Legendele Olimpului (53)

Nimfa Pitis         Zeul s‑a retras după aceea într‑o pădure‑ntunecoasă. Lăsase nimfele în pace. Cânta necontenit din nai. I se părea că stă de vorbă cu draga lui, cu nimfa Sirinx. Nimfele îi aud cântarea şi sunt mişcate de durerea care îl macină pe Pan şi de credinţa ce i‑o păstrează nefericitei sale Sirinx.

Vin din desişuri, furişate, şi‑l văd cum sade pe un trunchi şi suflă‑n nai, slăvind pe nimfa care se prefăcuse‑n trestii.

Sub cântul lui, nimfele toate se prind de mijloc şi dănţuiesc. Când Pan porneşte trist spre munte, în pâlcuri nimfele‑l urmează, purtând în plete flori şi frunze şi cântă‑n cor, ca altădată.

Povestiri din volumul Cuore (7)

Virtute cetăţenească
La orele douăsprezece punct, eram toţi cu profesorul di­naintea primăriei, ca să vedem cum i se dă înmînează "Virtutea cetăţenească" unui copil care salvase pe un camarad al său din Pad, unde era să se înece. Un steag mare tricolor fâlfâia pe balconul faţadei.

Intrarăm în curtea primăriei. Era înţesată de lume. Vă­zurăm în fundul curţii o masă învelită cu postav roşu, hârtii deasupra, şi, în jurul mesei, un rând de fotolii poleite, pen­tru primar şi pentru consilieri.

În dosul fotoliilor erau uşierii primăriei, îmbrăcaţi în tu­nici albastre şi cu ciorapi albi. La dreapta, în curte, se afla rânduită în şir, o companie din garda municipală. Soldaţii din acea companie aveau multe decoraţii. Alături de ei era o companie de grăniceri. În partea cealaltă erau pomperi în uniformă de sărbătoare şi mulţi soldaţi, care veniseră acolo numai ca să privească; vânători, călăraşi, tunari.

Poveste de iubire (7)

Ipswich, Massachussetts, e la aproximativ 40 de minute de Mystic River Bridge - depinde de cum conduci şi de starea vremii. Personal, mi se întâmplase o dată să parcurg distanţa şi în 29 de minute. Un anume domn şi foarte distins bancher din Boston susţine că ar fi parcurs-o într-un timp mai scurt; dar atunci când intră în discuţie cronometraje sub 30 de minute între Bridge şi vila Barrett devine foarte greu să poţi deosebi realitatea de fantezie. Părerea mea rămâne că 29 de minute reprezintă aici o limită absolută. Mă refer şi la faptul că stopurile de pe autostrada 1 nu pot fi ignorate de nimeni, nu ştiu ce credeţi dumneavoastră.

- Conduci ca un dement, îmi spuse Jenny.

- Suntem la Boston, am replicat. Toţi conduc ca nişte demenţi.

O poveste din goana trenului a lui Cehov

O fire enigmatică

Un compartiment de clasa întâi.

Pe canapeaua îmbrăcată în catifea zmeurie, stă pe jumătate întinsă o cuconiţă frumuşică. Evan­taiul scump, cu ciucuri, trosneşte în mânuţa ei, care-l strânge cu înfrigurare, pince-nez-ul alunecă mereu de pe năsucul drăgălaş, broşa din piept se ridică şi se lasă întruna, ca o barcă pe valuri. Cuconiţa este vădit tulburată… Pe canapeaua din faţa ei, stă ataşa­tul special de pe lângă cabinetul guvernatorului, un tânăr scriitor debutant, care publică în buletinul guber­niei schiţe cu subiecte din viaţa mondenă, pe care le intitulează „novelle”… Acum se uită în ochii ei, se uită ţintă, cu un aer de cunoscător. Observă, studiază, prinde taina firii ei excentrice, enigmatice, o desci­frează… Îi vede ca în palmă sufletul, cu toate ascun­zişurile lui.

Din peisajele lui Ansel Adams (1)

Din povestirile lui Dürrenmatt(5)

Tabloul lui Sisif

Întîmplarea a făcut să ajung, iarna aceasta, într-un sat din Elveţia franceză, însă perioada de izolare petre­cută acolo mi-a rămas destul de confuză în memorie. Îmi reamintesc cu claritate numai colina albă, cu pante largi, însă cele cîteva căsuţe s-au restrîns, fantomatic, la o aglomerare de scări, coridoare şi camere neprietenoase, prin care cutreieram agitat, încoace şi încolo. Doar o sin­gură întîmplare din aceste săptămîni uitate mi-a rămas în minte, cam ca atunci cînd, după ce ne-am uitat din neatenţie la soare, multă vreme în faţa ochilor avem o pată cenuşie. Privisem atunci de pe o scară întortocheată, care se pierdea undeva în întuneric, printr-o fereastră pe jumătate acoperită cu gheaţă, într-o încăpere viu lu­minată, unde vedeam clar tot ce se petrecea, dar nu au­zeam niciun zgomot. Astfel, fiecare amănunt mi-a ră­mas în minte şi aş putea să spun şi culoarea hainelor pe care le purtau atunci copiii, îmi amintesc îndeosebi de o jachetă roşu aprins, vîrstată cu auriu, a unei fete blon­de. 

