Calatoria in trecut

Maşina timpului

— În oraşul ăsta sunt tot felul de maşini, zise Douglas, alergând. Domnul Auffmann cu Maşina Fericirii, domnişoara Fern şi domnişoara Roberta, cu Maşina lor verde… Ce-o să-mi arăţi acum, Charlie?
— O Maşină a Timpului, îi răspunse Charlie Woodman, gâfâind. Pe onoarea mea de indian!

— Excursii în trecut şi în viitor? întrebă John Huff, aţinându-le calea.

— Doar în trecut — nu poţi avea chiar totul! Am ajuns.

Charlie Woodman deschise portiţa unui gard.

Douglas aruncă o privire în casa bătrânească.

O scrisoare de dragoste a lui Buzzati

Enrico Rocco, de treizeci şi unu de ani, administra­torul unei firme de comerţ, îndrăgostit, se închise în biroul său; gândul la ea devenise atât de puternic şi de chinuitor, încât îşi găsi curajul. Avea să-i scrie, dincolo de orice orgoliu şi de orice jenă.

„Distinsă domnişoară", începu şi doar la gândul că acele semne lăsate de vârful peniţei pe hârtie vor fi văzute de ea, inima începu să-i bată nebuneşte. „Stimată Ornella, Iubita mea, Suflet drag, Lumină, Focule care mă arzi, Obsesie a nopţilor mele, Zâmbet, Floare, Iubire... "

Din povestile lui Garleanu

Înecatul

Gheorghe Nicoară, călăraş cu schimbul, şi frate-său, un băieţandru căruia nu-i mijise mustaţa, veniseră să adape caii în Siret. Cum coborau spre vad, băiatul spuse:

— Ia te uită, bădiţă, colo, sub mal, ce buştean a adus apa!

Călăraşul privi într-acolo, apoi strânse calul în călcâie şi intră până la mijlocul râului. După ce se uită, ţipă deodată:

— Ira, măi, un om înecat!

Băieţandrul încremeni locului. Călăraşul îi strigă:

— Fugi până ici la moară şi cheamă pe moş Vasile.

Poveste cu sahisti si cronici

Judecata prealuminatului calif

Vechile cronici ale califilor abasizi consemnează o întâmplare de pe vremea preaînţeleptului calif Harun al Raşid, petrecută într-o zi când luminatul monarh ţinea judecată în palatul său din Bagdad.

În acea zi, Marele Vizir îi înfăţişă califului pe catârgiul Geaffar şi pe neguţătorul Ibrahim, primul în calitate de reclamant, al doilea fiind pârât.

-   Vorbeşte tu întâi! Porunci califul făcând un semn către reclamant.

Catârgiul Geaffar se aruncă la picioarele califului, sărută vârfurile papucilor de mătase şi spuse: „Prealuminate şi preamilostive stăpâne! Cer să mi se dreptate! Neguţătorul Ibrahim a venit la mine fiindcă avea de transportat baloturi cu marfă şi m-am înţeles cu el să îi închiriez un catâr pentru doi dinari. Când a plecat de la mine, l-am urmărit şi am văzut că după ce şi-a făcut treaba cu catârul meu, fiind o zi foarte călduroasă, neguţătorul s-a aşezat la umbra animalului ca să se odihnească. Or, pentru cei doi dinari eu i-am închiriat numai catârul. Dacă s-a folosit şi de umbra lui, e drept să-mi mai dea un dinar chirie".

           

Revelația

Azi dimineaţă, în timp ce pregăteam cafeaua conform ritualului, am avut o revelaţie: nicio putere din lumea asta nu mă poate împiedica să mă consider nemuritor. N-are nicio importanță faptul că în jurul meu mor oameni. Nu contează că mi-am înmormântat părinţii. Nu are-a face că toate cărţile de istorie consemnează milioane şi milioane de morţi. Eu sunt nemuritor, punct. Pot să trăiesc liniştit cu convingerea asta şi, dacă va fi ca moartea să vină şi la mine vreodată, oricum nu voi avea timp să-mi rumeg eroarea. Voi muri şi nu va mai fi nimic, sau voi muri şi voi trăi veşnic în lumea de dincolo. 

Micul Cantemir și calul fermecat

Un fîlfiit de aripi. Micul Cantemir rămase nemişcat. Şi ce să vezi? Chiar în faţa lui stătea un armăsar falnic şi mînca floricele de porumb dintr-o tavă pe care o ţinea delicat cu copita dreaptă. Era aproape verde. Avea o coamă scurtă, pieptănată cu cărare falsă într-o parte, cum se obişnuieşte. Era gras şi voinic. Doar cîteva bube mici pe crupă arătau că fusese, poate, bolnav. Calul se scutură cu putere, parcă invadat de milioane de muşte. Bubele nu căzură.

    —  Doctorul ştie ce spune, murmură el. N-au trecut nici trei săptămîni...

    —  Nu cumva, începu micul Cantemir, eşti chiar cel care...

    —  Ba da, chiar eu sunt. Nu te mai osteni, ai ghicit, îl întrerupse calul. Ia loc, te rog!

