miercuri, 4 aprilie 2012

Sanda Marin

Una dintre cărţile extrem de longevive la români este cartea de bucate a Sandei Marin. Îmi aduc aminte de ea ca fiind cea mai pomenită carte în conversaţiile gospodinelor de prin anii 80. Mi se părea că e o mare izbândă să scrii aşa o carte, pe care să o ridice în slăvi mii şi mii de cucoane din toate colţurile patriei.



Parcari la Massa Lubrense

Daca tot am vorbit de parcari, mi-am adus aminte de o faza foarte interesanta petrecuta acum doi ani (sau trei), in Italia. Am inchiriat atunci un mic apartament intr-o localitate de care nu auzisem niciodata: Massa Lubrense. Departe de lumea dezlantuita, cu alte cuvinte. Apartamentul se afla foarte aproape de mare, acolo unde se ispraveste strada intortocheata si ingusta care coboara din centrul localitatii. Are o terasa si o curte betonata, unde lasam masina peste noapte. In prima dimineata, cand am vrut sa iesim, ne-am trezit ca poarta este blocata de un Fiat. Pe intregul sens erau parcate masini, aproape bara la bara. Aveam sa aflam ulterior ca le apartineau unor domni care plecau cu diverse ambarcatiuni catre plaje mai indepartate. 



Tiganiada

Iata ce mass-message a ajuns si pe la mine (nu am ce comenta):

1000 - Tiganii ajung în Imperiul Bizantin.
1300 - Intrarea tiganilor în Europa.
1400 - Sunt mentionati în Bulgaria "în numar mare".
1417 - Regele Sigismund  al Ungariei emite un ordin de libera trecere pentru nomazii tigani.



Parcarea la romani

Sa presupunem ca ai un loc de parcare. Nu este al tau in sensul ca ai turnat asfacltul acolo, pe pamantul mostenit de la bunici. Nu este nici macar inchiriat de la primarie. Dar este "al tau", pentru ca in fata blocului unde locuiesti este o parcare cu zece locuri si acolo nu parcheaza nimeni altcineva in afara de locatari. E asa, ca un fel de intelegere nescrisa, pe care e normal s-o respecte toata lumea. Asa cum tu, cand te duci la cineva in vizita, nu parchezi pe locul nimanui, ci cauti sa te strecori pe undeva, pe un trotuar mai putin circulat sau prin vreo alveola din fata unui parc, te astepti ca si ceilalti oameni sa faca acelasi lucru.



Mici întâmplari cu animale (27)

Imblânziri (2)
Pentru pescarii cu undiţa din Cluj, valea Drăganului nu are pereche. În partea de jos joacă lipanii vînînd după musculiţele cele mai mici, îndată se învrîstează între ei şi păstrăvi, care apoi pun stăpînire pe şuvoaie şi bulboane pînă spre izvoarele din muntele înalt. Priveliştea se schimbă în faţa pescarului după fiecare cotitură a rîului, toate imagini de munte şi totuşi surprinzînd fiecare prin frumuseţea ei proprie.
Coborînd într-o înserare pe rîu în jos, unuia dintre cei ce au avut norocul să descopere încîntările unditului la păstrăvi i s-a alăturat un ţăran:
  Frumoşi peşti ai prins, domnule, dar niciunul nu-i ca cel din fîntînă.



marți, 3 aprilie 2012

O rugaciune

Rugaciunea Sfântului Ioan Damaschin
(Aceasta s
ă o zici arătând spre patul tău)
Stăpâne, Iubitorule de oameni, au doară nu-mi va fi mie acest pat groapă? Sau încă vei mai lumina cu ziua ticălosul meu suflet? Iată, groapa îmi zace înainte si iată moartea îmi stă înainte. De judecata Ta, Doamne, mă tem, si de munca cea fără de sfârsit; iar a face rău nu mai contenesc. Pe Tine, Domnul Dumnezeul meu, pururea Te mânii si pe Preacurata Maica Ta si pe toate puterile ceresti si pe sfântul înger, păzitorul meu. Si stiu, Doamne, c
ă nu sunt vrednic de iubirea Ta de oameni, ci vrednic sunt de toată osânda si chinul. 
Ioan Damaschin, intr-o poza de epoca



O poveste din satul Bălţaţi

Neculai Frantugu, de 45 ani, din Bălţaţi (jud. Iaşi), a fost trimis în judecată pentru comiterea infracţiunilor de tentativă de omor şi port ilegal de armă albă.
Anchetatorii susţin că Neculai este căsătorit de 20 ani şi are cinci copii. În perioada 2007 - 2009, bărbatul a fost plecat la muncă în Spania. Când s-a întors acasă a aflat că doi dintre cei mai buni prieteni ai lui au întreţinut relaţii sexuale cu soţia, care rămăsese singură acasă. Evident, pentru că tot satul ştia, localnicii au ţinut să-i spună imediat omului cele întâmplate în lipsa lui.



