Doua povesti surori ale lui André Gide (13)

Scoala femeilor (k)

                                                                                                                   16   iulie.

Robert continuă să se plîngă de migrene puternice, deşi radiografia de ieri l-a liniştit complet pe Marchant, care se temea la început să nu fie o fractură a craniului. Cît despre braţul rupt, Marchant spune că nu e decît o chestiune de răbdare. Peste o lună Robert nu va mai avea nimic. Încep să mă liniştesc şi eu. Dar era oare nevoie de atîta îngrijorare ca să mă înduplec şi să mă apropii din nou de Robert, sau pentru a face să ţîşnească din inima lui accente care să afle răspuns în a mea? Cred că Ro­bert a văzut moartea cu ochii şi fără îndoială că groaza care l-a cuprins l-a făcut să rostească cuvinte care pen­tru odată, pentru prima oară de cînd e pe lume, nu sună fals. Dar, de cînd nu-i mai este frică de moarte, a început să joace rolul celui ce va muri curînd şi scor­neşte novissima verba sublime. Cît despre mine, de cînd soarta lui nu mă mai nelinişteşte, am început din nou să-l judec la rece.

Cei 13 si misterul (3)

Nu era nici 11 cînd Invincibilul Ş apăru din spatele dulapului şi se uită cu prudenţă în cameră.

Băiatul tresări. Şarpele era de nerecunoscut. Avea o pălărie mică neagră, trasă ştrengăreşte pe un ochi, iar la gît, o cravată roşie cu picăţele verzi. Pielea sa nu făcea nicio cută şi era bine lustruită, dar băiatul avu impresia, după ciudatul miros pe care-l răspîndea, că şarpele întrebuinţase din belşug crema de ghete din vestibul.

—   Hm, făcu Invincibilul Ş văzînd că băiatul îl cerceta atent. Sunt gata! Haide! Şi, plin de importanţă, o porni înainte împingînd cu borurile pălăriei uşile care cedau docile.

Cum am devenit hot de biciclete (6)

Bucătăria era o încăpere cu ciment pe jos şi pereţi acoperiţi de faianţă albă. Drept în mijloc se găsea o scurgere, care mă făcea întotdeauna să-mi închipui că mă aflu, de fapt, într-o sală de baie. După nişte ani, m-am gândit că încăperea aceea fusese cândva un spălător, dar pe atunci gândul nu mă ducea la posibilitatea ca acolo să nu fi fost dintotdeauna o bucătărie. Nu aveam de unde să ştiu că vila în care locuiam aparţinuse familiei Cârstea, că domnul Cârstea fusese medicul personal al Regelui Mihai, iar Doamna Cârstea un fel de şefă a cameristelor la palat. Nu aveam habar că locuiesc în casa altcuiva, că acel cineva a fost expropriat de guvern dar continuă să locuiască acolo, în câteva camere, plătind chirie în propria lui casă şi privindu-ne chiorâş pe noi, ceilalţi. Nu-mi puneam astfel de întrebări. Şi nici nu mă miram văzând câtă lume locuieşte într-o singură casă. În afară de noi, cei de jos, mai stătea acolo primarul oraşului, Neagu, care ocupa aproape tot nivelul de deasupra. Tot acolo mai locuia familia Amărică, iar o cameră stingheră era ocupată de un oarecare domn Laca. Mai sus, la ultimul nivel, locuia doamna Cârstea, cu copiii ei. Cu toţi aceştia aveam să stabilesc, de-a lungul timpului, legături pe care nici nu le-aş fi putut visa.

P5

Rugaciune si gandire(1)

Exsta situatii in care cei mai multi oameni cred ca ar fi de acord ca este bine sa abandonezi gandirea. Una dintre ele ar fi, de exemplu, sexul. Imi inchipui ca daca cineva s-ar apuca sa gandeasca in amanunt ce face in momentul in care s-ar afla dezbracat intr-un pat, alaturi de o domnisoara sensibila si infierbantata, ar avea surprize neplacute. Asadar, sunt de acord ca uneori e bine sa lasi gandirea sa sa mai odihneasca.

De-ale lui Zoscenko (52)

Canibalul

Anul acesta, în casa noastră a avut loc o jude­cată tovărăşească.