De-ale lui Zoscenko (32)

O întîmplare în provincie

În viaţa mea am încercat să fac de toate, nu­mai artist de circ n-am fost.

Dar odată, totuşi, s-a întîmplat aşa că publi­cul m-a luat drept unul din aceia care prezintă numere de travestiuri.

Nu ştiu cum o fi acum, dar pe vremuri umblau prin Rusia specialişti din ăştia în ale deghizării. Ieşeau, bunăoară, pe scenă, salutau publicul cu toată stima, apoi, după ce dispăreau pentru un moment în culise, reapăreau, dar în alte haine, cu altă voce şi în alt rol.

Ei bine, odată am fost şi eu luat drept un ar­tist din ăştia.

Era prin 1920 sau 1921.

Mici intamplari cu animale (98)

Aşa cum obişnuieşte să se joace o pisică cu şoarecele înainte de a-l mînca, am văzut că făcea şi o pasăre răpitoare cu prada ei.

La început am crezut că e un şorecar (Buteo buteo) pasărea mare răpitoare care stătea la pîndă nemişcată în vîrf de copac uscat, într-o zi călduroasă de iunie. După cele ce s-au întîmplat, mai repede cred că a fost un şerpar (Circaetus gallicus). Şi-a luat zborul ca şorecarii — leneş, liniştit, cu vîsliri rare din aripile late

Faceti-va bine (173)

Măceşul

Denumire ştiinţifică: Rosa canina.

Denumiri populare: trandafir sălbatic, cacadâr, răsură, rug sălbatic.

Prezentare. Măceşul face parte din familia rozaceelor. Este un arbust puternic împământat, având, însă, o înălţime nu prea mare, de doi-trei metri. Ca vitalitate, măceşul este are o rezistenţă de excepţie faţă de agresiunea agenţilor externi. Se prezintă sub formă unor tufe ale căror ramuri sunt groase, lemnoase şi pline de ghimpi. Frunzele măceşului sunt aproape rotunde, zimţate, cu peţiol subţire, dar foarte rezistent. Florile au culori diferite fiind, de obicei, roz, rareori roşii sau albe. Floarea de măceş se aseamănă foarte mult cu cea a trandafirului. Diferenţa constă în faptul că floarea de măceş are doar un singur rând de petale. Măceşul înfloreşte în lunile mai şi iunie. Fructul măceşului este un receptacul de culoare roşie, ce conţine seminţele.

Din poveştile lui Bănică, spuse de Fănuş Neagu(3)

Covorul violet

Băiatul se sculă înainte de miezul nopţii şi se uită pe fereastră. In pridvor, calul lui de lemn lepădase căpăstrul şi mânca, plin de lăcomie,  ciuperci.

- E-hei, zise băiatul, paiele nu-ţi plac, de iarbă nici nu vrei să te atingi, dar la ciuperci te-ndeşi!

Ciocăni în fereastră şi calul, speriat, se lipi de perete şi începu să sforăie. Sus, în cer, luna, bucălată şi pusă pe gâlceava, trăgea de codiţe o stea verde.

- Proasto, să nu te mai prind că-ţi bagi botul în copca pe care-am facut-o în Dunăre!

Brandu'

Pe vremea când eram „şef de depozit” la Coca Cola, lucram cu nişte băieţi simpli şi pitoreşti, dintre care unii erau de-a dreptul simpatici. Câţiva erau motostivuitoriști, ceilalţi manipulanţi. O să descriu vreodată munca pe care trebuie să o facă un om la depozitul Coca Cola. Acum, însă, îmi amintesc de felul în care se străduiau băieţii ăia să mă încadreze pe undeva prin tiparele pe care şi le formaseră despre şefi. Mare problemă, întrucât nu prea aveau de unde să mă apuce. Eu, în primul şi în primul rând, nu înjuram şi nu urlam ca un apucat precum făcea un alt şef de depozit, care lucra acolo încă de la deschiderea fabricii.

Intrebare

Omul a inventat oglinda. 

Cine, insa, a inventat oglindirea?

Schimbul

Venerate oseminte

Două popoare purtaseră un război crîncen unul împotriva celuilalt; şi amîndouă erau foarte mîndre de asta. Încă mai erau legate de războiul acela cu o mare pasiune vitală, faţă de care micile lor preocupări omeneşti nu reprezentau nimic.

Cei care mai rămăseseră, se devotaseră aceleiaşi cauze cu o ardoare fanatică. De amîndouă părţile graniţei – căci lupta se purtase şi de o parte şi de alta, iar luptătorii fuseseră masacraţi oribil – fiecare popor ridicase cîte un monument măreţ în cinstea celor care se jertfiseră  pentru patrie şi acuma odihneau în pămîntul ei.

Poveste pentru dupa miezul noptii

Călătorul fantastic

M-am jurat că nimeni pe lume nu o să cunoască această întîmplare. Totuşi, doresc să o povestesc aici. Nu sunt absolut sigur că este adevărată. Oare acest straniu coşmar, pe care-l redau acum cît mai fidel posibil, să fi fost doar un vis? Dar nu, prea mult relief capătă precizia detaliilor, nu poate fi un vis... eu l-am auzit... eu l-am văzut pe acest om! Care om?

