Misterul pălăriei

Maria și Michelle pretind că azi dimineață (sau ieri, nu știu încă dacă termin postarea înainte de miezul nopții), au văzut în camera lor un individ care purta o pălărie ciudată. Ambele susțin că s-au trezit din somn, l-au văzut mișunând prin dormitor, după care s-au culcat la loc. De aici însă, totul devine destul de straniu. Maria zice că individul era slăbănog, Michelle că era gras; Maria pretinde că era îmbrăcat în tricou, iar Michelle zice că era în cămașă verde. Culmea e că amândouă s-au gândit că eu eram, de fapt, musafirul matinal. Ori eu nu pot fi în același timp gras și slab, după cum nu pot purta simultan tricou și cămașă, ambele la suprafață, ca să zic așa.

Maria cu pălăria pe care pretinde că am purtat-o eu

Michelle, probând și ea pălăria

Moatzele

Ieri, am facut o mica excursie prin satele din jur, in cursul careia cele doua "moatze" (asa le zice Dana) au trecut prin mici intamplari cu animale. Am facut poze cu telefonul, dar nu am cum sa le descarc, pentru ca am uitat cutia cu cabluri la Mitza. Maine seara, la Timisoara, o sa le urc.

Pe la 8, Dana si moatzele au facut pizza. Trebuie sa recunosc ca asa pizza eu nu am mai mancat. In primul rand, aluatul a fost fraged cu adevarat, iar in al doilea, compozitia a fost de vis. Au pus tot ce le-a cazut in mana, inclusiv salam de cerb si mistret, masline si schweitzer. Un deliciu absolut.

Medicamente și ochelari

Sâmbătă am plecat cu Maria şi prietena ei, Michelle, către Breaza. Pe drum, am întrebat-o pe Maria dacă şi-a luat punga cu medicamente naturiste (pentru gât, nas, răceală etc - vreo cinci flacoane). S-a întristat brusc: o uitase. Aşa că am început: "ţi-am spus, înainte de a pleca, să termini cu săritul prin casă şi să te gândeşti dacă ai luat tot ce trebuie, mereu faci la fel, dar lasă că vine ea şi ziua când o să ai de tras ponoase pentru că îţi uiţi lucrurile" etc, etc.
Ajunşi la Breaza, am constatat că am uitat la Timişoara cel mai important bagaj: cel în care se aflau ochelarii mei, camera foto, diverse încărcătoare şi aparatul de ras. Nu mai e nimic de comentat. Doar că din cauza asta nici n-am putut scrie pe blog, ieri, când a fost o vreme super-ploioasă. Acum am luat ochelarii lui Gogol şi iată că reuşesc să umblu pe-aici.

Invitatia la masa

O exceptionala povestire spusa de Gogol la Breaza, sambata, m-a facut sa rad cu lacrimi. Acum vreo 40 de ani, el, fratele mai mare si sora cea mica se jucau prin casa, cand parintii i-au chemat la masa. "Hai, ca avem sarmale" au zis ei. "Nu vreau sarmale!" s-a stropshit cea mica. "Bun, pentru tine am o fripturica de pui", a zis mama. "Nu vreau pui!", s-a otzarat mezina. "Bine, atunci iti dau o salata de cartofi". "Nu vreau salata de cartofi!" a sosit raspunsul. 

Si atunci s-a petrecut un lucru cam ca in Creanga. Tatal, satul de mofturi, a zis cu naduf, asa cum multi romani zic in situatii similare: "Auzi, dar un cacat nu vrei?" La care fetita a inceput sa strige: "Nu vreau sa mananc cacaaaaaaaaat!" Dupa care l-a luat ca martor pe fratele lui Gogol: "Zi, nu-i asa ca eu nu mananc cacaaaaaat?!" l-a intrebat ea printre sughituri.

Clasa II

Intoarcerea de la Sinaia cu un tren numit Inter Regio 1621 a durat 12 ore. Cu masina rareori sar de 7. Dar deh, parca e mai bine sa poti face linistit un chef pana la 5 dimineata si sa nu stai stresat toata ziua ca te opreste vreun echipaj si te pune sa sufli in fiola. 