Portretul lui Dorian Gray (13)

Ieşi din cameră şi începu să urce scara; Basil Hallward îl urma îndeaproape. Păşeau abia auzit, aşa cum, instinctiv, merg oamenii noaptea. Lampa arunca umbre fantastice pe perete şi scară. O pală de vînt zăngănea ferestrele. Cînd ajunseră la ultimul palier, Dorian puse lampa pe podea şi, scoţînd cheia, o răsuci în broască.

-  Încă vrei neapărat să ştii, Basil? întrebă el cu o voce scăzută.

-  Da.

-  Sunt încîntat, răspunse el zîmbind. Apoi adăugă oarecum cam aspru. Eşti singurul om din lume care are dreptul să ştie totul despre mine. Ai mai mult de-a face cu viaţa mea decît crezi. Luă lampa de jos, deschise uşa şi intră. Un curent de aer rece trecu pe lîngă ei, iar lumina izbucni brusc într-o flacără de un portocaliu intens. El se cutremură.

-  Închide uşa, şopti, în timp ce punea lampa pe masă.

Aventurile lui Tom Sawyer(12)

Una din pricinile pentru care gândul lui Tom se mai abătuse de la taina ce-l rodea era o preocupare nouă şi plină de gravitate. Becky Thatcher nu mai venea la şcoală. Tom se luptase câteva zile cu mândria lui, încercând să nu se sinchisească, s-o uite pe Becky, dar nu izbutea. Se trezea dând târcoale pe întuneric casei tatălui ei, cu inima plină de jale. Becky era bolnavă. Dacă murea! Gândul ăsta îl umplea de desperare. Nu-l mai interesa războiul şi nici măcar pirateria. Farmecul vieţii pierise, totul era searbăd, cenuşiu. Lăsă deoparte cercul şi bastonul de crichet, joaca nu-i mai făcea nici o plăcere. Mătuşă-sa băgă de seamă şi se îngrijoră.

Lovitura sub centură a bătrânului toboșar

Mircea Geoană şi-a tras mişcare civică. Mi se rupe de mişcarea lui, evident. Nu ştiu de ce este ţinut alive acest loser perfect şi etern. Clasa politică se pare că are nevoie de astfel de personaje care pe oamenii normali - pe ceilalţi, îi scârbesc până la vomă. Dar să fie la ei acolo. Ceea ce mă uimeşte în continuare şi, totodată, mă întristează profund, este faptul că anumiţi oameni importanţi din afara politicii se raliază "ideilor" unor marionete de felul lui Geoană. Am învedere cazul lui Ovidiu Lipan, zis Ţăndărică.

Masculin - feminin

Subiectul homosexualităţii este unul dintre cele care nu se epuizează niciodată. Lucrurile sunt, dintr-un anumit punct de vedere, foarte limpezi: homosexualii există şi au drepturi, iar oamenii se împart în categorii cuprinse între două extreme - cei care sunt de acord cu orice doresc homosexualii şi cei care nu sunt de acord cu nimic în ceea ce-i priveşte.
În opinia mea, una dintre cele mai condamnabile poziţii pe care le poate avea un om cu privire la această chestiune este cea exprimată prin cuvintele: „n-au decât să facă ce vor în intimitatea lor; câtă vreme nu îmi aduc mie niciun prejudiciu este OK”. Spun că această poziţie este condamnabilă pentru că este totalmente egoistă şi pentru că nu ţine seama decât de prezent.

Non bis in idem

Astă vară, întorcându-mă eu de la Dortmund împreună cu Dana și Gogol, am binevoit să merg cu vreo 200 la oră într-o zonă unde viteza maximă permisă era 100 km/h. Am fost văzut de radar, care mi-a trântit niște poze, pe baza cărora mi s-a dat amendă. Mare.
OK, până aici - toate bune și frumoase. Numai că ce să vezi? Pe lângă amendă, mai am de suportat încă o consecință: permisul meu de conducere se suspendă pentru o lună. Conform legii germane, am dreptul ca în următoarele patru luni de la primirea înștiințării să trimit permisul la poliția din Bielefeld - orașul în dreptul căruia era instalat radarul.
După mintea mea, asta este o încălcare (în toată lumea) a principiului juridic „non bis în idem”, înfăptuită prin folosirea abuzivă a conjuncției „și”. Sigur, nu sunt jurist și orice absolvent de drept o să-mi facă teoria praf - asta nu înseamnă că o să mă și convingă. 