Trenul gonea cu toată viteza în direcţia Bordeaux. Vagonul meu era pustiu sau cel puţin aşa mi-l imaginam căci, la un moment dat, brusc, un om s-a aşezat în faţa mea, urcat, fără îndoială, în ultima clipă, înaintea plecării de la Poitiers... Instalat probabil în compartimentul vecin, nu l-am putut sesiza... Dar, văzîndu-mă de pe culoar, a venit lîngă mine.

Nu cred că sunt un laş. În mod obişnuit îmi stăpinesc nervii fără probleme. Ei bine, acest om îmi provoca frica.

O viziune a lui Thomas Mann

În vreme ce-mi răsucesc mecanic o nouă ţigară, iar firişoarele de praf cafeniu cad ca ameţite, cu un tremur uşor, pe sugativa alb-gălbuie a mapei de scris, mi se pare de necrezut că sunt încă treaz. Şi cum aerul umed şi cald al serii, care pătrunde pe lângă mine prin fereastra deschisă, dă o formă atât de ciudată norişori­lor de fum, purtându-i din preajma lămpii cu abajur verde în întu­nericul de un negru mat, sunt convins că am şi început să visez.

Elevul Dima

Îmi aduc aminte cum sufeream eu citind, pe la vreo 16-17 ani, "Elevul Dima dintr-a şaptea". Asta era o carte greu de găsit, pentru că descria oarece atitudini pe care comuniştii nu le încurajau. Acel Dima se punea contra unor profesori, se ţinea tare, se lupta pentru dreptatea lui, etc. Sigur că nu aveai voie să citeşti aşa ceva şi cartea circula pe sub mână prin mediile şcolăreşti.
Faptul că nu puteam să fiu asemeni lui Dima era un motiv de suferinţă. Dacă m-aş fi luat şi eu de gât cu vreun profesor, ar fi fost scandalul cât casa. Mama şi tata ar fi avut de suferit, ce mai, o întreagă tragedie. Aşa că stăteam în banca mea, citeam despre elevul Dima şi sufeream în tăcere.
Dar ceea ce m-a făcut să sufăr cel mai tare a fost finalul cărţii.

Luarea de la început

Păcăleala cu luatul de la început mă scoate din sărite de câte ori o întâlnesc. Tot felul de indivizi săraci cu duhul dau sfaturi de genul "lasă ce a fost, uită tot şi ia-o de la început". Măi copii ai durerii, voi chiar nu pricepeţi că nimic nu poate fi luat de la început decât dacă îţi pierzi memoria? Cum să iei de la început ceva ce s-a deteriorat ireversibil? Să ne închipuim că un oarecare bea până cade în sprâncene zi de zi, timp de ani de zile. La un moment dat, ficatul lui va fi praf. Tipul ăla degeaba va zice "gata, de mâine nu mai beau, las totul în urmă şi încep o nouă viaţă, adică o iau de la început". Ficatul lui va rămâne praf, iar el va muri pe vreun pat de spital. Sau să ne gândim la o biata faţă de 16 ani care este violată de nişte cocalari burtoşi. Mai poate ea să uite vreodată prin ce a trecut şi să o ia de la început?

Faceti-va bine (172)

Mazărea

Denumire ştiinţifică: Pisum sativum.

Prezentare. Mazărea este o erbacee anuală, originară din Asia Centrală. Acum, ca şi în vechime, este cultivată foarte mult. Face parte din familia leguminoaselor. Creşte intens, când are condiţii, şi poate ajunge până la doi metri lungime. Are cârcei  cu care se prinde de suporţi. Florile sunt alb-albastre sau alb-roşcate.

Poveste cu generali

Până la ultima picătură de sânge

Când s-a aflat că piraţii se apropiau de insula noastră, a fost numit un comitet de apărare, din care am fost invitat să fac parte. Pierduţi în mijlocul oceanului, trebuia, din păcate, să ne purtăm singuri de grijă. Jandarmeria, în acele vremuri, era cam subţirică şi dotată cu arme mai mult decorative. Garnizoana, din cauza rotaţiei cadrelor, nu avea un şef. Şi totuşi, trebuia să ne apărăm. Ne-am gândit, noi, cei din comitet, să-i cerem un sfat Excelenţei Sale Imagine, faimosul general care se retrăsese de câţiva ani bunicei din activitate şi stătea în palatul familiei.

Frica lui Nichita

Frica
Eu aş putea s-o omor
cu o singură lovitură.
Ea râde spre mine,
ea surâde.
Ea ridică spre ochii mei
ochii ei strălucitori.
Ea întinde mâna spre mine,
ea scutură surâzând, râzând
pletele negre.
Dar eu, aş putea s-o omor
cu o singură lovitură.
Acum, ea începe să spună cuvinte
suave, naive, de joc.
Se uită curioasă la mine,
se încruntă o clipă
şi iarăşi
surâde, râde.
Se uită în ochii mei,
cu ochii ei lucitori.
În timp ce eu o contemplu
şi aş putea s-o omor
cu o singură lovitură.