Blestemul lui Opris

PDL si PNTCD au semnat un protocol de colaborare in alegeri. Sincer sa fiu, imi este greu sa identific despre care PNTCD e vorba. Am sapat si am aflat: ala al lui Pavelescu. Alt PNTCD, al lui Ciorbea, are protocol cu USL. Tare de tot. Dar ceea ce e foarte hazliu e ca la Bucuresti, taranistii lui Pavelescu, reprezentati de Alex Stefanescu, au semnat cu uselistii reprezentati de Elena Udrea. Asadar, Stefanescu si Udrea au batut palma. Daca nu stiti cine e Alex Stefanescu, va spun eu: este un critic literar valoros, care a scos o istorie a literarurii romane foarte bine primita de public. Elena Udrea stie toata lumea cine e. Iata-i impreuna:



Persistența limbii de lemn

Stau și mă mir: cum naiba e posibil ca la 23 de ani după împușcarea lui Ceaușescu, să auzi pe la televiziuni reporteri care nu se pot exprima altfel decât în limba de lemn a comuniștilor. Și e vorba de oameni tineri, care se presupune că au făcut niște școli de jurnalism, unde li s-a predat vorbirea corectă, unde au fost învățați să construiască fraze prin care să transmită mesaje simple și la obiect și să evite greșelile de toate tipurile. Cu toate astea, ei folosesc expresii idioate, pe care cu siguranță le-au auzit în copilărie, la părinți și bunici. Un exemplu e formularea „nu are un comportament corespunzător


De-ale lui Zoscenko (7)


AVEREA

Ilia Ivanovici Spiridonov, meşter legător, a cîştigat cinci mii de ruble în aur la tragerea îm­prumutului.
Primele zile, Ilia Ivanîci a umblat năuc. Dădea din mîini şi din cap şi bodogănea:
— Ie-te-te... Ce chestie, dom'le... Cum vine asta, măi fraţilor?...
Pe urmă, obişnuindu-se cu bogăţia care a dat peste el, s-a apucat să socoată cam ce şi cît ar putea cumpăra din banii ăştia. Dar ieşea aşa de mult şi aşa de grozav, încît Spiridonov dădea din mînă şi lăsa baltă socotelile.



Absurditatea plastica

Mi-a fost dat sa aud o expresie incredibil de plastica si totodata absurda. Eram la Hushgombotzleves ala sau cum ii zice hotelului unguresc si luam micul dejun. Maria, care mereu se culca tarziu zicand ca nu-i e somn si se trezeste cu forta devreme, bineinteles ca nu avea chef sa manance nimic. Degeaba i-am tot explicat cum e cu cresterea, degeaba i-am spus ca mai avem vreao 300 de kilometri pana acasa si o sa i se faca foame. O tinea pe-a ei. Dar si noi pe-a noastra, asa incat pana la urma s-a dus, si-a luat ceva in cea mai mica farfurie pe care a gasit-o, s-a asezat la masa si a inceput sa mestece incruntata. La care Lili imi explica: "Vezi? Asta e mancatul cu dusmanie". Ei bine, m-am tavalit de ras la faza asta. Tot repetam: "mancatul dusmanos" si ma mai rostogoleam o tura pe dusumea...
Multe chestii dusmanoase am intalnit la viata mea - priviri, vorbe, atitudini, scrisori, lovituri...dar mancatul cu dusmanie, asta mi s-a parut ceva greu de egalat si imposibil de intrecut in materie de absurditate plastica.


Salutul in trei limbi

Am o multime de amici care atunci cand incheiem o discutie (fie ea si telefonica), ma saluta cam asa: "bine, OK, hai noroc, numai bine", ori "sa traiesti, salut, numai bine". La fel fac si eu. Si acum, numai ce m-am trezit, in Hannover, iesind de la scoala cu Maria, ca-l salut pe Mr. Pearson - directorul, cu "hallo, goodbye, numai bine", adica ceva in trei limbi, care precis ca l-a descumpanit putin.


Noi subiecte de povesti

Inainte de a veni in Romania, am mers pentru a treia oara la ZOO Hannover. Doar eu si Maria de data asta. Am avut parte acolo de doua experiente nemaipomenite: una cu pelicanii, cealalta cu hipopotamii. O sa urc doua seturi de poze care fac toti banii. Uite intai pelicanii:




luni, 2 aprilie 2012

Mici intamplari cu animale (26)


Îmblînziri(1)
Am fost invitatul unui prieten de vînătoare. În jurul casei lui, la ţară, avea o livadă frumoasă, pe care o împodobeau şi diferiţi arbuşti decorativi. A fost o mare plăcere pentru mine să iau masa cu familia prietenului meu în chioşcul din grădină. Lîngă uşa deschisă a chioşcului stăteau tolăniţi cei doi prepelicari ai stăpînului. Dormitau, aşteptînd să le vină rîndul şi lor, pe cînd se vor fi dezbrăcat de carne oasele puilor la frigare.


