Poveste de iubire(5)

Aş vrea să spun câteva cuvinte despre relaţia noastră fizică.

Pentru un timp curios de lung s-a lăsat aşteptată. Vreau să spun prin asta că multă vreme lucrurile cele mai semnificative au continuat să rămână între noi sărutările de care am vorbit (şi pe care mi le amintesc încă în cele mai mici amănunte). În ceea ce mă priveşte, trebuie să spun că asta nu constituia deloc "procedura standard": sunt mai curând un impulsiv, nerăbdător şi iute la acţiune. De-ar fi să iei la alegere oricare fată dintr-o grupă de la Tower Court Wellesley şi să-i spui că Oliver Barrett IV a avut zilnic întâlnire, timp de 3 săptămâni, cu o anume domnişoară, dar că n-a trecut la acţiune, ai fi salutat cu râsete şi foarte serioase îndoieli despre feminitatea persoanei în cauză. Dar desigur, realitatea era alta.

Un SF al lui Vasil Raikov

Întîlnire în timp

– Lars, unde eşti? Nu mă pot smulge de aci.

Stoian Mavrikov tăia o liană cît mîna de groasă.

– Un moment! Nu pot lăsa să-mi scape o secvenţă atît de dramatică: inginerul Mavrikov în luptă cu natura virgină din Birmania de sud.

Undeva, pe aproape, se auzi zumzetul aparatului de filmat, şi peste puţin apăru din desiş un bărbat îndesat, tuns scurt. Se opri la o distanţă care să-l ferească de primejdia cuţitului paranga, mînuit de inginer, şi continuă să contemple vesel încăierarea acestuia cu vegetaţia.

–  Fii atent! Ai să-ţi tai capul cu cuţitul ăla!

– Tot nu valorează prea mult, dacă am fost în stare să consimt aşa de uşor să plec cu blestemata voastră expediţie. Of, în sfîrşit! Mavrikov izbuti să scape dintre liane. Faţa lătăreaţă i se scălda în sudoare. Şi acum hai să mergem spre tabără, doctore! Mai încolo e un desiş şi mai de nepătruns.

Porniră amîndoi către malul rîului. În dosul tufişurilor se auzi ţăcănitul sugrumat al unui motor.

Nils Holgersson (18)

Călătoria spre insula Öland

Gâştele sălbatice se duseră la păscut pe una din insulele arhipelagului şi acolo se întâmplă că se întâlniră cu nişte gâşte sure. Văzându-le, acestea rămaseră uimite, deoarece ştiau foarte bine că cele sălbatice, cu care se înrudeau, sunt mai bucuroase să zboare în interiorul ţării. Curioase şi iscoditoare, ele ţinură să afle de la gâştele sălbatice cum o mai duceau cu prigoana la care le supunea vulpoiul Smirre. După ce acestea le spuseră toată tărăşenia, una din gâştele sure, care părea să fie tot atât de înţeleaptă şi de bătrână ca şi Akka, zise:

— Mare nenorocire pentru voi că vulpoiul a fost surghiunit din ţara lui! Parcă văd că se ţine de cuvânt şi vă urmăreşte până în Laponia... Eu în locul vostru, nu m-aş duce în Smoland, spre miază-noapte, ci aş lua-o spre răsărit, ca să ajung în insula Öland. În chipul ăsta, Smirre mi-ar pierde urma. Dacă vreţi, aşadar, să nu vă mai găsească, duceţi-vă unde spun eu şi faceţi popas câteva zile pe capul de miazăzi al insulei. Acolo o să găsiţi destulă mâncare şi tovarăşi de drum care o să vă facă plăcere. Nădăjduiesc că n-o să vă căiţi dacă faceţi cum vă sfătuiesc eu.

Bucurie și speranță

Cu toate că am ajuns în preajma întunericului „cel mai dinafară”, în ciuda teribilei obscurități morale de care sunt năpădit, a incredibilei pervertiri a ceea ce mi-a mai rămas din inteligenţă, deşi de multe ori mă gândesc că mai jos decât mă aflu nu poate să coboare nimeni, iată că apropierea Crăciunului îmi dă, totuşi, o anumită stare de bucurie şi de speranţă.

