Busea și oracolul

Zilele astea mi-am mutat niște calabalâc într-un loc unde să nu deranjeze pe nimeni. Cu prilejul ăsta, am descoperit două caiete de-ale mamei, din cele pe care aveau elevii obiceiul să le împrumute colegilor și prietenilor ca să scrie câte ceva în ele. Mai târziu am avut și eu așa ceva - pe vremea mea unui astfel de caiet i se zicea oracol. 

Cele două caiete sunt din 1943 și 1944, când mama avea, așadar, 11 - 12 ani. Pe ultima pagină din primul caiet, găsesc niște rânduri scrise de bunica mea maternă, căreia cunoscuții îi spuneau Valea - de la Valeria. Eu și mama îi ziceam Busea, chiar nu mai știu de unde și până unde. Uite ce i-a scris Busea lui mama:

Intamplari neobisnuite (13)

Cap. XIII. La sfârşitul căruia J. T. Maston dă un răspuns de-a dreptul epic.

Timpul mergea însă înainte şi, după toate probabilităţile, mergeau înainte şi lucrările executate undeva — nimeni nu ştia unde — de preşedintele Barbicane şi căpitanul Nicholl, în condiţii atât de ciudate.

Totuşi, cum se făcea că o asemenea operaţie, care cerea construirea unei uzine uriaşe, ridicarea unor cuptoare înalte pentru obţinerea metalului necesar turnării unui tun de un milion de ori mai mare decât tunul de 27 de centimetri al marinei franceze, precum şi turnării unui proiectil de 180.000 de tone — care necesita angajarea câtorva mii de lucrători, transportul şi cazarea lor — cum se făcea că o asemenea operaţie a putut fi săvârşită în taină? În ce punct din Lumea Nouă sau Lumea Veche se instalaseră atât de tainic Barbicane şi prietenii săi, încât nu treziseră deloc bănuiala popoarelor din jur? Oare într-o insulă părăsită din Oceanul Pacific sau Oceanul Indian? Dar în zilele noastre nu mai există insule pustii, fiindcă englezii au pus mâna pe toate. Doar dacă noua societate anonimă n-o fi descoperit vreuna, special pentru nevoile ei! Iar ca să-ţi treacă prin minte că şi-ar fi stabilit uzinele undeva la Polul Nord sau Polul Sud — aşa ceva nu, ar fi fost de necrezut! Oare societatea „Polul Nord” nu se hotărâse să mute din locul lor aceste regiuni tocmai din pricină că nu putea ajunge la asemenea latitudini?

Din spatele portii negre (1)

In anul 1918, acuzat de tradare pentru ca scrisese in niste ziare ale nemtilor ocupanti, Tudor Arghezi a fost bagat la zdup, mai precis la inchisoarea Vacaresti, unde a avut prilejul sa cunoasca mai indeaproape decat omul obisnuit diverse bube, mucegaiuri si noroi(uri). A stat acolo aproape un an si a intalnit o multime de lume buna. Dupa 11 ani, in 1930, a scos un volum intitulat "Poarta Neagra" in care deapana amintiri de dupa gratii. In 1931 a aparut varianta in versuri a "Portii Negre", sub titlul "Flori de mucegai". 

Volumul din 1930 se deschide cu un "Preludiu", in care Arghezi face un portret de zile mari al Bucurestilor.. Cititi si intrebati-va daca multe s-au schimbat de atunci in capitala Romaniei.

De-ale lui Zoscenko (55)

Ultima supărare

De data asta îngăduiţi-ne să vă povestim un episod dramatic din viaţa morţilor.

Cazul fiind autentic, nu ne vom permite în relatarea noastră prea multe glume şi vorbe de haz, pentru ca nu cumva să-i supărăm pe cei rămaşi în viaţă.

Cum însă povestea asta e pînă la un anumit grad comică, şi s-ar putea ca hazul să se reverse, vorba ceea, singur, cerem cu anticipaţie scuze cititorilor pentru lipsa de tact poate invo­luntară faţă de vii şi de morţi.