Faceti-va bine (88)

Degetărelele
Denumire ştiinţifică: Soldanella montana.
Denumire populară: potiraşe.
Prezentare. Degetărelele sunt o erbacee perenă din familia primulaceelor. Planta cu acest nume are o înălţime de până la 25 cm. Înfloreşte în lunile mai şi iunie, florile având formă de clopot. Fructul este o capsulă. Planta aceasta frumoasă creşte în zonele muntoase, în general descoperite, în lumini şuri, la marginea pădurii. În România, se găseşte în Carpaţii Orientali.
Întrebuinţări. Preparatul pe bază de degetărele este utilizat pentru restabilirea echilibrului stomacal şi intestinal, curăţând, totodată, foarte  bine tractul digestiv. În medicina tradiţională, acest preparat este folosit în primul rând ca purgativ.
 


De la sate

De treci codrii de arama de departe vezi arzand
Fosta cas'a lu' bunicu' si pe el l'auzi urland.
L-am rugat de-atatea ori sa-mi dea actele pe casa
Da' el n-o vrut sa m-asculte si-i tin usa sa nu iasa.



Ziua focului

Ziceam aseara ca dupa incendiul de miriste pe care l-am fotografiat la Biled, au urmat intamplari interesante, chestii din alea care se intampla odata in viata. Iata cum au decurs lucrurile. Am ajuns acasa, am dat cep unui Jack Daniel's, apoi m-am apucat sa caut versurile excelentei piese intitulate "De la sate". O piesa pe care o ascult din cand in cand, pentru versuri - care mi se par geniale. De ce oare mi se par geniale? Cred ca din cauza ca zugravesc perfect satul romanesc actual. O sa le urc si pe ele in urmatorul meu post. 



duminică, 1 aprilie 2012

Romanul biledean

Chestia cu oaia ungureasca nu e nimic fata de chestia cu focul romanesc. De fapt ce s-a intamplat acolo? Simplu: un roman din Romania Profunda a dat foc la miriste. Chestia asta se intampla an de an. Asadar, ar zice unii, nici nu merita scris despre ea. Adevarat: eu nu scriu despre asta, eu pun poze. Locul? Biled. Uite:



Oaia ungurească

Azi, călătorie lejeră pe ruta Szigetszentmiklos - Timișoara. După ce am jurat că nu mai calc câte zile oi avea în Szigetszentmiklos, am mers lejer până la Mako, apoi am ieșit către Cenad. Pe porțiunea Mako-Cenad, m-am hotărât să o iau pe un drumeag care făcea dreapta. Acest drum unguresc la început este asfaltat - pe vreo zece metri, apoi se transformă în drum de pământ. De ce am făcut eu treaba asta? Simplu: trebuia să ridic presiunea pe care anumite fluide o exercitau asupra vezicii mele urinare. Știu că nu e frumos, dar când nu mai ține, aia e. Am văzut și în Germania un caz, așa că mi-am spus: „omule, dacă e urgență, te dai jos și procedezi ca pe vremea când nu existau autostrăzi”. Bine, între Mako și Cenad nu e autostradă, dar eu mă refeream la vremuri. După ce m-am simțit mai bine, m-am gândit să-mi arunc puțin ochii prin împrejurimi, așa că am mai mers vreo câțiva metri când... dar mai bine pun niște poze, nu? Ia priviți:
 

Mi-am zis: asta o fi oaia ungurească, din carnea căreia se fac produse delicioase. Am tras câteva poze si m-am tirat.


Un hotel nefrecventabil

Ajuns cu bine la Timisoara. Noaptea a fost de cosmar. Am laudat eu snitelul unguresc, dar mi-au iesit laudele pe nas. Nu recomand acel hotel pentru nimic in lume, nici dusmanilor mei.
Prima chestie e ca pe la ora 11, cand incercam cu totii sa adormim dupa zece ore de condus (respectiv calatorit - Maria), la parter a inceput conversatia dintre receptionera si omul de paza. Tipul avea o voce groasa si ragusita, care urca in spirala pe deasupra scarilor si se oprea exact in usa de la 106, unde stateam noi, facandu-l pe Richi sa pufneasca scurt si repetat. Cand si cand, se auzea si pitzigaiala tipei, care nu facea altceva decat sa-l starneasca pe individ sa ii dea mai departe cu povestile. Nu stiu pana cand a durat asta, cert e ca la un moment dat au incetat. 
Firma



După mine!