Sunt batran

De multe ori am scris eu aici despre lipsa oricarui sens al vietii in sine. Am urcat chiar si un mic eseu al lui Thomas Nagel pe aceasta tema, de fapt o prezentare a problemei, ne-urmata de vreo solutie. Ei bine, aseara, inainte de culcare, am dat peste un fragment de-al lui Cioran care m-a facut sa pricep de ce ma preocupa atat de mult problema sensului vietii: sunt batran. Uite:

"Viata nu are niciun sens, e sigur. Dar asta n-are nicio importanta cat esti tanar. Lucrurile se schimba de la o anume varsta. Atunci chestiunea incepe sa te preocupe. Nelinistea devine problema, iar batranii, care nu mai au nimic de facut, isi bat capul cu ea, fara sa aiba nici timpul, nici capacitatea s-o rezolve. Asta explica de ce nu se sinucid in masa, cum ar face daca ar fi ceva mai putin ocupati".

Asadar, am aflat. Singura problema e ca asta nu schimba cu nimic lucrurile.

Intalnire cu Einstein

Ieri, la Berlin, pe o vreme ploioasa, plimbandu-ne pe Unter der linden, am dat peste muzeul figurilor de ceara - Madame Tussauds. Desi am vizitat asta-vara muzeul omolog din Amsterdam, n-a fost chip cu Maria si a trebuit sa intram. Pana la urma, nici nu mi-a parut rau, pentru ca m-am intalnit acolo cu cativa dintre oamenii la care tin foarte mult. 

Intai a fost Einstein, cu care am stat putin de vorba. L-am intrebat ce a mai descoperit, daca nu are ceva noutati legate de teoria relativitatii. Tot ce-a putut sa-mi spuna a fost ca este usor ingrijorat pentru ca o anumita parte a teoriei, cea legata de calatoria in timp, pare sa scartaie. Zicea ca acum vede lucrurile putin diferit, pentru ca din partea de univers unde locuieste acum, lucrurile au capatat o alta perspectiva.

Discutand cu Einstein despre relativitate, vreme si femei

Din povestirile lui Dürrenmatt(4)

Fiul

Un chirurg care îşi făcuse un nume, atît ca medic-şef al unei renumite clinici, cît şi prin cercetările sale ştiinţi­fice, şi care, prin activitatea sa de binefacere în rîndul săracilor, îşi cîştigase simpatia generală, şi-a abandonat la apogeul carierei profesia, spre surprinderea şi uimirea prietenilor şi colegilor, şi a publicat în toate ziarele ţării oferte de căsătorie, studiind foarte riguros numeroasele propuneri, frecventînd toate bordelurile oraşului, avînd lungi convorbiri cu fiecare cocotă, cercetînd caracterul şi situaţia fiecărei femei pe care o întîlnea, bizara sa pre­ocupare, deşi era cunoscut ca un burlac auster, dînd naş­tere pretutindeni la temeri şi îndoieli, pînă cînd, în fine, a început să-i facă curte unei frumuseţi de optsprezece ani, fiica unui fabricant bogat, a lăsat-o gravidă — deşi s-a lovit de cea mai mare antipatie — atrăgînd-o în casa lui, într-un mod brutal şi violent, a luat copilul, pe care ea l-a născut în clinica lui, sub directa lui supraveghere, şi fără a ţine seama că tînăra murea datorită unei hemo­ragii puternice, a plecat, imediat după naştere, cu un automobil în mare viteză la o vilă pe care o construise într-un parc sălbatic, la cincizeci de kilometri de oraş,

Romanii din strainatate au gasit-o pe Elodia

Am auzit mereu vorbindu-se despre Diaspora ca despre un fel de Romanie trezita la realitate, aliniata la standardele occidentale, care a inteles ce inseamna democratia, care stie ce inseamna munca si banii castigati cinstit, care vede viitorul prosper si stie ce are de facut pentru ca el sa se infaptuiasca etc. Cei din Diaspora nu ar fi - tot auzeam - decat niste romani care in adancul fiintei sunt de fapt englezi, belgieni, francezi, germani, americani etc, tinuti impotriva vointei lor intr-o tara de tarani needucati cum e Romania. Ei nu asteapta decat sa scape, sa gaseasca o posibilitate de a iesi si a deveni de indata englezi, belgieni, germani, elvetieni, italieni etc. - autentici. 

