fructicosus.
Denumiri populare: rug de mure,
mur sălbatic, mure.
Prezentare. Murul aparţine
familiei rozaceelor. Este un arbust cu tulpină lungă, subţire şi spinoasă, agăţătoare,
dar de cele mai multe ori târâtoare. Se întâlneşte în flora spontană, dar se şi
cultivă pentru fructele sale comestibile, de culoare neagră. Frunzele sunt
palmat-compuse. Murul înfloreşte toată vara. Florile sunt albe sau roz. Pentru
uz medicinal se culeg frunzele, din care se face infuzie. Proprietăţi medicinale
însemnate au fructele (murele), dar şi mugurii. Se prepară decoct şi extract
fluid. Uneori se prepară şi infuzie.
Sărbătoarea națională
Aud şi văd tot felul de oameni spunând că se mândresc că sunt români. Mai cu seamă azi, de sărbătoarea naţională, la toate posturile de televiziune apar domni şi doamne care rostesc vorbele astea - ce-i drept, nu chiar cu fluență, întrucât mai trebuie să şi înghită cârnaţii care sfârâie pe grătarele din spate, încinse de primarii care se mândresc şi ei că sunt români. Practic, mândria naţională este scoasă din când în când de la naftalină şi agitată prin faţa camerelor de luat vederi, dar nu ştiu cum se face că asta se întâmplă întotdeauna exact atunci când gâlgâie vinul şi sfârâie cârnaţii. Te duce gândul că oamenii nu rostesc fraza completă, care ar fi „sunt mândru că sunt român, pentru că înfulec şi torn în mine ca un spart, pe gratis”.
Portretul lui Dorian Gray(2)
CapitolulII
Cînd
intrară îl văzură pe Dorian Gray. Era aşezat la pian, întors cu spatele la ei, dînd
paginile unei partituri cu Waldszenen de Schumann.
-
Trebuie
să mi le împrumuţi, Basil, strigă el. Vreau să le învăţ. Sunt absolut
încîntătoare.
-
Depinde
cum pozezi astăzi, Dorian.
- Oh,
m-am plictisit de pozat, şi nu vreau un tablou în mărime naturală, răspunse
băiatul, balansîndu-se pe scaunul de la pian într-un fel răsfăţat şi iritant.
Cînd îl zări pe lordul Henry, obrajii i se colorară uşor o clipă. Scuză-mă,
Basil, dar nu ştiam că eşti cu cineva.
vineri, 30 noiembrie 2012
Aventurile lui Tom Sawyer(1)
Prefaţă
Mai
toate aventurile descrise în cartea aceasta sunt întâmplări adevărate; una sau
două din ele sunt ale mele proprii, celelalte sunt ale foştilor mei colegi de
şcoală.
Huck
Finn este un personaj real; Tom Sawyer de asemeni, dar nu de sine stătător,
căci figura lui e o îmbinare de caractere.
Superstiţiile
ciudate de care amintesc aici erau foarte răspândite printre copiii şi sclavii
din Vestul Americii, acum treizeci - patruzeci de ani.
Deşi am scris
povestirea de faţă mai mult pentru a dărui câteva clipe de desfătare
tineretului, nădăjduiesc că ea va fi luată în seamă şi de oamenii mari, căci
gândul meu este să le reamintesc şi lor în chip plăcut, cum erau şi ei
odinioară, cum simţeau, cum gândeau, ce vorbeau şi ce năzbâtii ciudate puneau
uneori la cale.
Mark Twain
Mark Twain
La 30 noiembrie 1835 s-a nascut Mark Twain. Prea multe n-am ce scrie despre el, in afara de faptul ca mi-a incantat tineretea cu Aventurile lui Tom Sawyer si cu Un yankeu la curtea regelui Arthur. O sa-i pun cateva poze si o sa urc, in serial, cartea cu Tom si Huckleberry Finn. Chiar daca toata lumea o stie.
Mici poeme in proza ale lui Baudelaire(20)
Darurile zînelor
Era
un mare sobor al Zînelor, în vederea împărţirii darurilor pentru toţi noii-născuţi,
ajunşi în viaţă de douăzeci şi patru de ceasuri.
