Tutunul ca martisor

Fiind azi ziua martisorului, m-am gandit eu sa caut pe net un text frumos pe tema asta si sa-l dedic doamnelor si domnisoarelor mai mult sau mai putin sensibile (inclusiv, asadar, lui Mariah Carey). Am scris frumos in caseta de cautare "martisor" si m-am pus pe lectura. Cel mai interesant lucru descoperit a fost ca exista un text unic, interesant de altfel, care este scos de la naftalina in fiecare an pe 1 martie si pus la mare cinste, de parca tocmai ar fi fost conceput. L-am gasit pe site-ul crestinortodox.ro, urcat in fiecare an de 1 martie, dar si pe diverse alte site-uri, unele serioase, altele profilate pe subiecte de interes larg, unde poti vedea martisoare purtate la urechi, in chip de cercel, pentru simplul motiv ca purtatoarele nu au niciun fel de haine de care ar putea agata micile obiecte.

Taras Bulba (5)

Curînd, toată partea de miazăzi-apus, lo­cuită de leşi, ajunse pradă spaimei. Pretutin­deni se răspîndi aceeaşi veste: „Zaporojenii!... S-au ivit zaporojenii!...” Şi toţi cei ce erau în stare să-şi pună la adăpost viaţa, şi-o pu­neau. Toată suflarea omenească se ridică de-ndată şi se împrăştie unde văzu cu ochii, după obiceiul acelui veac lipsit de orînduire temei­nică şi de grija zilei de mîine, cînd omul nu-şi dura nici cetăţi, nici castele, ci se mulţumea doar cu un lăcaş vremelnic de paie, zicîndu-şi: „Ce să mai irosesc muncă şi bani pe căsuţă, dacă tătarii tot au să mi-o facă una cu pămîn­tul, cînd or năvăli peste noi!“ 

Nils Holgersson (35)

Kolmården

În partea de sus a golfului Brovik, la hotarul dintre Östergötland şi Södermanland, se înalţă un munte lung de câteva mile, a cărui lăţime depăşeşte o milă. Dacă şi înălţimea ar fi pe măsura lungimii şi lăţimii, muntele ar fi unul din cei mai frumoşi din lume. Dar, din păcate, această proporţie nu există.

Uneori îţi este dat să întâlneşti câte o clădire care la început a fost plănuită atât de mare, încât proprietarul nu izbuteşte niciodată s-o termine. Când te apropii de ea, îţi dai seama că are temelii solide, arcade mari şi pivniţe adânci, dar de văzut nu vezi nici ziduri, nici acoperiş, întreaga construcţie se ridică abia câteva picioare de la pământ. Călătorul care dă cu ochii de acest munte nu poate să nu se gândească la o astfel de clădire lăsată în plata domnului, întrucât nu pare a fi un munte isprăvit, ci mai degrabă o temelie de munte. 

Intrebuintari ale rotii

In 1785, pe vremea asta, la Alba Iulia erau omorati prin tragere pe roata doi dintre conducatorii rascoalei taranesti din 1784 - e vorba de celebrii Horea si Closca. Cel de-al treilea, Crisan, se spanzurase in celula lui, ca sa scape mai usor.

Conform Bisericii, Horia si Closca s-ar prea putea ca acum sa fie in Rai, in vreme ce Crisan, saracul, indura in iad pedepse cu mult mai infricosatoare decat trasul pe roata, intrucat sinuciderea este un pacat atat de mare incat cine il savarseste este ars la infinit in cazane cu smoala topita. Sa retinem acest aspect al doctrinei crestine. Intotdeauna cand citesc cate un text despre martirii primelor secole care mureau jupuiti de vii, eviscerati, decorticati, dati prin masina de tocat etc, ma gandesc cat de stranie poate sa fie invatatura asta despre sinucidere. Imi inchipui ca as fi in locul unuia dintre cei care il propovaduiau pe Cristos, ca as fi prins si pus sa ma lepad de credinta mea, altfel voi fi trecut incetisor prin stramosul device-ului din poza:

Foamea (7)

Comandorul

Astfel a trecut o săptămână de glorie şi de bucurie.

Învinsesem şi de data aceasta greutatea cea mai mare; mâncam în fiecare zi, curajul îmi creştea şi luam o iniţiativă după alta.

Lucram la vreo trei sau patru articole, care îmi secătuiau de-a dreptul bietul meu creier, răpindu-i până şi ultima scânteie, ultima idee ce se năştea înăuntrul lui. Mi se părea că merge mai bine decât înainte. Ultimul articol, la care muncisem atâta şi de care legasem mari speranţe, îmi fusese înapoiat de redactor şi îl distrusesem îndată, furios, ofensat, fără să-l mai recitesc. Voiam să încerc să colaborez pe viitor şi la un alt ziar, spre a-mi deschide mai multe posibilităţi. În cel mai rău caz, dacă nici aceasta nu mă scotea la liman, tot mă mai puteam refugia la vapoare; vasul „Norme" era ancorat în port, gata de plecare şi poate aş fi reuşit să primesc acolo de lucru până la Arhanghelsk sau ori încotro s-ar fi îndreptat. Aşa că nu eram lipsit de perspective chiar din mai multe părţi.