Aventurile lui Tom Sawyer(10)

Cei doi fugeau într-un suflet spre târg, muţi de spaimă. Din când în când aruncau câte o privire speriată înapoi, ca şi cum s-ar fi temut să nu fie urmăriţi. În fiecare ciot ivit în cale li se părea că văd un om, un duşman şi li se tăia răsuflarea. Când trecură în fugă prin dreptul câtorva cocioabe lăturalnice aflate în apropierea târgului, lătratul câinilor îl făcu să gonească de parcă ar fi avut aripi la picioare.

-   Numa' de-am ajunge la tăbăcăria veche cât mai putem fugi - şopti Tom, gâfâind din greu. N-o mai duc mult.

Drept răspuns nu se auzi decât gâfâiala şuierătoare a lui Huckleberry. Amândoi alergau cu ochii aţintiţi spre limanul nădejdilor lor şi se sileau din răsputeri s-ajungă. Se apropiau văzând cu ochii. În cele din urmă, se năpustiră amândoi deodată pe uşa deschisă a tăbăcăriei şi se prăvăliră în bezna ocrotitoare dinăuntru, plini de recunoştinţă şi istoviţi din cale-afară. Încetul cu încetul, vijelioasa bătaie a inimilor se mai alină şi Tom şopti:

Hartiutele lui Ben Heine

Un Craciun cu Ray Bradbury

Darul

Era în ajunul Crăciunului. În maşina ce-i ducea pe toţi trei spre rachetodrom, mama şi tatăl păreau îngrijoraţi. Băiatul lor urma să zboare pentru prima oară în spaţiu, cu o rachetă, iar ei ar fi vrut ca totul să fie perfect. De aceea, când fură nevoiţi să lase la vamă cadoul pregătit pentru el, deoarece depăşea cu câteva uncii greutatea permisă, precum şi brăduţul cu lumânărele albe, simţiră că li se ia dreptul la sărbătoare şi la dragoste.

Băiatul îi aştepta în ultima sală. După discuţia lor inutilă cu funcţionarii interplanetari, mama şi tatăl veneau spre el, şuşotind:

— Ce e de făcut?

— Nimic, nimic. Ce-am putea face?

— Ce reguli stupide!

— Sărăcuţul de el, îşi dorea atât de mult un brad!

Din articolele mele sinaiene(1)

Umbra lui Ceauşescu la Sinaia

A fost o vreme când foarte multă lume spunea, cu o anumită amărăciune, că, citez: "era mai bine pe vremea lui Ceauşescu". Eu, personal mă întrebam pe atunci care o fi explicaţia acestei nostalgii şi, trebuie să recunosc, nu am reuşit să găsesc un răspuns plauzibil. Îmi spuneam că cei care plâng după "Geniul Carpaţilor" sunt oameni incapabili să-şi găsească un rost în viaţă, care nu pot să strângă un ban, care nu se pot descurca. Părea firesc ca aceia să-şi aducă aminte cu drag de timpurile în care, cu banii din salariu, puteau să-şi cumpere, în urma unor cozi de jumătate de zi, diverse produse trebuincioase, cum ar fi cafeaua cu înlocuitori, salamul cu soia, uleiul de porumb, tacâmurile şi oasele pentru ciorbă. 

Povestiri din volumul Cuore (5)

Infirmierul tatii

În dimineaţa unei zile ploioase de martie, un băieţel îm­brăcat ţărăneşte, ud până la piele şi stropit de noroi, cu o le­gătură de rufe la subţioară, bătu la poarta unui spital din Neapole. El dete o scrisoare portarului care îi deschise şi-l întrebă de tatăl său. Avea un chip frumos, oval şi oacheş, nişte ochi negri, gânditori, şi printre buzele lui groase şi puţin despărţite una de alta, se zăreau două rânduri de dinţi albi ca laptele.

Venea dintr‑un sat din împrejurimile Neapolelui. Tatăl său, care plecase de acasă cu un an mai înainte, ca să caute de lucru în Franţa, se întorsese în Italia, debarcase de curând la Neapole şi se îmbolnăvise îndată foarte greu; abia putuse să înştiinţeze familia despre întoarcerea şi intrarea lui în spital. Nevasta sa, disperată la primirea unei astfel de ştiri, neputând să se mişte de acasă, pentru că avea o copilă bol­navă şi da să sugă unui băieţel, trimisese la Neapole pe băiatul cel mai mare, spunându‑i să îngrijească el de tata, cum zice poporul napolitan.