A fost judecat un locatar, pe nume F, pentru săvîrşirea unui act de huliganism.

Trebuie să vă spun că noi locuim într-o casă foarte mare, cu o populaţie de peste o mie de lo­catari. Casa noastră are gazeta ei de perete —  „Ia-l de guler!”

Ei bine, locatarul ăsta, pe nume F, citind odată în gazetă nişte versuri la adresa lui, s-a supărat teribil şi ţipînd „Vă omor pe toţi!”, a rupt gazeta.

Afară de asta, l-a tras de păr pe un băieţaş în vîrstă de doisprezece ani, fiul redactorului gazetei. Şi în plus, ţipînd „Am să-ţi sucesc gîtul!”, s-a repezit la poetul care a scris versurile, punîndu-l pe fugă.

Nils Holgersson (42)

Un rai pământesc

A doua zi, gâştele sălbatice zburau spre miazănoapte pe deasupra Södermanlandului. Băiatul se uita la peisajul de jos şi, îşi zise că nu semăna deloc cu priveliştea de până acum. Nu mai zărea şesuri întinse ca în Scania şi Östergötland, nici lanţuri de păduri mari ca în Smoland. Ceea ce vedea de data asta era un amestec de multe şi de toate.

„Pesemne că oamenii au luat de ici un lac şi-un râu mare, de colo o pădure şi-un coşcogeamite munte, apoi le-au tăiat în bucăţi, le-au amestecat şi la urmă le-au împrăştiat pe pământ alandala”, îşi zise băiatul, căci nu vedea altceva decât vâlcele, lăculeţe, deluşoare şi pădurici. Nimic nu era mare, întins. Cum încerca o câmpie să se întindă, i se punea în cale un deal, iar dacă dealul avea de gând să se înalţe mai sus, începea iarăşi să fie şes. Dacă un lac voia să se lărgească, era îngustat repede şi prefăcut într-un pârâu, iar pârâul curgea ce curgea şi iar se transforma în lac. Gâştele sălbatice zburau cât mai aproape de ţărm, aşa că băiatul putea să vadă destul de bine şi marea. Dar marea nu-şi putea întinde prea mult suprafaţa, căci era curmată de o sumedenie de insule, şi nici insulele nu era chip să ajungă prea departe, căci iar le învăluia marea. Era o variaţie continuă de privelişti. Pădurile de conifere alternau cu cele cu frunze căzătoare; ogoarele cu turbării, iar conacele cu case ţărăneşti.

Din povestile lui Woody Allen(2)

Legea lui Pinchuck

Douăzeci de ani în departamentul omucideri al Poliţiei din New York şi, frate, le-ai văzut pe toate. De exemplu, un broker de pe Wall Street care-şi ciopârţeşte mult-iubita prăjiturică, dintr-o ceartă pe telecomandă, sau un rabin îndrăgostit lulea care hotărăşte să-şi pună capăt zilelor presărându-şi antrax în barbă şi inhalând. Din cauza asta, când cineva a raportat un cadavru pe Riverside Drive la nr. 38, fără urme de gloanţe, răni prin înjunghiere sau semne de luptă, nu m-am panicat să trag vreo concluzie de film noir, ci am pus totul pe seama şocurilor naturale pe care Poetul susţine că le moşteneşte carnea, dar nu mă întrebaţi cu exactitate care dintre ele.

Intamplari neobisnuite (9)

Cap IX. În care apare un nou personaj de origine franceză.

Aşadar, acestea urmau să fie avantajele pricinuite de modificarea axei de rotaţie a Pământului, pe care avea de gând s-o realizeze preşedintele Barbicane. Se ştie, de altfel, că modificarea nu avea să influenţeze decât într-o măsură neînsemnată mişcarea de translaţie a sferoidului nostru în jurul Soarelui. Pământul avea să continue a-şi descrie orbita prin spaţiu, neschimbată, iar condiţiile anului solar nu urmau să se modifice.