Nu sunt toți la fel

Una din replicile pe care le primești atunci când te apuci să critici sistemul de sănătate pentru că o soră medicală nu și-a făcut datoria decât după ce i-ai dat șpagă, ori sistemul de învățământ pentru că o educatoare ți-a maltratat copilul, este următoarea: „nu sunt toți la fel”. Eu, sincer să fiu, întotdeauna m-am mirat așa o replică. Ea îmi dovedește că în mintea celor care o formulează este o mare confuzie. Uite de ce spun asta.

Scotch la gura

Cu cateva luni in urma, am primit un mail de la conducerea scolii la care invata Maria. Textul era extrem de simplu: "I'd like to inform you that Mr Lee Johnsonov has resigned from ISHR with immediate effect. We have a cover plan in place and are looking for a permanent replacement for Mr Johnsonov . I thank him for his work as a drama teacher at ISHR and wish him and his wife all the best for the future."" A doua zi, un nou mail: "Please note that the after school activitiy “Drama Club” will be cancelled until further notice." Asta a fost tot. Mr Johnsonov, pe care copiii il cunosteau drept Mister M, era profesorul de "Drama". Un tip excelent: canta pe scena, se deghiza in fel de fel de personaje, stia pe dinafara Shakespeare si in general facea o multime de lucruri care pe copii ii incantau. So, plecarea lui a fost o mare lovitura.

Cosmonautul - o poveste a lui Ray Bradbury

Licuricii electrici zburau deasupra părului negru al mamei, luminându-i calea. Din pragul dormitorului, ea mă privi, în timp ce intram în vestibulul tăcut.

— De data asta, ai să m-ajuţi să-l reţin, nu-i aşa? mă întrebă ea.

— Cred că da, i-am răspuns.

— Te rog! De data asta nu trebuie să mai plece.

Licuricii proiectau pe faţa ei albă ţăndări de lumină fremătătoare.

— Bine, i-am răspuns după câteva clipe. Dar tot degeaba o să fie. N-are niciun rost.

Ea plecă, iar licuricii o urmară, pe circuitele lor electrice, zburând ca o constelaţie migratoare ce-i arăta drumul în întuneric. Am auzit-o spunând cu glas stins:

— Trebuie în orice caz să încercăm.

Nils Holgerson (35)

Kolmården

În partea de sus a golfului Brovik, la hotarul dintre Östergötland şi Södermanland, se înalţă un munte lung de câteva mile, a cărui lăţime depăşeşte o milă. Dacă şi înălţimea ar fi pe măsura lungimii şi lăţimii, muntele ar fi unul din cei mai frumoşi din lume. Dar, din păcate, această proporţie nu există.

Uneori îţi este dat să întâlneşti câte o clădire care la început a fost plănuită atât de mare, încât proprietarul nu izbuteşte niciodată s-o termine. Când te apropii de ea, îţi dai seama că are temelii solide, arcade mari şi pivniţe adânci, dar de văzut nu vezi nici ziduri, nici acoperiş, întreaga construcţie se ridică abia câteva picioare de la pământ. Călătorul care dă cu ochii de acest munte nu poate să nu se gândească la o astfel de clădire lăsată în plata domnului, întrucât nu pare a fi un munte isprăvit, ci mai degrabă o temelie de munte.

Carne de cal sub talpa bulgareasca

Vad ca nu se mai opreste scandalul cu carnea de cal. Zilnic sunt descoperite noi si noi locuri in Europa unde oamenii baga in ei cal crezand ca e vaca. Ultima firma care a fost depistata pozitiv e cea care aproviziona fast-food-urile de la IKEA. Prilej sa-i spun Mariei ca nu-i exclus sa fi ciugulit si noi ceva carnita de mustang, pentru ca nu era chip sa mergem la IKEA si sa nu vrea Maria sa ne oprim sa si mancam cate ceva pe-acolo. Bun prilej, cu adevarat! Poate acum sa inteleaga si ea ca gustul e inselator, ca atata amar de populatie nu poate fi hranita ca la mama acasa, cu gaina de curte etc. Si poate o sa accepte sa manance lucruri facute la noi in cuptor. Om trai si om vedea.