Pana la Sinaia m-au dus Dana si Gogol, care erau invitati acolo la o taiere de motz. In asteptarea trenului, am stat la o cafea intr-un barulet destul de cochet, o adevarata surpriza - adevarul e ca nu te astepti sa vezi altceva decat o taverna sinistra, tinand cont de lumea care misuna pe-acolo. Inauntru, pe pereti, cateva imagini cu gara veche si foarte veche:

Pe terasa la Gogol

La Breaza, vineri si sambata, am prins doua zile incredibile. A fost atat de cald incat am stat afara, ca vara, sa bem un pahar de vin. Au iesit mustele, m-a bazait o albina. Iar in curte, sub zapada, am vazut ghiocei. Am stat apoi minute bune cu ochii inchisi si fata in bataia soarelui, retraind, la un moment dat, sentimentul de libertate deplina pe care l-am avut acum niste ani in Alpi, sus, unde intoarce acvila. Mai tarziu, Gogol a stat si ne-a citit cu voce tare, mie si lui Max, din Chaucer. Uite:

Vinul in aer liber

Rasul nebunesc

Aseara am exersat impreuna cu Gogol comportamentul condamnat de Biserica sub numele de "rasul nebunesc". Dupa cum se stie, un adevarat crestin rade cu sfiala, mai mult zambeste, in niciun caz nu scoate sunete ca de curcan, nu se tavaleste pe jos, nu se inroseste la fata si nu ajunge aproape sa se sufoce din cauza rasului. Dar cum poti sa tii seama de ce zice Biserica atunci cand ai in fata niste texte ca acelea din L'ecole, ziarul pe care il scoteam noi prin liceu? I-am adus lui Gogol exemplarele pe care le-am gasit in sipetul fermecat al mamei si el a inceput sa le citeasca cu voce tare. Ei bine, pe parcursul lecturii am practicat rasul nebunesc, in valuri imposibil de imblanzit. Sper ca Dumnezeu sa ne ierte

Trecutul

Tot cainez disparitia trecutului, tot spun ca as vrea sa vina din nou acele vremuri, sa ma reintalnesc cu oamenii de-atunci. Imi spun ca au fost vremuri perfecte si ca prezentul nu se poate compara cu ele. Si nu stiu cum, dar mi se pare ca acel trecut este in exclusivitate al meu. Numai ca fara doar si poate, exista alti oameni care caineaza disparitia trecutului lor si ca in trecutul ala, care lor li se pare perfect, ma vad si pe mine, cel de atunci. De aia cred eu ca ma simt atat de bine cu unii oameni, cum ar fi, spre exemplu, Gogol. Cat de important e sa ai un trecut comun cu cineva, sa te intalnesti cu el si totul sa ti se para, chiar daca pret de numai cateva secunde, ca si cum nu s-ar fi schimbat in niciun fel! Si asa se explica faptul ca imi este atat de greu sa leg relatii noi. Ce pot sa am eu in comun cu oameni pe care ii vad prima data in viata? 

Ei, iata ca trecutul are utilitatea lui. E ceva care s-a pierdut iremediabil, care nu se poate intoarce si care, totusi, actioneaza ca si cum ar fi inca prezent, ca si cum i-ai putea vorbi si el ti-ar putea raspunde. Trecutul este parte a prezentului, in mod indubitabil. Daca ne-am pierde memoria, ar trebui sa ne construim un trecut nou si atunci am lega iarasi prietenii, iar peste ani si ani, uitandu-ne in oglinzi, ne-am intreba: "unde s-au dus vremurile alea bune?"

Despre minuni (2)

Ziceam ca singura situatie in care s-ar putea vorbi de interventia divina ar fi repetarea exacta a conditiilor unui experiment, urmata de producerea unor cauze diferite. Ori asta nu se poate imagina decat daca timpul ar fi dat inapoi. Si intrucat lucrul asta este cu totul imposibil, daca totusi s-ar petrece, am putea zice ca a fost interventia lui Dumnezeu. Chiar si atunci, insa, vor fi oameni care vor spune: "intrucat lucrul asta s-a petrecut, inseamna ca el se poate petrece si altadata, prin urmare e vorba de un fenomen care se produce rar si este insuficient studiat; pana la urma se va gasi explicatia stiintifica si pentru el". Eu nu-mi pot imagina ceva care sa aiba caracterul de minune in mod absolut, indubitabil. Sa ne inchipuim ca intr-o zi s-ar deschide portile cerului si am vedea cu totii, indiferent unde pe glob traim, ingerii zburand de colo colo. Raiul! ar striga cei mai multi, trantindu-se la pamant. Dar eu sunt gata sa fac pariu ca se vor gasi si din cei care vor zice "nu e niciun Rai, nu exista asa ceva, e o civilizatie extraterestra care a ajuns pe la noi si ne-a oferit holograma asta ca semn de bune intentii". Ori eu zic ca o minune care poate fi interpretata altfel, nu prea mai e minune. 