Anunţarea consecinţelor schimbării axei avu un ecou extraordinar în lumea întreagă. În primul moment, problema aceasta de mecanică superioară a fost primită cu entuziasm. Perspectiva de a avea la dispoziţie anotimpuri cu aceeaşi temperatură, „după gustul clientului”, era foarte îmbietoare. Lumea era încântată la gândul că toţi muritorii se vor putea bucura de o primăvară veşnică şi că vor avea chiar posibilitatea să aleagă între o primăvară răcoroasă şi una călduţă. Cât priveşte poziţia noii axe, în jurul căreia urma să se desfăşoare mişcarea de rotaţie a Pământului, ea constituia o taină, pe care nici preşedintele Barbicane, nici căpitanul Nicholl, nici J. T. Maston nu păreau că vor s-o dezvăluie. Oare aveau s-o divulge, sau taina avea să fie cunoscută abia de experienţă? Necunoaşterea explicaţiei era de ajuns pentru ca oamenii să înceapă a fi cuprinsă oarecum de nelinişte.

Proiectul lui Mallarmé

Fiind azi ziua lui Mallarmé, as fi putut sa urc vreunul din poemele lui. Problema cu Mallarmé e ca el nu poate fi tradus in vreo limba, fara pierderi insemnate, de circa 90% din sens si, mai ales, din muzicalitate. Trebuie sa fii francez ca sa citesti Mallarmé, si inca un francez cultivat. Eu nu sunt si nici nu ma pregatesc sa devin. Asa ca recunosc cinstit: nu am citit Mallarmé, in sensul ca nu l-am buchisit. Cioran a facut-o. A mai facut-o si Şerban Foarţă, care a tradus anumite lucruri, gasindu-le intelesurile si melodia, dat fiind ca este el insusi un poet care nu poate fi tradus, fara pierderi insemnate, in vreo alta limba. Uite o poza facuta in 1895 de Edgar Degas, care se vede fantomantic in oglinda. Mallarmé sta rezemat de perete, in picioare, si se uita pansiv la chelia lui Auguste Renoir.

Cei 13 si misterul (2)

—  M-am hotărît să vă iau cu mine în cea mai fantastică aven­tură! Plecăm mîine seară cu ultimul tren de marfă.

—   Unde? întrebară toţi cu răsuflarea tăiată.

—  Nu ştiu. Principalul este s-o ştergem aşa pe negîndite şi să descoperim ceva extraordinar.

De bucurie, Porthos începu să se dea peste cap, mai-mai să-şi frîngă gîtul.

Prunul sparse zidul şi bătu din crengi cu violenţă, iar găinile se răsturnară şi căzură înapoi în curte.

Doua povesti surori ale lui André Gide (12)

Şcoala femeilor (l)

                                                                                                                      9 iulie

Deşi îmi dau seama că n-are niciun rost să umplu paginile acestui caiet, nu pot tăgădui că faptul de a-mi nota gîndurile îmi face bine. Dar nu mai las ca altădată condeiul să alerge în voia lui. Nu sunt propriu-zis preocu­pată de ideea de a scrie bine; dar fiindcă stau şi cuget mai mult, mi se pare că am început să scriu mai bine. N-am învăţat niciodată atît de temeinic ca acum, încercînd să-i învăţ pe copiii mei, Gustave şi Genevieve. Pen­tru a-i ajuta să înţeleagă mai bine autorii ce figurau în cărţile lor de şcoală, i-am recitit şi eu, încercînd să-i pă­trund mai bine. Şi aşa se face că am acum cu totul alte preferinţe şi că multe cărţi modeme, care mă interesau altădată, mi se par azi searbede şi fără miez, în timp ce opere pe care le citeam fiindcă trebuia şi care mă plicti­seau de moarte prind viaţă, arătîndu-mi faţete mereu noi. Acolo unde altădată nu ştiam să văd decît fraze pom­poase şi retorice dau de voci ce-mi vorbesc în taină, aşa că mă îndrept adesea spre marii clasici ca spre nişte sfă­tuitori, ca spre nişte prieteni. Lor le-am cerut ajutor şi am găsit în filele prăfuite îmbărbătarea şi alinarea de care am atît de mare nevoie, căci mă simt îngrozitor de singură.

Nils Holgersson (41)

Răzbunarea

Într-o după-amiază, Akka de la Kebnekajse şi cârdul ei de gâşte sălbatice se lăsară pe malul unui lac din pădure. Erau încă în Kolmården, căci părăsiseră Östergötlandul şi se aflau acum în districtul Jönoker din Södermanland, la graniţa dintre cele două provincii.