Mici poeme in proza ale lui Baudelaire(23)

Singurătatea

Un gazetar filantrop îmi spune că singurătatea e dăunătoare pentru om, şi în sprijinul tezei sale citează, ca toţi necredincioşii, cuvintele Părinţilor Bisericii.

Ştiu că Demonul cutreieră bucuros locurile sterpe şi că Duhul crimei şi al lubricităţii se înflăcărează de minune în singurătate. S-ar putea însă ca singu­rătatea să nu fie primejdioasă decît pentru sufletul trîndav şi rătăcitor care o populează cu pasiunile şi himerele lui.

Este sigur că un limbut, a cărui supremă plăcere e să vorbească de Ia înălţimea unei catedre sau a unei tribune, ar risca întrutotul să ajungă nebun furios în insula lui Robinson. Nu-i cer gazetarului meu eroicele virtuţi ale lui Crusoe, dar îi cer să nu decreteze învinuiri împotriva îndrăgostiţilor de singurătate şi taină.

     

Inca o poveste a lui Bratescu-Voinesti

Niculăiţă Minciună

Niculăiţă Gropescu, feciorul lui neica Andrei Gropescu, din cătunul Manga, comuna Măgureni, e un băiat cu judecată, blajin la vorbă, măsurat la mişcări şi, nu ştiu cum să zic, dar sfios, ori prin urmare sfios.

În toate clasele primare, urmate la şcoala din Măgureni, a luat tot premiul întâi, spre bucuria şi măgulirea părinţilor. Că de! nu e lucru puţin, în ziua de Sâmpietru, în şcoala împodobită cu flori, s-auzi că strigă de colo: „Premiul întâi cu cunună, - Gropescu Niculae" - să vezi pe domnul învăţător că-i pune peste perişorul lui negru cununa de merişor, pe domnul primar că-i dă un teanc de cărţi mângâindu-l şi apoi să pleci pe linia satului, tu, mama de-o parte, tatăl de alta, şi între voi feciorul vostru, în văzul consătenilor, care zic cu dragoste: „Să vă trăiască şi la mai mare!“

La sfârşitul şcolii, domnul învăţător Irimescu a zis că e păcat că aşa băiat cu tragere de inimă la învăţătură să nu meargă mai departe; iar neica Andrei Gropescu, de la Sâmpietru până la septembrie s-a gândit şi s-a răzgândit în toate felurile, a luat sfat şi de la unul şi de la altul.

O singura posibilitate: demisia

"Poporul român a făcut o alegere clară, într-un mod democratic" a declarat presedintele Comisiei Europene, Jose Manuel Durao Barroso, acelasi om care i-a dat dupa ceafa lui Ponta in perioada in care "dottore" il suspendase, impreuna cu Antonescu si Voiculescu, pe presedintele ales al Romaniei, printr-un lung sir de fortari ale Constitutiei. Lucrurile sunt cat se poate de clare: UE nu are nimic de impartit cu niciun personaj politic, cata vreme sunt respectate regulile democratice. Cand Ponta a incalcat aceste reguli, a fost chemat la ordine si mustruluit. Cand a castigat masiv, cu partidul lui, alegerile, a fost felicitat de cei care-l mustruluisera. Lucrul asta ar trebui inteles de toti romanii. Din pacate, e greu de crezut ca ei vor reusi sa il inteleaga. 

Din povestirile vesele ale lui Hasek (4)

Despre gazeta oficială pragheză

De fiecare dată cînd iau în mînă „Gazeta Pragheză”, organ central guvernamental, simt cum îmi creşte inima, bucurîndu-mă de valoarea ei estetică. De aspectul ei gra­fic nu se poate vorbi, acesta e destul de amărît, în schimb conţinutul e îndeobşte ţesut din asemenea învăţăminte morale şi din atîtea idei spirituale, încît e mai mare feri­cirea să citeşti aceste rînduri ale redactorilor guvernamentali, printre care se remarcă, mai cu seamă, bărbăteasca statură a domnului O. Filip. Adeseori găseşte omul în ea multe lucruri care, la prima vedere, par a fi o prostie capitală. Spun la prima vedere, deoarece în clipa următoare devine limpede oricui că aici a fost săvîrşită o glumă spirituală de înaltă clasă. 