Samizdat

Am dat, în mod nesperat, peste câteva pagini din celebra publicație „L'ecole”, care apărea în anii 70 la Liceul Industrial, mai precis în clasa mea. Din colectivul de redacție, în afară de mine, mai făceau parte Gogol și Manilas. Iată cum arăta frontispiciul acestei reviste de tip samizdat:

Taxi

Ultima aventura: mi s-a furat placa din spate, cea cu numarul de inmatriculare. Ce pot face cu ea? Daca le luau pe amandoua, presupun ca le puneau pe alta masina, se duceau cu ea la furat, apoi trebuia sa dau eu cu subsemnatul. Dar au furat un singur numar. Asa ca ma gandesc ca poate merg cu o masina avand numere diferite in fata si in spate, numai asa, ca sa deruteze politia la ancheta. In fine, nu-mi mai bat capul.

Fericirea inexplicabila

Am mers mai devreme pana la coltz dupa apa si paine. Pe drum, m-a palit o stare de fericire inexplicabila. Mi s-a mai intamplat asta cateodata, in momente neasteptate, fara nicio explicatie plauzibila. Mereu mi-am adus aminte de Cioran care vorbea la randu-i despre astfel de episoade. Si asta ma nelinisteste oarecum, pentru ca poate fi vorba despre un simptom al bolii lui Cioran. Ma refer la existenta lui ca boala. Poate ca e vorba, insa, de un raspuns pozitiv, vindecator, creator de echilibru, pe care-l da Dumnezeu ruminatiei depresive de care sunt cuprins de o buna bucata de vreme. Poate ca vazand Dumnezeu cum rostogolesc eu prin minte numai idei negative, imi trimite cate o fericire de genul asta, pentru ca macar sa nu uit cum e.

Mitraliera lui Cucușicu

Am stat la Gogol cinci zile și în fiecare dintre ele ne-am îndeletnicit cu următoarele: mâncare, băutură, muzică, povești, glume. Nu aveam cum să nu ne amintim fel de fel de faze din liceu, din facultate, din armată. Așa se face că mi-a revenit brusc în memorie locotenent-colonelul Nenciu de la Focșani, un individ agramat și grosier, care zbiera la noi făcând spume la gură pentru orice fleac. Cel mai mult ținea acest lent-colonel la regulamente.

Cu colegii de facultate

Carevasăzică, luni am fost la Budapesta ca să-mi duc familia la aeroport. Marți am făcut vreo nouă ore până la Breaza, la Gogol. Miercuri, am plecat la București, de unde nu m-am putut întoarce decât pe la 8 seara. Ei bine, la ora 1 din noapte, m-am sculat de la masă și m-am dus să mă culc, lăsându-l pe Gogol să facă ce vrea el cu carafa de vin. Nu am mai putut să rezist, asta nu mi s-a mai întâmplat demult.
Am adormit rapid și, culmea, iar am visat, vise din cele lungi și clare, din care parcă nu ai mai vrea să te trezești. De data asta, mi-au apărut foști colegi de facultate, printre care Gabriel Naghy, zis Ghioși. Nu l-am mai văzut de atunci, am aflat că e în America. În vis, venea către mine cu bucurie și cu zâmbetul pentru care îl plăcea toată lumea. Mai erau și ceilalți acolo și mi se părea că nu trebuie decât să ne ducem până la facultate, să ne așezăm în bănci și să fim din nou cei de-atunci. Mi se părea absurd să fim alții, încercam să înțeleg și nu reușeam. Apoi a apărut și Maria și visul a mers mai departe, în alte direcții și cu alte personaje.

Promisiuni

Maine dimineata plec catre Breaza. O sa raman peste noapte la Gogol, iar poimaine voi fi la Bucuresti. Trebuie sa semnez niste hartii si nu se poate decat pe 28. OK, ma duc, asta e viata. Tot atunci, o sa fac, sper, parastasul de un an pentru mama. Nu stiu exact cum se face, daca se poate miercuri. Daca nu, o sun rapid pe tanti Florica si rezolva ea cumva. 

Maria e la Paris, a ajuns cu bine. Maine zboara mai departe, spre America. Ei, ce sa mai zic, asta da vacanta de iarna, cui nu i-ar fi placut? Eu, cand eram de noua ani, petreceam vacantele la munte - adica acasa. Nici prin cap nu-mi trecea sa ma gandesc la Paris. Mama, in schimb, se gandea. Si mi-a promis ca atunci cand voi avea 18 ani, o sa ma duca. Pentru ea, nu era greu sa faca promisiunea asta, credea sincer ca va reusi. Anii au trecut si eu nu am uitat. I-am amintit de promisiune pe cand aveam 17 ani si ceva. Si a inceput sa bata in retragere. Ba nu erau bani, ba nu ne dadea Ceausescu viza. Una peste alta, totul a cazut. Iar eu, dupa cum se vede, n-am uitat nici pana azi.