Primăvara întârziase, cum se întâmplă de obicei în regiunile muntoase, iar gheaţa acoperea tot lacul, lăsând liberă numai o fâşie de apă pe lângă mal. Gâştele dădură buzna în apă să se scalde şi să-şi caute hrană, dar Nils Holgersson, care îşi pierduse în cursul dimineţii unul din galenţi, hoinărea acum printre arinii şi mestecenii de pe mal, căutând ceva cu care să se poată lega la picior.

Cum am devenit hot de biciclete (5)

Pe culoar, faţă în faţă cu ieşirea de la noi, erau trei uşi. Una dădea către  bucătăria familiei Ponor. Prin cea de-a doua, intrai în camera de zi a familiei David. Iar a treia era uşa încăperii pe care tata o numea “Cămara” şi în care nu aveam voie să intru, drept pentru care credeam că acolo trebuie să se ascundă ceva înspăimântător, un monstru legat cu nişte lanţuri pe care nu le putea rupe nimeni, sau un vrăjitor, pe care nu l-ar putea elibera decât un cavaler rău, cu armură întunecată. Nu aveai cum să ieşi spre lumină decât trecând prin faţa acelei uşi, care, chiar dacă era ferecată cu un lacăt uriaş, ar fi putut în orice moment să se deschidă, pentru că nicio uşă nu poate rezista cuiva de care se tem copiii. In plus, până să ajungi acolo, aveai de parcurs vreo doi metri, cu spatele către fundul culoarului, unde domnea întunericul absolut. Pe acolo se mergea către bucătăria noastră şi tot pe acolo treceau membrii familiei Roşculeţ către cele două camere ale lor. Practic, dacă deschideai uşa din fundul culoarului, ajungeai într-un fel de spaţiu circular, cu mozaic rece pe jos. Către dreapta, era bucătăria noastră. În stânga, pe sub nişte coloane, ajungeai la Roşculeţi. Drept înainte, apăreau nişte trepte, pe care am învăţat, cu timpul, că se poate ajunge la etajele superioare ale casei şi, printr-o altă uşă, în curtea din spate. Dar până să aflu toate astea, mă cuprindea frica de îndată ce trebuia să ies din camera cu glasvand, să o fac la dreapta şi, cu ameninţarea indefinită venită din fundul culoarului între omoplaţi, să trec prin faţa cămării şi să ies din casă, pentru a o vedea pe mama care ieşise înaintea mea şi mă aştepta zîmbind fericită în lumina soarelui.

P4

Cateva femei din viata lui Einstein(2)

§2.Sistemul de coordonate

Pe baza interpretării fizice a distanţei pe care am indicat-o, suntem în măsură să stabilim prin măsurători distanţa dintre două puncte ale unui corp rigid. Pentru aceasta avem nevoie de un segment (un etalon de măsură S) determinat odată pen­tru totdeauna, care va fi folosit ca unitate de mă­sură. Dacă se dau două puncte A şi B ale unui corp rigid, atunci linia dreaptă care le uneşte se poate construi după legile geometriei; apoi, pe această linie de legătură putem suprapune segmentul S pornind din A, de câte ori este necesar pentru a se ajunge în B. Nu­mărul repetărilor acestei suprapuneri va reprezen­ta măsura lui AB. Pe acest principiu se bazează orice măsurare a lungimii.(1)

Cei 13 si misterul (1)

—  Cumpără-mi un pistol! insistă Porthos, bătînd cu picioruşele în tăblia patului şi toate muştele din apropiere îl încurajară bîzîind.

Băiatul se încruntă. La început îl amuzase chiţăitul timid al şoarecelui proaspăt absolvent al şcolii primare din podeaua sufra­geriei.

Acum însă pretenţiile acestuia crescuseră atît de mult, încît cu greu îi mai putea face pe voie.

—    Ţi-am mai dat şi o curea cu ţinte, îi aminti el plictisit.

—    Da, consimţi Porthos, dar mi-a luat-o Bonifaciu.

—    Cine?