Portretul lui Dorian Gray (10)

Cînd intră servitorul, Dorian Gray se uită la el cu maximă atenţie şi se întrebă dacă îi trecuse prin cap să tragă cu coada ochiului dincolo de paravan. Omul era destul de impasibil şi-i aştepta ordinele. Dorian aprinse o ţigară, se duse la geam şi se uită în el. Vedea perfect reflectarea figurii lui Victor acolo. Semăna cu o mască placidă a servilităţii. Nu era cazul să se teamă de el. Cu toate astea, se gîndi că cel mai bun lucru e să se asigure. Rostind cuvintele foarte rar, îi zise să-i spună menajerei că doreşte să o vadă şi apoi să se ducă la meşterul de rame şi să-l roage să-i trimită imediat doi oameni din atelierul lui. I se păru că în momentul în care omul plecase din cameră ochii i se îndreptaseră în direcţia paravanului. Sau era doar închipuirea lui? După cîteva clipe, doamna Leaf năvăli în bibliotecă în rochia ei de mătase neagră, cu mitenele ei demodate din aţă, trase pe mîinile cu pielea încreţită. O rugă să-i aducă cheia sălii de clasă.

Ridicarea de sub patimă

Cum e firesc, în perioada premergătoare nașterii lui Cristos, mă gândesc mai mult decât de obicei la cele sfinte. La întorc pe toate părțile, le pun la îndoială, caut argumente ca să nu mă mai îndoiesc, uneori le aflu, alteori nu. Cine știe, poate că asta e o formă de rugăciune - gânditul intens la Dumnezeu.
De câteva zile, mintea îmi stă în mod critic la „modelul” Cristos. Piatra de temelie a învățăturii creștine este întruparea lui Dumnezeu în Cristos, care a venit să ne mântuiască de păcate. Cristos, având o dublă natură, de Dumnezeu și de om (natură teandrică), s-a așezat în față noastră și ne-a zis: „Iată-mă, sunt aici. Eu sunt modelul vostru. Eu vă arăt că lumea poate fi biruită, în așa fel încât să trăiți în Dumnezeu și să nu va atingă niciun fel de rău. Eu pot orice - inclusiv să înving moartea. Dar și voi, dacă veți avea numai puțină credință - cât un bob de muștar - veți putea face tot ce fac eu ba încă lucruri și mai mari.” După care, Cristos ne-a și arătat ce poate: a transformat apa în vin, a hrănit mii de oameni cu câteva pâini, a redat vederea orbilor, a alungat demoni, a înviat morți. Lucruri pe care de-atunci, nu știu dacă le-a mai făcut cineva așa, în văzul lumii. 

Aventurile lui Tom Sawyer(9)

În aceeaşi seară, la orele nouă şi jumătate, Tom şi Sid au fost, ca de obicei trimişi la culcare. Şi-au spus rugăciunile şi Sid a adormit îndată. Tom sta întins în pat, treaz, şi aştepta, plin de nerăbdare şi neastâmpăr. Când, în sfârşit, crezu că se crapă de ziuă, auzi ceasornicul bătând abia zece! Să înnebunească, nu altceva! S-ar fi sucit în aşternut, s-ar fi întors pe o parte şi pe alta să-şi mai potolească nervii aţâţaţi, dar se temea să nu-l trezească pe Sid. Aşa că sta liniştit, cu privirea pironită în întuneric. Era o tăcere înfiorătoare. Treptat, începu să audă zgomote uşoare, pe care mai întâi abia le desluşea şi care, încetul cu încetul se întăreau. Acum auzea până şi tictacul ceasornicului. Grinzile vechi începură a scârţâi tainic. Scările trosneau încetişor. De bună seamă că pe undeva pe-aproape umblau duhuri. Un sforăit înfundat venea la intervale regulate din camera mătuşii. Şi acum, iată că se porni să mai ţârâie întruna şi un greiere, de a cărui ascunzătoare n-ai fi putut da, oricât ţi-ai fi bătut capul. În clipa următoare, Tom tresări de spaimă, auzind în tăblia patului ronţăitul sinistru, ticăitul unui cariu, căruia i se mai spune şi “ceasul morţii". Asta însemna că zilele cuiva erau numărate. După aceea se înălţară, departe în noapte, urletele unui dulău. De la o depărtare şi mai mare îi răspunseră alte urlete, mai slabe.