Ispravile lui Pacala (19)

Prânzul

Dimineaţa următoare, alba nu intrase-n sat,

Stancu, hai la câmp, cu sluga... s-aşternu din nou pe-arat.

Iar nevastă-sa, la vatra-i, singură când a rămas,

Prinse iute din ogradă cocoşelul cel mai gras,

Şi făcu nişte friptură... s-o mănânci chiar neflămând!

Mai făcu nişte plăcinte... buzele să-ţi lingi mâncând.

Scoase-apoi spre-amiazi, din bute şi vin vechi într-un ulcior

Şi porni, să ospăteze pe iubitul ei odor.

Mici intamplari cu animale (43)

Prada

Paznicul Draşovean, de la cantonul Bistra din Munţii Se­beşului, povesteşte :

La 7 februarie, dimineaţa, am ieşit în cale de serviciu în tăietura din Runcul Cailor. A nins toată noaptea, contenind înspre zi. Pe la orele nouă eram în mijlocul tăieturii, o plan­taţie tînără, de cinci-şase sute de hectare. în marginea de sus a plantaţiei, aproape de pădurea mare, observ la o distanţă mărişoară vreo opt ciute şi cîţiva viţei din anul trecut. Păş­teau liniştit prin zmeuriş. M-am apropiat puţin, m-am aşezat pe o buturugă şi am urmărit din ochi pîlcul. Vedeam bine cum ciugulesc frunzele uscate şi lujerii de zmeură, păşind încet, încolo şi încoace, în căutarea hranei.

Faceti-va bine (106)

Floarea paştelui
Denumire ştiinţifică: Anemone nemorosa.
Denumire populară: păştişor.
Prezentare. Floarea paştelui este o plantă perenă modestă ca dimensiuni, putând ajunge la înălţimea de 25 cm. Are un rizom târâtor, frunze bracteriforme, adânc sectate, flori albe sau roz-liliachiu pal. Înfloreşte în toate cele trei luni de primăvară. Florile sunt albe sau roz-violete. Creşte prin păduri, tufărişuri, în vegetaţii sălbatice amestecate, în luminişuri. Pentru terapii se foloseşte toată planta, dar cu precădere rizomul şi florile. În stare proaspătă, planta este toxică. În compoziţia sa se găseşte un alcaloid toxic numit anemonină.
Întrebuinţări. Planta este utilizată în medicaţiile naturiste împotriva paraliziei, reumatismului şi gutei. Are acţiune sedativă, relaxantă. Orice tratament cu această plantă toxică se face sub supravegherea medicului, a specialistului. De altfel, planta este încă puţin cercetată, dar se pare că este una dintre cele 30 de plante al căror conţinut poate cauza moartea unui om.

Paranoia pe autostradă

Anul trecut, mergând către Budapesta să-mi recuperez familia care sosea cu avionul dinspre America, am avut prilejul să constat cât de departe poate merge paranoia. Rulam liniștit, cu viteza legală, totul era calculat ca să ajung la timp; aveam în mașină scaunul regulamentar pe care urma să stea Maria ca să evităm amenzile; în player se învârtea un disc nou - nouț, pe care îl făcusem cu o seară înainte, cu muzică din categoria „toate piesele adevărate s-au compus în anii 70”; sorbeam când și când din cafeaua făcută după procedurile esențiale; rezervorul era plin-ochi; mă sunase nevasta din Paris, de la aeroport, ceea ce însemna că partea cea mai lungă a călătoriei fusese parcursă cu bine. Așadar, totul mergea (ca) pe roate, când, brusc, prin minte mi-a trecut următorul scenariu: în momentul in care ajung la aeroport, avionul cu Maria se prăbușește, și nu oriunde, ci exact peste mașina mea.

O escrocherie de la inceputul secolului trecut

          În 1910, un anume domn Sam Geezil, din Chicago, şi-a vândut afacerea cu antrepozite contra unei sume de aproape un milion de dolari. S-a hotărât să se retragă dintr-o mare parte din activităţile de până atunci, ca să se ocupe de administrarea numeroaselor lui proprietăţi, dar, în adâncul sufletului, tânjea după viaţa palpitantă de mai înainte. Într-o zi, la biroul său s-a prezentat un tânăr, pe nume Joseph Weil care şi-a exprimat dorinţa de a cumpăra un apartament scos la vânzare. Geezil i-a explicat condiţiile; preţul era de opt mii de dolari, cu un acont de două mii.          

O vanzare de carti

La terminarea celui de-al doilea an trei de facultate, am luat hotararea sa vand un mare numar de carti de matematica, din cele pe care le studiasem mai mult sau mai putin de-a lungul anilor. Erau cateva pe care nici macar nu aveam habar de unde le luasem si cu atat mai putin pentru ce le luasem, intrucat nici macar nu le deschisesem vreodata.

Mici intamplari cu animale (42)

Urşi, cerbi, căpriori şi acvilă alături

Brigadierul de vînătoare L. G. conducea un vînător fran­cez căruia i s-a îngăduit să împuşte un urs în regiunea Ghelinţa. Într-o seară, cei doi şi-au ales ioc de pîndă în marginea unei poieni întinse, unde ieşeau şi urşi si alt vînat la iarba fragedă de primăvară.