Toate
aceste antice şi capricioase Surori ale Destinului, toate aceste bizare Maici
ale bucuriei şi durerii, erau cu
totul deosebite: unele aveau înfăţişarea întunecată şi
ursuză,
altele, un aer nebunatic şi răutăcios; unele tinere, tinere de cînd lumea; altele
bătrîne, bătrâne de cînd lumea.
Veniseră
toţi taţii care credeau în Zîne, fiecare aducîndu-şi în braţe noul-născut.
Nils Holgersson (10)
Glimmingehus
În partea de sud-est a Scaniei, nu departe de ţărmul mării, se află o cetăţuie veche numită Glimmingehus. E o clădire înaltă, mare şi solidă, alcătuită dintr-un singur corp, care se zăreşte pe întinderea câmpiei de la o depărtare de câţiva kilometri. Nu are decât patru caturi, dar înălţimea ei respectabilă face ca orice casă obişnuită de locuit din apropiere să pară o jucărie de copil faţă de ea.
Zidurile dinafară, pereţii lăuntrici şi bolţile tavanelor au o grosime atât de mare, că abia mai e loc pentru altceva în încăperile, puţine la număr, ale acestei clădiri cu scări şi vestibuluri strâmte. Pentru ca zidurile să fie destul de puternice, nu s-au făcut ferestre decât la caturile de sus, cele de jos fiind luminate de nişte deschizături înguste.
Portretul lui Dorian Gray(1)
I. Atelierul era
îmbibat de mireasma bogată a rozelor şi în clipa în care briza uşoară de vară
flutură printre crengile copacilor, prin uşa deschisă pătrunse mirosul greu al
liliacului şi parfumul ceva mai subtil al florilor roz de spin.
Din colţul
divanului învelit în covoraşe persane, unde stătea fumînd ţigară după ţigară,
după cum îi era obiceiul, lordul Henry Wotton abia zărea strălucirea florilor
galbene şi dulci ca mierea din salcîmul ale cărui crengi tremurau sub povara
propriei frumuseţi intense, ca de flacără. Cînd şi cînd umbrele fantastice ale
păsărilor în zbor treceau repede de-a lungul draperiilor lungi din mătase grea,
cafenie, trase peste fereastra imensă, creînd un fel de efect japonez, de
instantaneu. Acest lucru îl făcea să se gîndească la acei pictori cu chipul
palid, de jad din Tokio, care printr-o artă, în sine imobilă, încearcă să
transmită senzaţia de rapiditate şi mişcare. Murmurul albinelor care îşi croiau
drumul înghesuindu-se una în alta prin iarba înaltă, netunsă, sau mişcîndu-se
în cerc, cu o insistenţă monotonă în jurul ţepilor aurii prăfuiţi ai tufelor de
caprifoi răsfirate, crea o senzaţie de nemişcare şi mai apăsătoare. Zgomotul
stins al Londrei ajungea acolo asemenea sunetului în surdină al unei orgi
depărtate.
O carte crudă
La 30 noiembrie 1900, se stingea, la Paris, scriitorul care mi-a marcat puternic şi ireversibil adolescenţa şi tot ce-a urmat - e vorba despre Oscar Wilde. Corect ar fi să scriu, de fapt, că nu Wilde, ci romanul lui - "Portretul lui Dorian Gray" a fost cel care m-a influenţat într-un mod atât de brutal încât şi azi, la 52 de ani, puterea acestei cărţi se manifestă în mine. Nu ascund că îl consider responsabil pe Wilde pentru faptul că viaţa mea a părăsit, în tinereţe, căile clare, bătătorite, pe care mergeau cei dintr-o generaţie cu mine şi pe care au mers miliarde de oameni de-a lungul veacurilor, pentru a o lua prin ţinuturi sterpe, cu relief nesigur, unde nu te întâlneşti decât cu propria solitudine şi, rareori, cu fiinţe taciturne, ciudate, întoarse către ele însele. Cinismul, duplicitatea personajelor, modul lipsit de scrupule în care îşi folosesc inteligenţa pentru satisfacerea pasiunilor joase, m-au făcut să spun despre "Portretul lui Dorian Gray" că este o carte crudă.
