Căindu-şi
mereu soarta şi socotindu-se drept o pildă de nenorocire, Zadig ajunsese la un
râu. Pe mal şedea întins un pescar care ţinea cu o mână leneşă un năvod, parcă
gata să-l scape, şi îşi ridica ochii la cer.
—
Sunt negreşit cel mai nenorocit om de pe pământ, spunea pescarul. Am fost, după
cum spune toată lumea, cel mai vestit negustor de brânză şi smântână din
Babilon şi am pierdut toată averea. Am avut cea mai frumoasă femeie pe care un
om de teapa mea poate s-o aibă şi femeia asta m-a lăsat. Îmi mai rămăsese o
căsuţă prizărită, mi-au dărâmat-o şi pe aceea. Acum stau într-un bordei, n-am
alt mijloc de trai decât pescuitul şi nu prind niciun peşte. Năvodule, de acum
nu te mai arunc în apă, am să m-arunc chiar eu în ea.