Faceti-va bine (105)

Feriguţa
Denumire ştiinţifică: Polypodium vulgare.
Denumire populară: iarba dulce.
Prezentare. Feriguţa este o plantă perenă cu o lungime de maximum 30 cm. Rizomul este dezvoltat – cât un creion – şi are gust dulce. Frunzele au forma binecunoscută a frunzelor de ferigă, adică penat-sectată, fiind prinse direct de rizom. Sporii de formează în lunile august şi septembrie. Feriguţa creşte din abundenţă în zonele montane şi submontane, în locuri umbroase şi umede. Important din punct de vedere terapeutic este rizomul, dar, în anumite cazuri, se utilizează şi frunzele.

Întâlnirea prietenilor

Nu doar distanţele fizice ne separă, ci şi cele temporale. Eu trăiesc aici şi acum, iar prietenul meu Gogol, de exemplu, trăieşte acolo şi atunci. Nu avem un timp absolut la care să ne raportăm. Când la mine toată lumea va trece în 2013, Gogol şi cei de acolo vor mai avea de aşteptat o oră până să poată şi ei să strige de bucurie. Întâlnirea este deplasarea unuia către celălalt în spaţiu dar şi în timp. Dacă aş putea merge cu viteză foarte mare, astfel încât să parcurg distanţa Hannover - Breaza în numai un minut, ar fi vorba despre o călătorie în timp: aş pleca de aici la ora 8, aş număra până la 60 şi, iată, ar fi 9 şi un minut. Călătoria către un prieten este suspendarea timpului tău, încercarea de a-l contopi cu timpul lui, acel timp unic în care nu mai poate trăi nimeni altcineva, pentru că nimeni nu poate fi în acelaşi loc în care este el. Când doi prieteni se întâlnesc, amândoi ies din timpul personal şi pătrund în marele timp universal, cel în care poate fi întâlnit Dumnezeu consemnând în jurnalul eternităţii fiecare astfel de eveniment.
Ei, dar unii călătoresc pentru a se întâlni cu duşmanul lor, mânaţi de gândul cel rău. Şi ei îşi suspendă timpul personal, şi ei ies în grădina marelui timp universal, numai că, în cazul lor, există un al doilea catastif, în care consemnările sunt făcute de altcineva, la fel de meticulos şi de răbdător, cineva pe care este mai bine să nu-l întâlneşti şi al cărui nume nu trebuie pomenit.

O infratire cu Buzzati

Invitaţii inutile

Aş vrea să vii la mine într-o seară de iarnă şi, îmbrăţişaţi în spatele ferestrelor, privind singu­rătatea străzilor întunecoase şi reci, să ne amin­tim de iernile din poveşti, unde trăiam împreună fără să ştim. Pe acele poteci vrăjite am trecut cu adevărat tu şi eu, cu paşi timizi, împreună am mers prin pădurile pline de lupi, spiriduşii ne spionau din smocurile de muşchi prinse de tur­nuri. Impreună, fără s-o ştim, priveam de acolo la viaţa misterioasă care ne aştepta. Acolo au tresărit în noi pentru prima oară dorinţele nebune şi dulci. „Îţi amin­teşti?", ne vom spune unul altuia, strângându-ne uşor în braţe, în încăperea caldă şi tu îmi vei zâmbi încrezătoare, în vreme ce afară tablele zgâlţâite de vânt vor scoate un sunet lugubru. Dar tu - acum îmi amintesc - nu cunoşti basmele vechi cu regi fără nume, cu căpcăuni şi grădini fermecate. N-ai trecut niciodată, vrăjită, pe sub copacii fan­tastici ce-ţi vorbesc cu voce omenească, n-ai bătut la poarta castelului pustiu, nici n-ai umblat noaptea după lumina din depărtare, n-ai adormit sub ste­lele Răsăritului, legănată de o pirogă sacră. În spatele ferestrelor, într-o seară de iarnă, probabil am rămâne muţi, eu pierdut în basmele moarte, tu în alte griji, necunoscute mie. Eu aş întreba: „Îţi aminteşti?", dar tu nu ţi-ai aminti.

Lucrurile simple

A face împreună... ce simplu e de spus şi cât de dificil, uneori, de pus în practică. Există oameni care nu au vocaţia asta - pur şi simplu le lipseşte „organul”, cum ar zice bătrânul căpcăun cumsecade Andrei Pleşu. Nu cred că e vina lor, aşa au crescut. Când erau copii, toată lumea îi punea la punct, nu se juca nimeni cu ei, trebuia să se retragă cine ştie pe unde şi să îşi găsească acolo ocupaţie. Pe unii, asta i-a distrus, pe alţii i-a întărit. Dar vai, degeaba sunt acum tari ca stâncile, dacă nu ştiu să se bucure de clipa aia măruntă, în care îţi bei cafeaua împreună cu omul de lângă tine, când pare că lumea e numai pentru voi doi, clipă care te întăreşte şi-ţi da raţiunea suficientă de a supravieţui unei noi zile.
A face împreună lucruri mărunte, aparent inutile - ce acțiune simplă şi cu câtă suficiență trec unii peste ea. Cât de mult ar conta, câte ziduri s-ar risipi. Şi totuşi... cât de complicate sunt pentru unii lucrurile simple.