Din povestirile vesele ale lui Hasek (2)
Povestea
colacului de salvare pentru sinucigaşi
La Praga, mulţi oameni obişnuiesc să sară de pe podul
Vltava. Tot la Praga, în cadrul primăriei, a fost instituită o comisie pentru
reforma spaţiului locativ. O asemenea comisie trebuie să circule, drept care,
a circulat. Şi, întrucît suntem nişte ghinionişti fără seamăn, incriminata
comisie s-a întors, după îndelungatele sale investigaţii pe teren, cu o
experienţă contrarie menirii sale. S-ar putea ca membrii ei să fi fost disperaţi
de faptul că reforma spaţiului locativ nu avea şansa unei realizări facile la
Praga şi s-ar mai putea ca, în temeiul disperării pricinuite de neputinţa lor
de a descoperi acele elemente pe care le căutau, să se fi gîndit, probabil, la
sinucidere şi, cu acest prilej, au sesizat şi au cercetat cu atenţie
instalaţiile pregătite în alte oraşe pentru cei ce vor să se arunce în apa unui
rîu.
joi, 29 noiembrie 2012
O poveste a lui James Joyce(14)
Graţia divină
Doi domni, care
se aflau la toaletă în momentul acela, încercară să-l ridice; în zadar — nu
putea face niciun efort. Zăcea ghemuit la piciorul scării de pe care se
prăvălise. Reuşiră să-l întoarcă. Pălăria i se rostogolise la o distanţă de
cîţiva metri, iar hainele îi erau mînjite de murdăria şi umezeala pardoselii pe
care zăcuse cu faţa în jos. Ţinea ochii închişi şi răsufla zgomotos, horcăind.
Din colţul gurii i se prelingea o şuviţă de sînge.
Cei doi domni şi
unul dintre chelneri îl purtară pe scări pînă sus şi-l culcară pe podeaua
barului. În două minute fu înconjurat de un cerc de oameni. Administratorul
barului întreba pe fiecare cine e acest om, cu cine venise. Nu ştia nimeni cine
era, dar unul dintre chelneri spuse că îl servise pe domnul cu un rom mic.
— Era singur? întrebă administratorul.
— Nu, domnule. Mai erau doi domni cu dînsul.
— Şi unde sunt?
Nu ştia nimeni.
Un glas spuse:
— Faceţi-i loc să respire. A leşinat.
Povestiri din volumul Cuore (3)
Micul copist florentin
Giulio urma în clasa a IV‑a primară. Era un băiat drăguţ, cam de
doisprezece ani, alb la faţă şi cu părul negru. Era fiul cel mai mare al unui
slujbaş de la căile ferate, care, având copii mulţi şi leafă puţină, trăia
în nevoie şi în lipsă.
Tatăl său îl iubea şi era foarte bun cu el, dar era cât se poate
de straşnic în privinţa învăţăturii, căci dorea ca fiul său să fie curând în
stare să‑i vină în ajutor pentru întreţinerea familiei şi, cu toate că băiatul
învăţa bine, tot îl îndemna să înveţe şi mai bine.
Bietul om era cam în vârstă, şi munca silită ce‑şi impusese, îl
îmbătrânise înainte de vreme. Măcar că se simţea sleit de puteri, totuşi lucra
şi în orele ce‑i rămâneau libere de la obositorul lui serviciu, pentru ca
familia să nu fie lipsită de nimic. De aceea îşi petrecea o parte din noapte
scriind.
