Mici intamplari cu animale (175)

Familie de arici

Era o seară caldă de mai. Şedeam în cerdacul casei; în faţă se afla curtea mică, îngustă care despărţea grădina de zarza­vat de cea de pomi roditori. Nu se auzea decît glasul privighe­torilor care îşi făcuseră, vreo două, cuiburi în gardul viu ce împrejmuia aşezarea din margine de sat. Doar o pereche de ţărci, care nu se saturaseră încă de pălăvrăgeală, mai schimbau din vreme în vreme cîte o cîrîitură în vîrful unuia dintre plopii din apropiere.

Inalta aventura (7)

EVEREST 1953 —PRIMA BARIERĂ

                                                            Societatea Regală de Geografie,

                                                            Biroul Expediţiei pe muntele Everest.

                                                            l Kensington Gore Londra S. W, 7.

                                                            16 octombrie, 1952

           

            Dragă Hillary,

           

            Cred că ţi-a scris Eric Shipton despre schimbarea făcută în conducerea expediţiei Everest din 1953 şi probabil că ai aflat ştirea şi din ziare, îmi închipui că cele întîmplate te-au mirat şi te-au dezamăgit; păcat că lucrurile s-au petrecut aşa şi că Eric Shipton a avut atîta ghinion!

           Cred însă că eşti de aceeaşi părere cu mine că noi avem datoria să continuăm cu hotărîre organizarea cuceririi vîrfului.

           

John Hunt

Intaia elegie duineză a lui Rilke

Cine, dacă-aş striga, m-ar auzi

dintre ale îngerilor cete? Chiar daca vreunul

m-ar alipi deodată de inimă: aş pieri

de străşnicia mai puternicei lui firi. Căci frumosul nu-i

decît pragul înspăimîntătorului si-l îndurăm anevoie

şi peste măsură, aşa cum e, ne înminunează fiindcă, nepăsător,

nu ne-nvredniceşte să ne dea pierzării. Orişicare înger e înspăimântător.

Deznădejdea

Îmi aduc aminte, dintr-odată, de vremurile în care eram în stare să fac eforturi incredibil de mari pentru rezultate incredibil de mici. Aveam 14-15 ani şi mă duceam kilometri întregi prin pădure până la câte un loc bine ascuns unde creşteau superbe flori sălbatice. Culegeam un braţ şi mă întorceam acasă fericit, mândru de mine şi de performanţa mea. Urcam muntele până la Poiana Narciselor şi veneam cu câte un buchet uriaş de flori care mă îmbătau cu parfumul lor. Mă duceam până sus, pe platforma de la Sfânta Ana (unde s-au întâlnit Astor şi Fendrik - personajele uneia dintre poveştile mele cu Maria) numai ca să privesc oraşul de la înălţime. Şi câte şi mai câte.

Micul print (22-final)

Iar de-atunci au trecut, iată, şase ani... Întâmplarea aceasta n-am mai povestit-o nimănui. Camarazii mei, când m-au văzut, au fost nespus de bucuroşi că mai trăiam. Eram îndurerat, dar lor le-am spus: „Sunt ostenit...”

          Acum mi-a mai trecut puţin. Adică... nu chiar de tot. Ştiu însă bine că s-a-ntors acasă, pe planeta lui, deoarece, în revărsatul zorilor, nu i-am mai găsit trupul. Nu era un trup atât de greu... Şi mi-e drag, noaptea, să ascult stelele. E ca şi cum aş asculta cinci sute de milioane de clopoţei...

         

Din povestirile ciudate ale lui Victor Kernbach(2)

Un salt pe candelabru

În anul în care el nu îndrăznea să mărturisească măcar odată că nu-i place opera, unii o căutau cu tot dinadinsul ca pe o delectare supremă. Provincialii venind în capitală nu cutezau să-şi încheie călătoria pînă nu se duceau şi la operă. Opera ajunsese aproape tot atît de solicitată ca meciurile internaţionale de fotbal. Lui însă opera nu-i plăcea. Asculta foarte des muzică, dar nu izbutise să înţeleagă cum poate sta omul rapid al sfîrşitului acestui secol ascultînd emoţiile întinse ca guma de mestecat pe o durată cu totul neverosimilă, cînd în răstimpul unui singur „ah” cîntat pe scenă, hoţii puteau să prade casa eroinei, iubitul ei să plece în alt oraş, ea însăşi să nască un copil sau măcar să renunţe la ideea ce îi venise odată cu începutul notei. Iar în această seară el trebuia să se ducă la operă cu logodnica lui. Nu apucase să mănînce cu dînsa din acelaşi blid sacramentalul car de sare ca s-o cunoască deplin, aşa că nici nu ştia dacă ei îi place opera sau nu. Ştia numai că nu-i place lui. Totuşi logodnica şi-o iubea, deci nu era în stare să-i refuze acest spectacol de operă.

