Ani de zile Dorian
Gray nu s-a putut elibera de influenţa acestei cărţi. Sau, mai precis, nu s-a
străduit să se elibereze de ea. Şi-a procurat de la Paris nu mai puţin de nouă
exemplare cu hîrtie ultrafină din prima ediţie, şi le-a legat în diverse culori
pentru a fi în ton cu stările lui variate şi fanteziile schimbătoare ale unei
firi asupra căreia părea, uneori, să-şi fi pierdut aproape în întregime
controlul. Eroul, minunatul tînăr parizian, în care se amesteca în mod atît de
curios temperamentul romantic şi cel ştiinţific, deveni un fel de tip care îi
prefigura propria personalitate. Şi, într-adevăr, îi părea că întreaga carte
conţine povestea propriei vieţi, scrisă înainte ca el s-o fi trăit.
Un blog pentru linistea adultilor
Totalul afișărilor de pagină
miercuri, 19 decembrie 2012
marți, 18 decembrie 2012
Izbirea
Prima dată când voinţa mea s-a confruntat cu voinţa unor necunoscuţi a fost, pot să spun cu oarecare exactitate, pe când aveam între 13 şi 15 ani. Ştiu asta pentru că evenimentul s-a petrecut în sala B a cinematografului din Sinaia, în timp ce aşteptam să înceapă filmul "Walking Tall", care rula în România sub numele de "Legenda şerifului din Tennessee". Ori, filmul a avut premiera în 1973, când eu aveam 13 ani.
De-ale lui Zoscenko (40)
La post
Grea
meserie au şi medicii ăştia. Vezi că azi pacientul e cam mitocan. Nu se jenează
deloc. Cum nu pricepe ceva, sare la bătaie sau îl omoară pe medic cu ce-i vine
la îndemînă.
Or,
medicul poate e un intelectual şi poate nu-i place să fie omorît. De-aia poate
e şi nervos.
Oricum,
la noi, la consultaţii, nu e obiceiul să fie omorîţi medicii. La noi stă
neschimbat la post, poate chiar de cînd a început revoluţia, acelaşi medic. N-a
fost omorît niciodată.
Felcerul,
e adevărat, a încasat-o odată la mutră, dar de medic nu s-a atins nimeni.
Nils Holgersson (19)
Capul de la sudul insulei Öland
La extremitatea de miazăzi a insulei Öland se află un vechi domeniu regal, numit Ottenby. E o proprietate destul de mare, care se întinde de la un ţărm la altul, de-a curmezişul insulei, şi e renumită prin faptul că aici exista înainte vreme mult vânat. În secolul al XVII-lea, când regii veneau la vânătoare pe această insulă, întregul domeniu nu era decât un parc mare de cerbi. În secolul al XVIII-lea se afla acolo o herghelie pentru prăsirea cailor de rasă şi o stână cu câteva sute de oi. Azi nu mai există la Ottenby nici cai de rasă, nici oi, ci numai herghelii mari de cai de remontă pentru regimentele de cavalerie.
Mici intamplari cu animale (122)
Vînătorul
de capre negre care a sosit la munte pe vreme rea, dacă
vede caprele negre ieşind din pădure şi năzuind
la deal spre creste, e vesel, fiindcă ştie
cu siguranţă că în curînd va străluci
soarele. În schimb, toamna, oricît de lipsit de nori ar fi cerul, dacă
observă caprele negre că se
trag în jos spre pădure, se va grăbi şi
el să coboare, viforul şi zăpada
fiind în prag.
Faceti-va bine (199)
Mutulica
Denumire ştiinţifică: Scopolia carniolica.
Denumire populară: mătrăgună
mică.
Prezentare. Mutulica este o
erbacee de talie medie, înălţimea ei ajungând până la 60 – 80 cm. Aparţine
familiei solanaceelor. Planta se remarcă prin rizomul său orizontal, gros şi
consistent şi, mai ales, bogat în alcaloizi. Tulpina de mutulică este dreaptă, ramificându-se
în partea superioară. Frunzele au formă oval-alungită, iar florile sunt de
culoare galben-verzuie, violacee sau roşcată. Aceste flori apar primăvara, în
lunile aprilie şi mai. Planta creşte în flora spontană, în păduri, în tufărişuri,
pe locurile unde au fost păduri, în general în locuri umbroase şi umede. Pentru
uz medicinal se recoltează rizomul, rădăcinile şi chiar frunzele. Mutulica este
o plantă toxică.