Coperta cartii Monicai Pillat

Repetentul vasluian

Astazi, Demetru Demetrescu Buzau ar fi implinit 130 de ani. Nici n-ar fi fost cine stie ce, cand te gandesti la unul ca Ion Iliescu, de exemplu, care a sarit binisor de 150. Dar Buzau - cel mai mare scriitor dintre grefieri si cel mai mare grefier dintre scriitori - s-a sinucis la 40 de ani. Nu ca ar fi avut vreun motiv, insa isi inchipuia ca asa trebuie sa sfarseasca orice individ dedat viciului insailarilor fara sens. 

Nils Holgersson (40)

Războiul cel mare împotriva „călugăriţelor” 

Într-una din zilele primăverii următoare, Karr alerga prin pădure, după cum îi era obiceiul.

— Karr, Karr! îl chemă cineva de aproape.

Câinele se întoarse şi se opri în loc. Nu se înşelase. O vulpe bătrână ieşise din vizuina ei şi striga:

— Eşti bun să-mi spui şi mie dacă oamenii fac ceva pentru salvarea pădurii?

— Desigur că da, răspunse Karr. Muncesc din răsputeri.

— Mi-au omorât tot neamul şi acum vor să-mi facă şi mie de petrecanie, se plânse vulpea. Asta însă li se poate ierta, dacă ajută pădurea.

Nils Holgersson (39)

Călugăriţele

Într-o dimineaţă, câţiva ani mai târziu, Karr dormea în tinda casei. Era la începutul verii, pe vremea când nopţile sunt scurte şi afară se luminează bine înainte de răsăritul soarelui. Câinele se trezi deodată, auzind că-l cheamă cineva.

— Tu eşti, Păr-Sur? întrebă el, obişnuit să fie vizitat de elan în fiecare noapte.

Nu căpătă niciun răspuns, dar auzi din nou că-l chema stăruitor cineva. I se păru că recunoaşte glasul lui Păr-Sur şi fugi repede spre locul de unde se auzea chemarea. Simţea că elanul alerga în apropierea lui, dar de văzut nu-l vedea nicăieri. Dădu fuga prin tufiş, spre pădurea deasă de brazi, fără să se mai uite dacă era vreo cărare pe unde mergea. Îşi dădea toată osteneala să nu-i piardă urma.

Cum am devenit hot de biciclete (4)

Intre dulap şi bibliotecă, era o uşă care deschidea calea spre baie, printr-un spaţiu intermediar minuscul, pe care tata îl numea “vestiar”. O altă uşă dădea în cea de-a doua cameră, mobilată rustic şi lipsită total de ferestre. Acolo stătea Babaca, bunica mea, adusă de tata din fundul Moldovei. Mi-o amintesc şi acum, grasă, îmbrăcată într-un capot de un mov decolorat, stând în picioare şi aplecată pentru a se sprijini cu coatele pe masă, balansându-şi ore întregi fundul, ca un pendul uriaş. Suferea de o boală ciudată, ale cărei simptome se ameliorau doar prin bălăngănirea asta permanentă, aşa că, vreme de câteva ore pe zi nu făcea nimic altceva. Camera avea două paturi, acoperite cu cergi lucrate manual, cu firul gros şi viu colorate. Masa, ca şi dulapul de haine şi servanta, erau din lemn sculptat, cu modele folclorice moldoveneşti. Pe un perete erau agăţate farfurii pictate, ca într-un fel de muzeu al ceramicii. Pe jos, parchetul gol, pe care abia după câţiva ani avea să fie aşternut un covor, adus de mama de la părinţii ei. Unul dintre pereţi era un glasvand, dincolo de care locuia familia Ponor. Şi mai era o uşă, prin care ajungeai într-un coridor întunecos, ca o galerie de cârtiţă, căruia ai mei îi spuneau “culoarul”. Dacă o luai către stânga, te afundai în viscerele casei, precum Iona în burta chitului. Mergând către dreapta, făceai un unghi drept, treceai pe lângă un calorifer de care era rezemată o bicicletă neagră şi ajungeai la uşa principală, dincolo de care era curtea, apoi strada, apoi lumea întreagă, plină de mistere şi chemări.

P3

Orizontul vazut de Eric Fredine