Desigur, faptul în sine, în sensul lui primar, nu avea nimic comic. Dimpotrivă, a murit un om, un modest salariat, şters ca personalitate.

Şi aşa cum se întîmplă deseori, după moarte s-au spus pe seama lui tot felul de vorbe mari: A murit la post; Ah, pe cine am pierdut! Ce om! Ce păcat, fraţilor, că a plecat dintre noi!

Peisajele lui David Muench (2)

Suferintele tanarului Werther(3)

                                                                                                                 19 iunie

Nu mai ştiu unde am rămas ultima oară cu istorisirea mea. Atâta ştiu, că era două noaptea când m-am dus la cul­care şi că, dacă aş fi stat de vorbă cu tine, în loc să-ţi scriu, poate că te-aş fi ţinut până dimineaţa.

Ce s-a întâmplat la întoarcerea noastră de la bal n-am povestit încă şi nici astăzi n-am vreme de asta.

Era un răsărit de soare minunat! De jur împrejur, pădu­rea umedă de ploaie şi câmpia înviorată! Tovarăşele noastre de drum aţipiră. Lotte mă întrebă dacă nu vreau să fac şi eu ca ele, spunându-mi să nu-i port de grijă.

I-am răspuns, privind-o drept în faţă:

― Atâta timp cât ochii aceştia vor fi deschişi, nu-i nici o primejdie că am să adorm!

Cei 13 si misterul (10)

În dreapta nu se zărea nicio potecă. Cît vedeai cu ochii numai tufe de scaieţi şi mărăcini.Cei patru înaintau anevoie. Bonifaciu răcnea tot timpul: 
—    Nu vă uitaţi la stînga! Nu vă uitaţi înainte!
Aşa că din prudenţă toţi umblau cu ochii închişi. La un moment dat, Bonifaciu propuse să se meargă într-un picior şi anume în cel drept, căci stîngul risca să le devieze direcţia.
După două ceasuri se loviră de ceva moale. Deschiseră ochii şi se treziră pe spinarea unei vaci culcate pe pajişte.

Karl May (2)

Cum spuneam, am avut o mare surpriza in ce-l priveste pe May si, totodata, in legatura cu eroii mei iubiti - Winnetou si Old Shatterhand. Trebuie ca aveam vreo 16-17 ani, cand mi-a cazut in mana cartea doctorului Karl Leonhard cu numele benign "Personalitati accentuate in viata si literatura". Am dat acolo peste cateva pagini dedicate lui Karl May. Le puteti citi mai jos si chiar nu cred ca mai am ce comenta. In orice caz, despartirea de Old Shatterhand a avut asupra mea un impact aproape la fel de mare ca despartirea de Mos Craciun.

Karl May Shatterhand

Somnul de veci (4)

PATRU

Magazinul lui A. G. Geiger era la stradă, în par­tea de nord a bulevardului, aproape de Las Palmas. Uşa de la intrare, în mijlocul faţadei, era mult retrasă de la trotuar, vitrinele aveau sus obloane de aramă, iar în dosul lor paravane chinezeşti, aşa că nu puteam vedea în magazin. În vitrine – tot felul de fleacuri orientale. Nu mi-am dat seama dacă aveau vreo valoare, nefiind colecţionar de antichităţi, cu excepţia facturilor vechi neachitate.

Seria neagra a lui Goya

In 1819, Goya - de la a carui nastere se implinesc azi 267 de ani - si-a cumparat langa Madrid o casa care a ramas cunoscuta sub numele de "Quinta del sordo". S-a inchis acolo si s-a apucat sa-i picteze peretii. Rezultatul? Asa-numita "Serie neagra", cincisprezece lucrari mai mult sau mai putin demonice. Uite:

Karl May (1)

Când eram în clasa a cincea, am început să citesc Winnetou al lui Karl May. De terminat, l-am terminat printr-a opta. Poate cineva își închipuie că citesc foarte încet, sau că am făcut pauze mari. Nimic mai fals. În cei trei ani despre care vorbesc am citit Winnetou de circa 18 ori. Câteodată mi se întâmpla să termin volumul al cincilea seara și să încep volumul întâi chiar a doua zi. Știam pe de rost pagini întregi, mai cu seama din acelea în care Old Shatterhand se înfruntă verbal cu diverși indieni răutăcioși înainte de a îi doborî la pământ cu pumnul, cu cuțitul sau cu faimoasa lui carabină Henry. Cea mai tare scenă era cea a duelului dintre Old Shatterhand și Tangua, căpetenia kiowasilor.