Stârpirea

Am întrerupt o vreme ceva mai lungă serialul „Mici întâmplări cu animale”, dintr-un motiv mai puţin obişnuit: mi s-a făcut silă, o silă absolută faţă de oamenii ăia care umblă prin păduri şi trag cu puştile în animale nevinovate. Am constatat că în multe din acele „mici” întâmplări au loc tot felul de crime, ori adevărate măceluri. Îmi aduc aminte de filmul cumplit al lui Elem Klimov, intitulat „Du-te şi vezi”. E acolo un mesaj pe care nu l-au receptat şi ucigaşii de animale. Anume, după ce sare şandramaua cu atrocităţi naziste în aer, pe o apă curgătoare încep să plutească tablouri ale liderilor hitlerişti. Pe pod stau nişte rusnaci care trag cu mitraliera în ele, aşa, ca şi cum în felul ăsta i-ar lichida chiar pe naziştii respectivi. Trag ei şi trag şi, la un moment dat, pe apă în jos încep să vină tablouri cu copii nemți. Ei bine, nu-ţi vine să crezi, dar rusnacii se opresc din ciuruială. Aşadar, nu poţi trage în copii, indiferent ai cui sunt şi indiferent ce crezi tu că o să devină.

Sfârcul bătrânei matahale

Mai tot timpul vezi câte o „ştire” de interes planetar din care poţi afla că nu ştiu ce divă, la nu ştiu ce show, a suferit un „accident vestimentar”. Te şi gândeşti - Doamne, i-o fi sfâşiat careva rochia, ori i s-au împrăştiat cristalele Svarovski pe duşumele. Când colo, ce să vezi? Diva a făcut o mişcare greşită şi de sub haine i-a fost eliberat un sfârc. Da domne, un sfârc. Niciodată nu se întâmplă să i se vadă vreun neg din zona inghinală, ori pata vascularizată de pe vreo coapsă. Nicidecum. Întotdeauna, cu multă precizie, lumea aflată acolo, la spectacol, are prilejul să vadă un sfârc. Şi cei interesaţi au avut parte de tot felul de sfârcuri: ale lui Jennifer Lopez, ale lui Naomi Campbell etc. Ultima vedetă care a „păţit-o” a fost Mariah Carey.

Mici poeme in proza ale lui Baudelaire(42)

Portrete de metrese

Într-un budoar de bărbaţi, adică într-un fumoar alături de-un tripou elegant, patru oameni fumau şi beau. Nu erau nici tocmai tineri, nici tocmai bătrîni, nici frumoşi, nici urîţi, bătrîni sau tineri; aveau însă acea distincţie nu de nerecunoscut a veteranilor bucuriei, acel nu ştiu ce indescriptibil, acea tris­teţe rece şi batjocoritoare care spune limpede: „Am trăit din plin şi căutăm ce-am putea iubi şi preţui”.

Unul dintre ei aduse vorba despre femei. Mai filozofic ar fi fost dacă nu vorbea deloc; dar sunt oameni de spirit care, după băutură, nu dispre­ţuiesc conversaţiile banale. Cel care vorbeşte e ascultat atunci cum s-ar asculta o muzică de dans.

De-ale lui Zoscenko (48)

Legături periculoase

Femeia modernă nu poate suferi diminutivele. Nu-i place cînd i se spune „guriţă”, „mînuşiţe” sau „picioruşe”.

Se supără. Ba chiar din pricina asta se poate produce şi o ruptură. Aşa cred, cel puţin.

O persoană mi-a spus-o:

— Pe naiba, picioruşe! Eu — zice — port sandale numărul patruzeci şi unu şi dumneata îi dai mereu cu prostiile astea! Dumneata — zice — mă nenoroceşti cu sentimentalismul ăsta idiot.

Ca să fiu sincer, auzind una ca asta, am ră­mas perplex.

Taras Bulba (4)

       A doua zi, Taras Bulba ţinu sfat cu noul hatman al oştirii, cum să-i facă să-i ridice pe zaporojeni la o faptă de arme. Hatmanul era un cazac bătrîn şi deştept, cunoştea cu de-amănuntul firea zaporojenilor şi dintr-un început aşa grăi: „Nu se cade să călcăm legămîntul; nu se cade şi pace!“ Dar după ce tăcu o vreme, adăugă: „Las’ că facem noi într-alt chip: legămîntul n-o să-l călcăm, da’ născocim şi noi ce putem! Numai să se adune mulţimea! Dar nu din porunca mea, ci numai din bunăvoia lor. Cred că te pricepi ce trebuie să faci... Ei, şi-atunci dregătorii şi cu mine o să venim într-un suflet în piaţă, de parcă n-am şti nimic.“

Foamea (6)

Unchiul

Afară bătea soarele; se făcuse ora zece şi în piaţa Youngstorvet circulaţia era iarăşi normală. Încotro s-o apuc? Caut manuscrisul în buzunar: la ora unsprezece voiam să încerc să vorbesc cu redactorul. Mă opresc un moment la balustradă şi urmăresc pulsaţiile vieţii de jos; între timp, hainele începură să mi se usuce. Foamea apăruse din nou, rozându-mă în piept, provocându-mi tot mai des împunsături dureroase. Oare într-adevăr nu mai aveam nici un prieten la care să pot apela? Încerc să-mi amintesc de cineva care să-mi împrumute zece 0re, dar nu găsesc pe nimeni. Altfel, era o zi splendidă; soare strălucitor şi lumină multă în jurul meu; cerul stătea suspendat ca o mare albastră deasupra munţilor Lier...