Din cauza fazei cu mama, nu ii fac Mariei niciun fel de promisiune pe termen mai lung. Cum as putea sa ma angajez ca peste 10 ani o sa fac cutare sau cutare? Cine stie ce vremuri vin?

Pequenitos

M-am saturat de haleala monotona din hotel, asa ca dupa ce voi ajunge in tara, voi face un drum fie la Gogol, fie la Costica, fie la ambii (adica doua drumuri) si voi prepara urmatoarea reteta:
MITITEI
1 kg carne de vaca de la ceafa, 200 g seu de vaca, piper, ienibahar, coriandru, cimbru, 3-4 catei de usturoi, sare,o lingurita cu varf bicarbonat.

Recitarea lui Gogol

In adolescenta, desigur ca iubeam poezia. Cea care-mi vine acum in minte este "O sa ploua" a lui Marin Sorescu. Nu stiu, sincer, de ce imi placea poezia asta. Dar imi placea, asta e important si imi mai placea felul in care o recita Gogol. Intotdeauna incepea cu un cascat. Dar, fiind vorba de un cascat dumnezeiesc, el trebuia sa fie colosal. Asa ca Gogol il lungea cat putea de mult, de parca ar fi fost Pavarotti, iar sunetul in sine era un fel de muget modulat, in genul celor scoase de Tarzan. Cei care nu stiau despre ce e vorba si se nimereau pe-acolo, intepeneau. Inchipuiti-vi-l pe Gogol, cogeamite galiganul, stand cu picioarele departate, bine infipte in dusumea, ducand mana la gura si lasand sa izbucneasca acele sunete. Am vazut oameni care efectiv nu mai stiau ce sa faca: sa fuga, sa se ghemuiasca, sa planga, sa rada? Cand, in sfarsit, urletul lua sfarsit, incepea si poezia:

- O sa ploua,
Isi zice Dumnezeu, cascand,
Si privind la cerul fara pic de nor,
Ma cam incearca reumatismul
De vreo patruzeci de zile si patruzeci de nopti.
Ehe, se stica vremea!
Noe, ma Noe,
Ia vino pana la gard sa-ti spun o vorba!

De prisos sa amintesc ca si acel "Noe, ma Noe" era racnit ca sa se auda peste munti, vai, oceane si iarasi munti. Cel mai frumos era la sfarsit. Unii credeau ca mai urmeaza ceva, altii schitau un zambet, iar altii isi pastrau expresia de stupoare: "Ce-o fi fost asta, frate?"

Noile fructe

In sfarsit, aseara am gasit incarcatorul pentru bateriile camerei foto. Asa ca am putut sa fac niste poze la care ma gandesc de vreo saptamana. E vorba despre un cos de fructe in care se afla...ce sa fie, ce sa fie...ah, da: fructe. In prima vedeti un mar si doua grepfruturi. In a doua, se adauga o para uriasa, din plastic.

Painea si ochii

La acelasi congres la care a venit Ivan Ivanovici, a participat, dupa cum mi-a povestit Gogol, un cetatean care a relatat urmatoarea intamplare:

"L-am cunoscut pe Lenin pe vremea cand eram copil. Mergeam intr-o zi pe un camp si eram rupt de foame. La un moment dat, am dat peste Vladimir Ilici, care statea asezat pe o piatra si rupea dintr-o paine. I-am zis:

- Vladimir Ilici, nu-mi dai si mie o bucatica de paine?

La care el a zis:

- Pleaca de aici, copil nenorocit, ca te iau la bataie! si a inceput sa ia pietre de pe jos ca sa arunce dupa mine.

Dar avea niste ochi atat de luminosi..."

Efectul unei vorbe bune

Într-o seară, cum stăteam noi pe terasă la Gogol și savuram un pahar de vin de Străoane, îl vedem pe Răbdău că atacă niște tufe aflate lângă gardul care desparte proprietatea lui Gogol de cea a vecinului. E acolo un fel de șanț plin cu pământ, în care cresc diverse plante. De fapt, se vede în poza pe care am pus-o în postul precedent - este exact în spatele fetelor. Și Răbdău, urmat rapid de Max, se tot precipita asupra unor tufe, mârâia, scheuna, le dădea târcoale, încerca să sape la rădăcina lor, ce să spun - un adevărat spectacol.