Zile de nastere

Totdeauna cand caut cate ceva in computer, ies la iveala niste chestii pe care ma mir ca le-am salvat. De data asta, am dat peste un gen de observatii asupra oamenilor in functie de zilele in care sunt nascuti. Eu in general nu dau doi bani pe astfel de lucruri, dar, citind despre cei nascuti intr-o zi de 20, am fost efectiv surprins sa vad ca lucrurile scrise acolo mi se potrivesc de minune (mai putin in vreo doua din partile esentiale, ce-i drept). Presupun ca din cauza asta am si salvat textul asta, cine stie acum cati ani. Uite despre ce e vorba:

Incremenirea in proiect

Vorbeam aici despre un posibil destin potrivnic finalizarii traducerii povestilor mele. Amicul David din USA, cel care s-a angajat sa-mi faca lucrarea pana la 15 octombrie, pare-se ca are anumite probleme. Nu vreau sa spun despre ce e vorba, intrucat e doar o banuiala.

Pe 23 octombrie mi-a scris asa: 

Raul, thanks ever so much for your patience. Family matters have been resolved and I'm back on track with your stories. I will have the revisions to you by this weekend. 

Micul print (21)

            În preajma acelei fântâni, se aflau ruinele unui vechi zid de piatră. A doua zi spre seară, pe când mă înapoiam de la treburile mele, l-am zărit încă de departe pe micul meu prinţ, şezând acolo, sus, cu picoarele atârnând în gol.

            Şi l-am auzit vorbind:

            - Cum adică, nu-ţi aduci aminte? zicea el. Nu e chiar aici?

            Fără îndoială, i-a răspuns un glas de undeva, căci el din nou s-a-mpotrivit:

            - Ba da! Ba da! Ziua e aceasta, dar locul nu-i aici...        

Inalta aventura (6)

Asaltul elveţienilor

   Ne-am odihnit două zile lîngă un mic lac din apropierea gheţarului Ngojumba, dormind aproape întruna. Vremea era caldă şi liniştită. Ne procurasem ceva hrană proaspătă, formată din cartofi în cantităţi mari, unt şi iaurt de iac. Vechea noastră întrebare ne obseda într-una: „Ce au făcut oare elveţienii ?"  Eram în 5 iunie şi ar fi fost timpul să se întoarcă din munţi cu veşti de izbînda sau de înfrîngere. Nerăbdători, am hotărît să mergem pînă la ei.

 

Trei milenii de umor (33)

Prinţul Cosimo de Medici aprecia arta într-un fel personal faţă de ceilalţi nobili ai vremii. Sculpta şi era atît de încîntat de propriile sale opere încît n-a ezitat să-şi expună într-o piaţă florentină o statuie reprezentîndu-l pe Neptun. Apre­cierile curtenilor nu l-au mulţumit şi atunci i-a cerut părerea lui Michelangelo. Creatorul lui „Moise" i-a răspuns:

— Eu mă rog lui Dumnezeu ca să vă ierte c-aţi pră­pădit o aşa de mare bucată de marmură folositoare la multe alte lucruri.

Faceti-va bine (305)

Talpa gâştei

Denumire ştiinţifică: Leonurus cardiaca.

Denumiri populare: cătuşniţă, talpa lupului, laba lupului, somnişor.

Prezentare.  Talpa  gâştei este o  erbacee  perenă,  puternică,  înaltă  de circa  un metru. Frunzele sunt lungi, crestate, peţiolate. Florile, dispuse la subsuoara frunzelor, au  culoare  roz  sau  roşie  violacee.  Talpa  gâştei  este  o  plantă  meliferă.  Creşte  în flora spontană de la câmpie şi deal, prin liziere, pe maidane înţelenite, pe marginea drumurilor, prin tufărişuri şi foste exploatări forestiere. 

Arghezi povestind copiilor (3)

Papuc 

    Motanul Papuc, poate că cel dintîi din neamul lui de jaguari, degeneraţi pînă la prinderea şoarecilor domestici, suferă de strabism. Privirea lui saşie, orientată anapoda, îi dă un aspect ciudat şi o autoritate de gravură chineză. Pestriţ ca un şal şi ros ca un ghiozdan, în toate colţurile, la bot, la ceafă, la genunchi şi în vîrful urechilor, discret şi taciturn, el îşi petrece timpul, construit pe marginea mesei rotunde ca un animal decorativ, şi examinează viaţa apartamentului chiorîş.

Câinele lup și sufletul

Când eram copil, mi-am format convingerea că animalele îi deosebesc pe cei buni de cei răi. Așa că de fiecare dată când mă împrieteneam cu vreun câine ori pisică, mă gândeam că respectivul animal a simțit în mine bunătatea și de aia îmi acceptă prietenia. Am trăit în eroarea asta multă vreme. Îmi amintesc un episod din vremea studenției mele bucureștene, petrecut într-una din zilele în care aveam obiceiul să rătăcesc fără țintă, doar pentru că-mi plăcea să descopăr locuri noi. Aveam pasiunea asta, mi se părea că oricând, după orice colț, mă pot întâlni cu ceva minunat, nu știu cu ce anume, nu mi-am formulat niciodată obiectul căutării.

Din povestirile ciudate ale lui Victor Kernbach(1)

Dacă totuşi noaptea...

– Măcar să presupunem! am spus eu, cu toate că mă plictisisem.