Cehov - La frizer
La frizer
E dimineaţă. Nu-s încă nici ceasurile şapte, şi Macar Cuzmici Bleostkin şi-a şi deschis frizeria. Nespălat, soios, dar îmbrăcat ca un fante, Macar Cuzmici, un tânăr de vreo douăzeci şi trei de ani, deretică de zor. La drept vorbind, nu prea are ce deretica, dar a asudat trebăluind. Când şterge cu cârpa, când râcâie cu unghia, când ocheşte pe perete o ploşniţă şi o dă jos. Frizeria e mică, îngustă, prăpădită. Pereţii de scândură sunt acoperiţi cu un tapet ce-ţi aminteşte o cămaşă de surugiu decolorată de soare. Între cele două ferestre cu geamuri murdare, lăcrămânde, se află o uşă subţire, firavă, scârţâitoare, deasupra căreia spânzură un clopoţel înverzit de umezeală, care tresare de la sine din când în când, fără pricină, scoţând un clinchet bolnav. Dacă te uiţi în oglinda agăţată pe unul dintre pereţi, te vezi cu un cap lungit, scâlciat din toate părţile în chipul cel mai nemilos. În faţa acestei oglinzi sunt raşi şi tunşi clienţii. Pe o măsuţă la fel de nespălată şi de soioasă ca şi Macar Cuzmici, se află expus tot dichisul: piepteni, foarfeci, brice, briantină de o copeică, pudră de o copeică şi colonie – generos botezată cu apă – tot de o copeică. De altfel, întreaga frizerie nu face mai mult de cincisprezece copeici.
E dimineaţă. Nu-s încă nici ceasurile şapte, şi Macar Cuzmici Bleostkin şi-a şi deschis frizeria. Nespălat, soios, dar îmbrăcat ca un fante, Macar Cuzmici, un tânăr de vreo douăzeci şi trei de ani, deretică de zor. La drept vorbind, nu prea are ce deretica, dar a asudat trebăluind. Când şterge cu cârpa, când râcâie cu unghia, când ocheşte pe perete o ploşniţă şi o dă jos. Frizeria e mică, îngustă, prăpădită. Pereţii de scândură sunt acoperiţi cu un tapet ce-ţi aminteşte o cămaşă de surugiu decolorată de soare. Între cele două ferestre cu geamuri murdare, lăcrămânde, se află o uşă subţire, firavă, scârţâitoare, deasupra căreia spânzură un clopoţel înverzit de umezeală, care tresare de la sine din când în când, fără pricină, scoţând un clinchet bolnav. Dacă te uiţi în oglinda agăţată pe unul dintre pereţi, te vezi cu un cap lungit, scâlciat din toate părţile în chipul cel mai nemilos. În faţa acestei oglinzi sunt raşi şi tunşi clienţii. Pe o măsuţă la fel de nespălată şi de soioasă ca şi Macar Cuzmici, se află expus tot dichisul: piepteni, foarfeci, brice, briantină de o copeică, pudră de o copeică şi colonie – generos botezată cu apă – tot de o copeică. De altfel, întreaga frizerie nu face mai mult de cincisprezece copeici.
O noua poveste a lui Dimitar Peev
Un fir din barba lui Mahomed
Nimeni nu poate da înapoi acele ceasornicului, ca sa
retrăiască vremea dinaintea naşterii sale. Pentru noi trecutul rămîne
ireversibil. Şi totuşi, am vizitat o epocă uitată, am trăit pe Pămînt cu sute
de mii de ani în urmă. Eram şi nu eram eu. Am văzut totul „cu propriii mei ochi”, chiar dacă erau ochii
altui om, nebănuit, necunoscut. Alt om? Dar îl putem numi oare om? De fapt, nu trebuie să mă
grăbesc. Mai bine aş povesti întîmplările în ordinea în care s-au succedat.
Nils Holgersson (9)
În parcul Öved
În tot timpul zilei, când gâştele îl zădărâseră pe vulpoi, Năpârstoc dormise buştean într-un cuib părăsit de veveriţă. Se trezi abia spre seară, cu inima grea. „Parcă văd că mă trimit înapoi acasă şi atunci n-o să am încotro: va trebui să apar înaintea părinţilor mei”, se gândea el.
După ce găsi gâştele, care se scăldau în lacul Vomb, niciuna nu pomeni că Năpârstoc va pleca împreună cu ele mai departe la drum. „Or fi crezând că gâscanul cel alb e prea obosit ca să pornească cu mine acasă în seara asta...” îşi zicea băiatul.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)