Mai sus de marginea fustei

Şi dacă?

El era dictatorul şi, de câteva minute, în Sala Supre­mului Konzern, se terminase raportul Congresului Universal al Înfrăţirii, la sfârşitul căruia moţiunea adversarilor săi fusese înlăturată cu o majoritate zdrobitoare; datorită cărui fapt, el era Personajul Cel Mai Puternic Din Ţară Şi Tot Ceea Ce Se Referea La El De Acum Înainte Va Fi Scris Sau Spus Cu Litere Mari, Asta Ca Un Tribut De Onoare.

Ajunsese deci pe culmea cea mai de sus a vieţii şi nu mai putea dori nimic mai mult care să fie cu putinţă. La patruzeci şi cinci de ani, Stăpânirea Pământului! Şi nu ajunsese aici prin violenţă, cum se obişnuieşte, ci prin muncă, fidelitate, aus­teritate, renunţare la bucurii, la râsete, la plăcerile fizice şi la sirenele moderne. Era palid şi purta ochelari, dar cu toate astea nimeni nu-i era superior. Se simţea chiar puţin obosit. Dar fericit.

Exercitiul

Prima miscare - iti scoti ochelarii si ii asezi fara zgomot pe tastatura. Apoi te ridici brusc, in asa fel incat scaunul pe care ai stat sa nu-si tîrîie niciun milimetru picioarele pe dusumea. Ramai nemiscat pret de o clipa, ascultand incordat - cine stie, poate de data asta il vei auzi pe omul cel dinauntru, nascut odata cu tine, in aceeasi secunda cu tine, cel pe care l-ai ingropat clipa de clipa in adancuri tot mai intunecate. Nu, nu se aude nimic. Esti singur. Foarte bine.

Portretul lui Dorian Gray (12)

 Cum avea să-şi amintească mai târziu, era în seara de nouă noiembrie, în ajunul zilei cînd urma să împlinească treizeci şi opt de ani. În jurul orei unsprezece mergea spre casă, venind de la lordul Henry, unde cinase, şi era înfăşurat în blănuri grele, căci noaptea era rece şi ceţoasă.

      La colţul Pieţei Grosvenor cu strada South Alley a trecut pe lîngă el un om care mergea foarte repede, cu gulerul paltonului ridicat. În mînă ducea o geantă. Dorian l-a recunoscut. Era Basil Hallward. A fost cuprins de o stranie senzaţie de frică, pe care nu şi-o putea explica. Nu a dat niciun semn că l-ar recunoaşte şi şi-a continuat repede drumul spre casă.

Mulțimi

Din când în când, îmi aduc aminte de cartea mea intitulată "Mulţimi". Mai am şi acum vreo două sute de exemplare, adică vreo cinci pachete ambalate în hârtie îngălbenită, legate cu sfoară maro, grosolană, din aceea cu care prindeam, când eram copil, limba tăiată de la un pantof vechi de-al tatei, de fâşia de cauciuc decupată din vreo camera de tractor aruncată pe marginea drumului, construind în acest fel o praştie.

Povestiri din volumul Cuore (6)

Sânge romaniol

În seara aceea, casa lui Ferruccio era mai liniştită ca de obicei. Tatăl său, care ţinea o prăvălioară de mărunţişuri se dusese la Forli, ca să facă târguieli şi luase şi pe nevasta sa, şi pe copila cea mai mică, Lizetta, pe care urma s‑o arate unui doctor, fiindcă suferea de ochi. Lăsase vorbă că o să se întoarcă tocmai a doua zi. Era aproape de miezul nopţii şi femeia care venea să slujească la ei cu ziua, plecase de cu seară; nu rămăsese acasă decât bunica, paralizată la picioare, şi Ferruccio, un băiat de vreo treisprezece ani.

Casa era numai cu un etaj şi da în drumul cel mare; la o bătaie de puşcă de un sat aproape de Forli, orăşel din Romagna. Alături era o casă părăsită, din cauză că arsese cu două luni mai înainte şi pe uşa ei se mai zărea încă firma unui han.