Din articolele mele sinaiene(2)
Zic unii ca mai e putin si vine sfarsitul lumii. Buna treaba: iar vine! Poate de data asta o fi ala adevaratu'. Pana atunci, ia uite ce scriam eu in 2001, in "Ziar de Sinaia", sub semnatura Andrei Badila:
Despre sfârşitul lumii
Anul 2000 a trecut şi iată că
viaţa merge înainte. Oamenii au sărbătorit Revelionul ca în fiecare an, au mâncat,
au băut şampanie, au dansat, au lansat artificii şi au uitat de sumbrele
prevestiri care anunţau sfârşitul lumii. Spre
deosebire de anul 1000, când isteria a fost generalizată, acum mai nimeni nu
s-a preocupat de pregătirea pentru Judecata de Apoi. În loc să stăm în
genunchi, cu mâinile împreunate şi cu ochii aţintiţi spre cer, cu toţii am şezut
pe scaune cu paharele în mână şi cu privirile îndreptate către ecranele
televizoarelor.
Sfârşitul
lumii nu a venit. Putem sta liniştiţi, lumea este tot acolo unde o ştim, munţii
nu s-au prăbuşit, mările şi oceanele nu s-au revărsat, soarele nu a pârjolit
totul, cutremurele domnului Hâncu mai aşteaptă.
Putem să ne vedem netulburaţi de muncă, de familie, de politică şi de coşul
zilnic.Şi cu
toate astea, ar fi bine să ne gândim puţin şi la vorba atât de ciudat exprimată
a filosofului Constantin Noica:
«Poate a şi venit, de vreme ce nu a mai venit».
Ilustratie de George Avanu |
Dezamăgirea ca amăgire
Ciudată
soartă pare a avea cuvântul "dezamăgire", laolaltă cu fratele său
geamăn "deziluzie". Pentru că atunci când te simţi dezamăgit,
greutatea poverii ţi se pare a cădea nu pe tine, cum ar fi natural, ci, oarecum
surprinzător, pe celălalt. Foarte des se întâmplă să-l auzi pe câte unul zicându-i
cuiva "m-ai dezamăgit". Şi zicând asta, el îşi închipuie că celălalt
ar trebui să se simtă vinovat. Numai că dacă ne gândim bine, singurul care ar
trebui să se simtă vinovat este însuşi dezamăgitul (deziluzionatul). Adică eu
am crezut că tu eşti un suflet nobil, te ştiu de vreme îndelungată şi am trăit
mereu cu convingerea asta. Pe baza ei, când mi-ai cerut ajutorul, nu am stat pe
gânduri şi ţi l-am oferit. Să zicem că mi-ai cerut bani şi ai zis că mi-i
restitui în câteva luni, dar nu i-am mai văzut nici după ani şi ani. Şi atunci
mă apuc să spun că m-ai dezamăgit, făcându-ţi din asta o anume vină, în loc să
accept adevărul trist că eu sunt singurul vinovat - erai într-un fel şi eu am
crezut că eşti în altul.
Buzzati si norii pacatului
Ispitele sfântului Antonio
Atunci
când vara e gata să-şi dea duhul şi domnii vilegiaturişti pleacă, cele mai
frumoase locuri rămân pustii (dar prin desişurile din pădure vânătorii trag şi
de prin vântoasele trecători ale muntelui, auzindu-se chemarea cucului, iată-i
coborând pe primii magi ai toamnei, cu enigmaticele lor desagi în spinare) şi
se prea poate ca norii mari ai asfinţitului să se adune laolaltă pe la orele
cinci şi jumătate-şase, ca să-i ispitească pe bieţii preoţi de ţară.
Chiar
la ceasul acela, don Antonio, tânărul ajutor al parohului, îi învaţă pe copii
catehismul în oratoriu, care a fost cândva sală de gimnastică. Iată-l pe el în
picioare, mai încolo băncile în care stau copiii, iar în fund, ajungând până-n
tavan, marele perete de sticlă ce dă spre răsărit; iar prin el se vede placidul
şi maiestuosul Col Gianna, răsfăţându-se în apusul de soare.
Planul
Închipuie-ţi
că a început războiul şi ai ajuns prizonier. Eşti aruncat într-o celulă şi
lăsat acolo multă vreme. Nu se întâmplă absolut nimic, primeşti mâncare de trei
ori pe zi, eşti dus la duşuri odată pe săptămână, ieşi în curte în fiecare
dimineaţă şi faci mişcare. Poţi să citeşti în celula ta, poţi să scrii.