Pagina din caietul meu de lecturi particulare - anii 70

De ce scria Ionescu (2)

Mai întâi a existat prima uimire: conştientizarea existenţei, o uimire pe care aş putea s-o numesc metafizică, o uimire în bucurie şi lumină, o uimire pură, străină de orice judecată asupra lumii, o uimire pe care n-o mai regăsesc decât în clipe de graţie, clipe foarte rare, fireşte. A doua uimire s-a grefat pe cea dintâi. Un sentiment de nedumerire, constatarea că răul există ori, mai simplu, că nu e bine. Constatarea că răul există, deocamdată, chiar în mijlocul nostru, că ne roade, că ne distruge. Răul ne împiedică să avem conştiinţa miraculosului. Ca şi cum n-ar face parte din miracol, răul e cotidian, e hrana noastră de toate zilele. Bucuria de-a fi e înăbuşită, chiar înecată în nefericire. Iar răul e la fel de inexplicabil ca şi existenţa, e legat de ea. Aici se află marea enigmă. Tema a fost dezbătută de sute de mii de filozofi, teologi, sociologi. 

Intamplari neobisnuite (12)

Cap. XII. În care Maston continuă să tacă vitejeşte.

Aşadar, după tunul folosit pentru a trimite o ghiulea de la Pământ la Lună, iată acum tunul folosit pentru schimbarea axei pământeşti! Tunul! Mereu tunul! Oare tunarii ăştia din „Clubul artileriştilor” nu aveau nimic altceva în cap? Au fost oare cuprinşi de nebunia „artilerismului intensiv”? Au făcut deci din tun „ultima raţiune” pe lumea asta? A devenit oare arma asta brutală, împăratul universului?

Ei, da! Trebuie să admitem că tunul este maşinăria care s-a impus minţii preşedintelui Barbicane şi a colegilor lui. Când îţi închini toată viaţa balisticii, nu scapi atât de uşor de gândurile despre tunuri. După tunul Columbiad, din Florida, care a aruncat proiectilul de la Pământ la Lună, era normal ca oamenii ăştia să ajungă la tunul de dimensiuni uriaşe din... din locul X. Parcă-i şi auzi cum strigă cu glas răsunător:

O coincidenta neverosimila

Ieri a fost ziua in care, dupa destul de multa vreme de tacere, lumea coincidentelor s-a manifestat din nou. De data asta, aproape neverosimil. Iata cum s-au petrecut lucrurile.

Dis de dimineneata, mi-a facut cafeaua si m-am asezat in fata compului ca sa vad ce mai nou. Intrand pe Facebook, am gasit un raspuns la comentariul meu glumet (nu sunt sigur ca mi-a iesit) facut unei poze urcate de Nico - nasa de cununie si nasa Mariei. Mai multe doamne si domnisoare, printre care Nico, Maria, Liliana, au fost in Italia si au facut acolo poze. In cateva dintre ele, poti observa intregul grup rasfirat si asezat pe niste scari, toate doamnele si domnisoarele, inclusiv fiica-mea, cu ochelari din aia negri care nu te lasa sa le vezi privirea, asa incat trebuie sa te orientezi dupa alte amanunte ca sa le poti deosebi. Eu am comentat asa: "sa bati atata drum ca sa stai pe niste scari..." - intelegeti, asta a fost gluma, la care am primit raspunsul "a meritat". N-aveam nicio indoiala pe tema asta.