Ispravile lui Pacala (18)

Strechea

Despărţit de-a sa nevastă ce-i făcea viaţa amară,

Iată-l iarăşi pe Păcală, singur, treierând cea ţară

Şi râzându-şi de-ale lumii neghiobii, azi într-un sat,

Mâine-ntr-altul, ca-nainte, pân-a nu se fi-nsurat.

O decizie definitiva

Aflu, cu oarecare intarziere, de condamnarea definitiva a unui fost ministru roman, pe  numele lui Ioan Avram Muresan. Iata cum suna stirea:

Magistratii Inaltei Curti de Casatie si Justitie (ICCJ) l-au condamnat, luni, pe fostul ministru al Agriculturii, Ioan Avram Muresan, la sapte ani de inchisoare cu executare, intr-un dosar in care a fost judecat pentru abuz in serviciu contra intereselor publice in forma calificata, deturnare de fonduri si fals intelectual. Decizia este definitiva.

In parc cu Carmen

Eram prin clasa a opta şi aveam o părere excelentă despre mine însumi. Eram băiat deştept, mi se rupea de reguli, aveam succes, pe orice puneam mâna ieşea bine, fetele mă plăceau, băieţii mă invidiau. Ce-aş fi putut să-mi doresc mai mult?
Una din prietenele mele era Carmen. O fată înaltă, brunetă, care locuia în cartier cu mine. De multe ori ne întâlneam dimineaţă pe drumul către şcoală. Uneori, la întoarcere, când mă duceam direct acasă, mergeam împreună şi pe drum povesteam. Fumam amândoi şi asta crea între noi o complicitate aparte. Câteodată ne opream prin câte un loc mai dosnic şi fumam - oh, ce gust aveau ţigările alea... ce parfum...

Volendam 2 - Pictorial

O povestire a lui Dino Buzzati

Mantaua

După o nesfârşită aşteptare, când speranţa începea să moară, Giovanni se întoarse acasă. Nu bătuse ora două, mama lui strângea masa, era o zi cenuşie de martie şi ciorile zburau de colo-colo.

Apăru pe neaşteptate în prag, mama strigă: „Ah, binecuvântatule!" şi alergă să-l îmbrăţişeze. Ana şi Pietro, cei doi frăţiori mult mai mici decât el, începură să strige de bucurie. Acesta era momentul aşteptat de luni şi luni de zile, ce trecea atât de des ca fulgerul prin visele dulci din zori, momentul care trebuia să aducă fericirea.

Happening

Felina simte ceva

Ultima zi la Naarden

Inainte de a merge la Van Gogh Museum am dat o tura prin Volendam, manati de sfaturile gasite pe net, de genul  "Anyone who wants to see the real beauty of Holland, goes to Volendam". Oraselul e la numai 20 de kilometri de Amsterdam, adica la o aruncatura de bat. Dupa ce l-am vazut cap-coada, am apreciat ca intr-adevar, merita. Nu o sa scriu prea multe, o sa pun in schimb poze. Uite:

Un lan de grâu

Azi, vizită împreună cu Maria la Van Gogh Museum. Pot spune că nu mi s-a mai întâmplat niciodată să fiu atât de impresionat de un tablou cum am pățit-o acolo. A fost ca o lovitură de măciucă în moalele capului. Mă învârteam prin sala "Auvers", când, la un moment dat, m-am întors brusc, nu am idee de ce, exact în momentul în care un pluton compact de vizitatori se risipea din fața unui perete și l-am văzut: îi zice „Korenveld onder onweerslucht”, adică „Wheatfield under thunderclouds”, ceea ce ar veni „Lan de grâu sub cerul noros”, ori „Cer noros deasupra unui lan de grâu”. Tabloul este pictat în 1890, la Auvers sur Oise, cu un an înainte ca Van Gogh să se sinucidă.

Mici intamplari cu animale (41)

Între vulpe şi fazani

Un maistru fazanier a dat o notă bună vulpii. Pîndea iarăşi după răpitoare într-o dimineaţă de toamnă în colţul unei mi­rişti - îţi era mai mare dragul să vezi vînatul liniştit, ieşit la hrană. Miriştea părea presărată cu fazani: cocoşi bătrîni în toată splendoarea hainei, tineri care începeau şi ei să se colo­reze frumos, găini în penajul lor modest. Cîţiva iepuri, două-trei căprioare întîrziate. Vînat paşnic, care îşi vedea de treaba lui, fiecare după rosturile vieţii. Iată că apare şi o vulpe. „Acum va fi spaimă generală", se gîndi omul. Vulpea se fu­rişează tiptil, vine tocmai în direcţia celui ce o aştepta cu puşca. Ar fi putut trage în ea şi cu glonţul drillingului, dar mai sigură era împuşcătura cu alice, din apropiere, iar adă­postul era bun, vîntul trăgea către vînător, vulpea se apropia. O va aştepta.