– De ce să presupunem? zise ea. N-are nici un rost să presupunem ce nu ştim. Şi uiţi că noaptea trebuie să dorm.

Doctorul bea cafea, lăudînd-o în tăcere. Se uita la cafea cu interes, după aceea se uita la noi. Totuşi mai tîrziu interveni:

– Poţi să presupui ce vrei. Presupunerile sunt un cîştig.

Încurajat, am zis repede:

Micul print (20)

- Oamenii, zise micul prinţ, se înfundă în trenurile lor rapide, dar nu mai ştiu nici ei ce caută. Aşa că se frământă şi se sucesc de colo-colo.

Şi adăugă:

- Nu merită atâta osteneală...

Fântâna pe care o descoperisem noi nu semăna deloc cu fântânile sahariene. Fântânile sahariene sunt nişte simple gropi săpate în nisip. A noastră era aidoma unei fântâni de ţară. Prin părţile acelea însă nu se afla niciun sat, iar mie mi se părea că visez.

- Ciudat, îi spusei micului prinţ, sunt toate gata pregătite: scripetele, ciutura şi funia...

Mici intamplari cu animale (174)

Şcoală de înot

De îndată ce au ieşit din găoace şi s-a uscat puful de pe ei, puii de raţă intră cu mama lor în apă şi înoată minunat. Ai crede că lucrurile se petrec la fel şi cu puii de vidră, mamifer pentru care apa e în cea mai mare parte mediu de viaţă şi elementul care o hrăneşte. Se pare însă că vidra s-a desprins de neamul ei terestru — bursuc, jder, beică...— prea degrabă, deşi cu milioane de ani înainte, pentru ca puii să fi moştenit instinc­tiv modul de viaţă acvatic, cu toate că corpul şi labele lor li s-au adaptat la înot. Se întîmplă că vidre ţinute în captivitate, prinse de pui foarte mici, nu se îndeamnă să intre în apă, nu ştiu să prindă peşte, deşi îl mănîncă cu plăcere pe cel dat de mîna omului. La început vidra-mamă trebuie să-şi îndemne puii ca să intre în apă şi apoi să-i înveţe să vîneze peşte. Paznicul Achim, care avea în grijă o apă cu păstrăvi, mi-a povestit o scenă petrecută între o vidră şi doi pui mărişori, cam de trei luni.

Cum contrazic bichonii darwinismul

Acum cateva zile, m-am trezit cu catelusa Cindy bolnava. Statea pur si simplu intr-un singur loc, fara sa se aseze, tinea capul in pamant si ofta - cel putin scotea niste sunete care mie mi se parea ca aduc cu oftatul. De mancat a mancat, dar ceva mai tarziu a vomitat niste lichide. Asa ca la patru cand am ajuns acasa, am luat-o pe sus si, impreuna cu Maria, am mers la Kleintierklinik. Am asteptat ce-am asteptat, pana a aparut o domnisoara subtire, care ne-a dus intr-un mic cabinet, ne-a cerut tot felul de informatii despre Cindy, apoi a plecat si a zis ca doamna doctor o sa vina imediat.

Inalta aventura(5)

Peste Nup La

      Dorisem dintotdeauna să încerc o ascensiune peste trecătoarea Nup La. În 1951, Riddiford şi ceilalţi din grupul nostru încercaseră să urce căderile ei mari de gheaţă, dar fuseseră siliţi să se întoarcă din drum. În afară de satisfacţia de a fi primii care au atacat această trecătoare formidabilă, George şi cu mine mai aveam un plan ascuns. Nup La este trecătoarea de la izvoarele rîului Dudh Kosi şi capătul gheţarului Ngojumba. De partea cealaltă a ei, drumul duce la Rongbukul-de-vest – uriaşul gheţar – şi la povîrnişurile nordice ale muntelui Everest. Ne gîndeam că în cazul cînd izbuteam s-o escaladăm, am fi putut face o incursiune rapidă în partea nordică a Everestului, prin locurile devenite celebre, datorită expediţiilor anterioare, şi poate să încercăm chiar cîteva ascensiuni. Numai faptul de a ne găsi în preajma versantului de nord al Everestului, care ne devenise atît de cunoscut din cărţi şi fotografii, era o perspectivă care ne umplea de entuziasm. Mai întîi însă trebuia să traversăm Nup La.

Faceti-va bine (304)

Ştevia

Denumire ştiinţifică: Rumex patientia.

Denumiri populare: dragomir, măcriş de grădină.

Prezentare. Ştevia, o plantă ce aparţine de familia poligonaceelor, este o erbacee perenă foarte frecventă în flora spontană din România. Tulpina  este  dreaptă,  puternică,  înaltă  până  la  doi metri.  În  partea  superioară, tulpina  de  ştevie  este  ramificată,  purtând  pe  ea  frunze  mari,  cu  peţiolul  consistent. Florile sunt grupate, verzui, purtând pe ele un cerc roşu-palid sau roşu-vişiniu. Pentru nevoi  alimentare  se  culeg  frunzele  tinere,  primăvara,  atunci  când  se  dezvoltă  doar frunzele bazale.