În dosul căsuţei era o grădiniţă de zarzavaturi, împrej­muită cu un gard, care avea o portiţă de lemn. Uşa prăvăliei, care servea şi de intrare, dădea în drum. Jur împrejur se întindea câmpia singuratică şi livezi de duzi.

Era către miezul nopţii. Ploua şi sufla un vânt straşnic.

Din povestile lui O. Henry (12)

Prinţul din hăţişuri

In fine, se făcuse ora nouă şi truda chinuitoare a zilei se sfîrşise. Lena urcă în camera ei, la al treilea etaj de la hotelul „Cariera de piatră". Robotise din zorii zilei, făcînd munca unei femei adulte, frecînd podelele şi spălînd farfuriile şi cănile grele de limonit, strîngînd măturile şi aducînd apă şi lemne în hanul deprimant şi gălăgios, ori de cîte ori fusese nevoie.

Zgomotul de la cariera de piatră din timpul zilei în­cetase — exploziile, foratul, scîrţîitul marilor macarale, strigătele maiştrilor, încărcatul şi expediatul vagoanelor-platformă care transportă blocuri masive de calcar. Jos, în biroul hotelului, trei sau patru muncitori ocărau şi mormăiau în jurul unui joc de dame care se întinsese pînă tîrziu în noapte. Prin încăperi atîrnau mirosurile grele de came fiartă, grăsime încinsă şi cafea ieftină, ca o ceaţă deprimantă.

Faceti-va bine (200)

Nalba mare

Denumirea ştiinţifică: Althaea officinalis.

Denumiri populare: rujă, nalbă bună.

Prezentare. Nalba mare este o plantă perenă, erbacee. Face parte din familia malvaceelor. Se găseşte în flora spontană, dar se şi cultivă ca plantă decorativă şi pentru nevoi medicinale. Rădăcina este rotundă şi cenuşie, iar tulpina ajunge până la o înălţime de 1,5 metri. Şi tulpina şi frunzele sunt păroase. Nalba mare înfloreşte în perioada iulie-septembrie. Florile apar la subsuoara frunzelor din partea de sus a plantei şi au culoarea, de obicei, alb-roză, uneori albă. Nalba mare creşte pe terenuri nisipoase, sărăturoase, pe marginea apelor curgătoare. Pentru uz medicinal se recoltează rădăcina, în primul rând, dar şi florile şi frunzele.

Mici poeme in proza ale lui Baudelaire(24)

Proiectele

Plimbîndu-se printr-un întins parc singuratic, îşi zicea: „Ce frumoasă ar fi într-un costum de curte, încărcat şi fastuos, coborînd, în atmosfera unei seri frumoase, treptele de marmură ale unui palat, în faţa marilor peluze şi a bazi­nelor! Căci are în chip firesc înfăţişarea unei prinţese."

Mai tîrziu, trecînd pe o stradă, se opri înaintea unei prăvălii de gravuri, şi, găsind într-un carton o stampă cu un peisaj tropical, îşi spuse: „Nu! Nu într-un palat aş vrea să mă bucur de scumpa ei viaţă. Nu ne-am simţi la noi. De altfel, pereţii cernuţi cu aur n-ar lăsa niciun loc ca să-i agăţ portretul; în galeriile solemne n-am găsi nici un loc pentru intimitate. Neapărat, ca să mă îndeletnicesc cu visul vieţii mele, aici ar trebui să locuiesc."

Poveste de iubire (6)

Ray Stratton mi-e drag.

S-ar putea să nu fie un geniu, sau cine ştie ce glorie sportivă (cam mălai mare la fotbal), dar mi-a fost întotdeauna prieten sincer şi bun tovarăş de cameră. Dar câte n-a avut de îndurat din partea mea în ultimul an de colegiu! Mă întreb unde se aciua să studieze de atâtea ori când, venind acasă să se apuce de carte, pe clanţa de la intrare îl întâmpină cravata mea (semnal convenţional pentru: "Atenţie, înăuntru se lucrează"). Recunosc că nu se omora cu învăţătura, dar din când în când n-avea încotro, căci veneau examenele. Să spunem că mergea să înveţe în sala de lectură a căminului, sau la Lamont, sau chiar la "Pi Eta Club". Dar unde mergea să se culce în nopţile acelea de sâmbătă spre duminică, în care Jenny şi cu mine hotăram să încălcăm regulamentul şi să rămânem totuşi împreună? Săracul Ray era nevoit probabil să umble cu bogdaproste prin vecini, în presupunerea că ei n-aveau vreo combinaţie a lor. Noroc, cel puţin, că toate astea se petreceau în sezonul mort de fotbal. Aş fi făcut şi eu acelaşi lucru pentru el.