De ce scria Ionescu (1)

28 martie, ziua in care a murit Eugen Ionescu. Nu stiu daca l-a intrebat cineva de ce scrie, cert este ca el a dat un raspuns. Puteti citi mai jos prima parte. A doua - maine.

Fericirea supărată

La 28 martie 1831 s-a sinucis Virginia Woolf - in opinia mea singura mare prozatoare care a trait pe acest pamant. Am mancat pe paine cartile ei, atatea cate am gasit in anii tineretii mele: Spre far, Orlando si, mai ales, Valurile. O sa urc aici povestea vietii acestei minunate femei, asa cum a fost scrisa de ziarista franceza Catherine Siguret.

Mici intamplari cu animale (135)

„Am găsit un culcuş interesant al unei vidre. L-am descoperit în primăvara anului 1941 pe marginea pîrîului Behela, în apro­piere de Timişoara, într-un loc unde acest pîrîu se lărgeşte, formînd o baltă. Pe malul bălţii rămăseseră din anul trecut mai multe grămezi de stuf mărunt şi papură, cosite de oameni şi uitate aici. Aceste grămezi erau înalte cam de jumătate de metru şi late cam de doi metri şi jumătate. Pe vremea cînd am descoperit toată povestea, apele erau ceva mai ridicate şi acopereau baza grămezilor. Tocmai într-una din ele s-a instalat vidra, care pare să-şi fi amenajat înăuntru o adevărată vizuină.

Faceti-va bine (231)

Pelinul

Denumire ştiinţifică: Artemisia absinthium.

Denumiri populare: pelinaş, peliniţă, iarba fecioarelor.

Prezentare. Pelinul este o plantă perenă ce creşte în flora spontană. Poate ajunge la peste un metru înălţime. Frunzele sunt de un cenuşiu-mătuit, uneori albicios, şi au peri mici. Întreaga plantă are un miros puternic, specific. Un miros şi mai puternic au frunzele care, proaspete fiind, se freacă între palme – pentru a se crea o senzaţie reconfortantă. Florile sunt gălbui şi apar în partea superioară a tulpinii sau a ramurilor. Din punct de vedere medicinal este utilă toată planta, dar mai ales părţile tinere, cu flori pe ele. Pentru ceaiuri se folosesc, adesea, frunzele. Din pelin se obţin foarte multe preparate cu efecte medicinale: infuzie, pulbere, caşete, ceai, lichior de pelin, vin, sirop, tinctură.

De-ale lui Zoscenko (54)

Un joc amuzant

Zilele astea am luat masa la restaurant. După aia am aruncat o privire în sala de biliard. Vo­iam să văd jocul.

Nimic de zis, e un joc interesant. E un joc cap­tivant şi care-l sustrage pe om de la mai ştiu eu ce nenorociri. Unii găsesc chiar că biliardul dez­voltă curajul, capacitatea de a aprecia distanţa din ochi şi perseverenţa. Medicii sunt de părere că jocul acesta este extrem de folositor pentru bărbaţii dezechilibraţi.

Nu ştiu. Nu-mi vine să cred. Cîte unul din ăştia dezechilibraţii, jucînd biliard, atîta se în­doapă cu bere, că după joc abia mai nimereşte drumul acasă. Aşa că mă îndoiesc că treaba asta le-ar prii celor suferinzi de depresie nervoasă.

Cît despre exersarea ochiului, mde... Unuia de la noi din casă, partenerul, tot ţintind bila, era cît pe ce să-i scoată un ochi cu tacul. Şi măcar că omul n-a chiorît, dar a rămas strîmb. Poftim exersare a ochiului! Dacă îl mai pocnesc şi-n celălalt ochi, adio cu aprecierea distanţei!

Un musafir al lui Mario Vargas Llosa

Azi, Mario Vargas Llosa, marele scriitor peruvian, implineste 77 de ani. Asta nu e un moment oarecare, trebuie sarbatorit. Asa ca m-am gandit sa va recomand o poveste de-a lui, dupa citirea careia merge un pahar de vin rosu sec.