Problema e că nimeni nu-ți spune ce urmează să se întâmple. Dar tu te gândeşti,
nu ai cum să nu te gândeşti, la faptul că inamicul, cel care te ţine prizonier,
are un plan în ce te priveşte. Poate că are de gând să te scoată într-o
dimineaţă din celulă şi să te ducă în faţa plutonului de execuţie. Poate o să
te spânzure, sau o să te electrocuteze. Poate vei fi torturat zile şi nopţi
întregi. Numai inamicul ştie care este planul. Nu-i exclus să te lase încă
multă vreme în celulă, aşteptând un anume moment ca să-şi pună planul în
aplicare. Dar, desigur, nu-i exclus să te elibereze fără nicio explicaţie, după
cum este egal posibil ca într-o zi să-ţi aducă şi familia în închisoare.
luni, 17 decembrie 2012
O poveste cu gulii a lui Cehov
Paznicul cărturar
Paznicul Filip stătea în mijlocul bucătăriei şi le făcea
celorlalţi morală. Doi feciori, vizitiul, două fete în casă, bucătarul,
bucătăreasa şi doi băieţi – copiii lui – ajutoare la bucătărie, ascultau. În
fiecare dimineaţă portarul le ţinea câte o predică; în dimineaţa aceea,
subiectul logosului său era cartea.
— Voi toţi trăiţi ca nişte porci, spunea el ţinându-şi în
mână şapca cu rozetă de paznic. Vă faceţi toată ziulica veacul pe aici – şi afar’
de neştiinţa voastră nu găseşte omul la voi nimic, nici urmă de civilizaţie.
Mişca joacă şaşchi, Matriona sparge alune, Nichifor se hlizeşte tot timpul.
Asta se cheamă minte? Aşa ceva nu face omul din deşteptăciune, ci din prostie.
N-aveţi niciun fel de înclinări intelectuale. Şi ştiţi de ce?
Hatârul
Mă uit la o poză de-a lui Bruce Davidson - un important fotograf american. La vremea aia nu era la îndemâna oricui să facă așa ceva. Nici nu-mi pot imagina cum surprindeau artiștii diverse momente - ca să faci o poză dura o mulțime de secunde. În fine, poate că în asta stătea pe atunci o parte din geniul fotografilor. Dar uite poza:
Poveste de iubire(5)
Aş vrea să
spun câteva cuvinte despre relaţia noastră fizică.
Pentru un
timp curios de lung s-a lăsat aşteptată. Vreau să spun prin asta că multă vreme
lucrurile cele mai semnificative au continuat să rămână între noi sărutările de
care am vorbit (şi pe care mi le amintesc încă în cele mai mici amănunte). În
ceea ce mă priveşte, trebuie să spun că asta nu constituia deloc
"procedura standard": sunt mai curând un impulsiv, nerăbdător şi iute
la acţiune. De-ar fi să iei la alegere oricare fată dintr-o grupă de la Tower
Court Wellesley şi să-i spui că Oliver Barrett IV a avut zilnic întâlnire, timp
de 3 săptămâni, cu o anume domnişoară, dar că n-a trecut la acţiune, ai fi
salutat cu râsete şi foarte serioase îndoieli despre feminitatea persoanei în
cauză. Dar desigur, realitatea era alta.
Un SF al lui Vasil Raikov
Întîlnire în timp
– Lars, unde eşti? Nu mă pot smulge de aci.
Stoian Mavrikov tăia o liană cît mîna de groasă.
– Un moment! Nu pot lăsa să-mi scape o secvenţă atît de
dramatică: inginerul Mavrikov în luptă cu natura virgină din Birmania de sud.
Undeva, pe aproape, se auzi zumzetul aparatului de filmat, şi
peste puţin apăru din desiş un bărbat îndesat, tuns scurt. Se opri la o
distanţă care să-l ferească de primejdia cuţitului paranga, mînuit de inginer,
şi continuă să contemple vesel încăierarea acestuia cu vegetaţia.
– Fii atent! Ai să-ţi
tai capul cu cuţitul ăla!