Tarzan of the apes (22)

Expeditia        

             Zorii care se iviră deasupra micii tabere organizate de francezi în inima junglei îşi revărsară lumina asupra unui grup trist şi descurajat.

Îndată ce fu destulă lumină ca să poată desluşi împrejurimile, locotenentul Charpentier îşi împărţi oamenii în grupuri de cîte trei, pe care le împrăştie în diverse direcţii cu scopul de a redescoperi cărarea; zece minute mai tîrziu o găsiră şi grupul expediţionar o porni în grabă înapoi spre plajă.

Era o treabă grea, deoarece purtau trupurile a şase morţi — peste noapte decedaseră încă doi — iar cîţiva dintre răniţi trebuiau să fie susţinuţi, chiar si aşa înaintînd foarte încet.

Combinatii (3)

Dupa ce am analizat aici si aici niste combinatii interesante in interiorul tuturor tipurilor posibile de cupluri, a sosit momentul sa trecem la rafinamente. Ele sunt cunoscute din vremea saurienilor, dar abia de curand au inceput sa fie acceptate, odata cu disolutia ideii de cuplu - componenta esentiala a falimentul moralei. E vorba, mai pe scurt, de triunghiuri. Ca fost profesor de matematica, trebuie sa recunosc ca atunci cand predam elemente de combinatorica (permutari, aranjamente, combinari) imi venea uneori in cap sa le dau elevilor exemple de triunghiuri amoroase, pe care studiindu-le, cu siguranta ar fi inteles cum e cu numararile. Dar daca as fi facut asta, probabil ca as fi fost mutat de la Liceul Sinaia la Scoala Pentru Copiii Infractorilor Periculosi sau asa ceva. Nici astazi nu cred ca ar fi lumea de acord sa vii cu astfel de exemple, dar intrucat nu mai predau combinatorica, le pun pe blog, unde elevii de la clasa a zecea in sus le pot citi linistiti. Asadar, problema ar fi sa numaram cate triunghiuri amoroase diferite se pot forma cu urmatoarele personaje:

Fernandel

Fernandel, pe adevăratul său nume Fernand Joseph Désiré Contandin (8 mai 1903, Marseille - 26 februarie 1971, Paris) a fost un actor francez de mare succes, atât pe scena teatrelor, cât şi în sălile de cinema, "comedianul cu zâmbet cabalin", devenit celebru în rolul lui Don Camillo din seria de filme Don Camillo şi Peppone, alături de Gino Cervi, după povestirile scriitorului Giovanni Guareschi. Unii il considera urat. Mie mi se pare teribil de expresiv, chiar fermecator. Judecati si voi:

Doua povesti surori ale lui André Gide (4)

Şcoala femeilor (d)

                                                                                                          15    octombrie.

L-am revăzut. Cîtă măreţie şi cîtă demnitate în du­rerea lui! Încep să-l înţeleg mai bine. Cred că-i repugnă să se folosească de acele clişee pe care le folosesc înde­obşte oamenii, căci atunci cînd îmi vorbeşte despre moartea mamei sale se exprimă cu aceeaşi rezervă pe care o avea cînd îmi spunea că mă iubeşte. Aş spune chiar că, din teama de-a nu da la iveală emoţia pe care o simte, ocoleşte orice subiect care l-ar putea mişca. De aceea, n-am vorbit decît despre chestiuni de ordin material. Cu mama a discutat probleme referitoare la deschiderea suc­cesiunii, spunîndu-i că doreşte să vîndă proprietatea pe care a moştenit-o. Mi-e foarte greu să mă concentrez asu­pra unor lucruri de felul acesta, aşa că o las pe mama să le rezolve împreună cu Robert. Am înţeles că vom fi bo­gaţi şi aproape că-mi pare rău; aş vrea să aibă parte de averi cei ce au nevoie de bani ca să fie fericiţi. Dar nu este vorba de fericire. Robert mi-a spus că, în ceea ce îl priveşte pe el, se mulţumeşte cu oricît de puţin, dar că preţuieşte banul drept o armă de care să se poată servi pentru a asigura triumful ideilor sale. A stat mult de vorbă cu abatele Bredel, care este de asemeni de părere că n-ai dreptul să dai cu piciorul averii moştenite, dar că, odată ce ai primit-o, îţi revine şi datoria de-a o pune în slujba binelui.