– Tot nu valorează prea mult, dacă am fost în stare să consimt
aşa de uşor să plec cu blestemata voastră expediţie. Of, în sfîrşit! Mavrikov
izbuti să scape dintre liane. Faţa lătăreaţă i se scălda în sudoare. Şi acum
hai să mergem spre tabără, doctore! Mai încolo e un desiş şi mai de nepătruns.
Porniră amîndoi către malul rîului. În dosul tufişurilor se
auzi ţăcănitul sugrumat al unui motor.
Nils Holgersson (18)
Călătoria spre insula Öland
Gâştele sălbatice se duseră la păscut pe una din insulele arhipelagului şi acolo se întâmplă că se întâlniră cu nişte gâşte sure. Văzându-le, acestea rămaseră uimite, deoarece ştiau foarte bine că cele sălbatice, cu care se înrudeau, sunt mai bucuroase să zboare în interiorul ţării. Curioase şi iscoditoare, ele ţinură să afle de la gâştele sălbatice cum o mai duceau cu prigoana la care le supunea vulpoiul Smirre. După ce acestea le spuseră toată tărăşenia, una din gâştele sure, care părea să fie tot atât de înţeleaptă şi de bătrână ca şi Akka, zise:
— Mare nenorocire pentru voi că vulpoiul a fost surghiunit din ţara lui! Parcă văd că se ţine de cuvânt şi vă urmăreşte până în Laponia... Eu în locul vostru, nu m-aş duce în Smoland, spre miază-noapte, ci aş lua-o spre răsărit, ca să ajung în insula Öland. În chipul ăsta, Smirre mi-ar pierde urma. Dacă vreţi, aşadar, să nu vă mai găsească, duceţi-vă unde spun eu şi faceţi popas câteva zile pe capul de miazăzi al insulei. Acolo o să găsiţi destulă mâncare şi tovarăşi de drum care o să vă facă plăcere. Nădăjduiesc că n-o să vă căiţi dacă faceţi cum vă sfătuiesc eu.
Bucurie și speranță
Cu toate că am ajuns în preajma întunericului „cel mai dinafară”, în ciuda teribilei obscurități morale de care sunt năpădit, a incredibilei pervertiri a ceea ce mi-a mai rămas din inteligenţă, deşi de multe ori mă gândesc că mai jos decât mă aflu nu poate să coboare nimeni, iată că apropierea Crăciunului îmi dă, totuşi, o anumită stare de bucurie şi de speranţă.
Sunt batran
De multe ori am scris eu aici despre lipsa oricarui sens al vietii in sine. Am urcat chiar si un mic eseu al lui Thomas Nagel pe aceasta tema, de fapt o prezentare a problemei, ne-urmata de vreo solutie. Ei bine, aseara, inainte de culcare, am dat peste un fragment de-al lui Cioran care m-a facut sa pricep de ce ma preocupa atat de mult problema sensului vietii: sunt batran. Uite:
"Viata nu are niciun sens, e sigur. Dar asta n-are nicio importanta cat esti tanar. Lucrurile se schimba de la o anume varsta. Atunci chestiunea incepe sa te preocupe. Nelinistea devine problema, iar batranii, care nu mai au nimic de facut, isi bat capul cu ea, fara sa aiba nici timpul, nici capacitatea s-o rezolve. Asta explica de ce nu se sinucid in masa, cum ar face daca ar fi ceva mai putin ocupati".
Asadar, am aflat. Singura problema e ca asta nu schimba cu nimic lucrurile.
Intalnire cu Einstein
Ieri, la Berlin, pe o vreme ploioasa, plimbandu-ne pe Unter der linden, am dat peste muzeul figurilor de ceara - Madame Tussauds. Desi am vizitat asta-vara muzeul omolog din Amsterdam, n-a fost chip cu Maria si a trebuit sa intram. Pana la urma, nici nu mi-a parut rau, pentru ca m-am intalnit acolo cu cativa dintre oamenii la care tin foarte mult.
Intai a fost Einstein, cu care am stat putin de vorba. L-am intrebat ce a mai descoperit, daca nu are ceva noutati legate de teoria relativitatii. Tot ce-a putut sa-mi spuna a fost ca este usor ingrijorat pentru ca o anumita parte a teoriei, cea legata de calatoria in timp, pare sa scartaie. Zicea ca acum vede lucrurile putin diferit, pentru ca din partea de univers unde locuieste acum, lucrurile au capatat o alta perspectiva.
Discutand cu Einstein despre relativitate, vreme si femei |
Abonați-vă la:
Postări (Atom)