In casa bunicilor (16)

Duminica

— Trai, nineacă, zice bunica de cu sâmbătă seara. Mâni, ai să te umfli de lene.

Dar îl deşteaptă ca şi luni, marţi, miercuri, joi, vineri şi sâmbătă.

— Hait, scoală. Du-te la Hală cu bunicu-tău.

Duminică dis-de-dimineaţă bunicul târguieşte la Hală. Numai viscolul l-ar putea opri, adică bunica. Dar afară ninge liniştit. Bunica asistă la pregătirile de ducă.

— Închide şoşonii lui bunicu-tău.

Bunicul are blană de nurcă.

— Ajută lui bunică-tău să-şi puie blana.

Bunicul are fular de mătasă ecoseză, căciuliţă de lutru şi gu­ler la fel.

O poveste cu vrăjitoare a lui Cehov

Păcătosul din Toledo

„Celui ce va arăta unde se află vrăjitoarea care se ascunde sub numele de Maria Spalanzo, sau celui ce o va aduce vie sau moartă în faţa judecătorilor, i se vor ierta toate păcatele.”

Iscălită de episcopul Barcelonei şi de patru jude­cători, această înştiinţare se putea citi pe toate zidu­rile cetăţii, într-una din acele zile, demult apuse, care vor rămâne de-a pururi o ruşine de neşters în istoria Spaniei, şi poate chiar în aceea a omenirii.

Disperarile tanarului Cioran (7)

Asupra tristeții

Dacă melancolia este o stare de reverie, di­fuză şi vagă ce nu atinge niciodată o adîncime şi o concentrare intensă, tristeţea, dimpotrivă, prezintă o seriozitate închisă şi o interiorizare dureroasă. Poţi fi trist în orice loc; dar într-un plan închis, tristeţea cîştigă în intensitate, precum într-unul deschis melancolia creşte. Carac­terul de concentrare al tristeţii rezultă din fap­tul că ea se naşte aproape totdeauna dintr-un motiv determinat, pe cînd în melancolie nimeni nu are precizat în conştiinţă un determinant ex­terior. Ştiu de ce sunt trist, dar nu ştiu de ce sunt melancolic. 

Somnul de veci (23)

DOUĂZECI ȘI TREI    

 Holul blocului de apartamente era pustiu de data asta. Pe sub palmierii din hârdaie nu mă aştepta niciun gangster ca să-mi dea ordine. M-am suit cu liftul automat până la etajul meu şi-am apucat-o pe coridor, urmărit de melodia surdă a unui aparat de radio din dosul unei uşi. Simţeam nevoia să beau ceva şi mă grăbeam s-o fac. N-am aprins lumina din odaie. M-am dus direct la bucătărioară şi m-am oprit brusc după câţiva paşi. Era ceva în neregulă. Plutea ceva în aer, un miros. Jaluzelele erau lăsate, iar razele felinarelor de pe stradă se strecurau pe la margini, luminând vag încăperea. Am rămas pe loc şi-am ascultat. Mirosul din aer era un parfum, un parfum greu şi greţos.

Faceti-va bine (274)

Scânteiuța

Denumire știinţifică: Anagallis arvensis.

Prezentare. Scânteiuţa este o plantă ușor de recunoscut și prin faptul că tulpina și ramurile sale sunt la nivelul solului, numai rareori fiind erecte. Florile de scânteiuţă sunt roșii sau albastre, dezvoltându-se pe tot parcursul verii și la începutul toamnei – planta aceasta având o lungă perioadă de înflorire. Scânteiuţa este mai degrabă o buruiană decât o plantă de fâneaţă. Face parte din familia primulaceelor.  Pentru nevoi medicinale se recoltează toată planta, în perioada ei de maximă vegetaţie, adică puţin înainte de înflorire. Prin prelucrare se obţin extracte, tincturi, macerate, cataplasme, pulbere. 

Duhul fericirii

„Vântul suflă unde voieşte şi tu auzi glasul lui, dar nu ştii de unde vine, nici încotro se duce” zice Cristos în evanghelia lui Ioan. La fel e şi cu fericirea: nu ştii când vine, nici unde dispare. Când o prinzi, trebuie s-o trăieşti la maxim, poate că nu te mai întâlneşti cu ea atât de curând.
Eu, unul, sunt vizitat rar de duhul fericirii, care suflă şi el unde voieşte, precum vântul. Când lipseşte multă vreme, mă gândesc că nu am niciun rost pe pământ. Mă văd ca pe o fiinţă demnă de tot dispreţul şi mă întreb dacă n-ar fi mai bine să dispar.

Constanța - un județ de milogi

L-am văzut pe primarul de Constanța, Radu Mazăre, filmat la ultima ședința de consiliu local. Omul era îmbrăcat în cămașă, pantaloni scurți și șlapi. Da, șlapi. Ziceai că a ieșit din baie. Poate că de acolo și ieșise. Poate venea direct de pe plajă, unde avusese altercația cu fotbalistul Petrolului, tunisianul Hamza, care acum zice că nu mai vede cu un ochi din pricina loviturilor pe care le-a primit de la oamenii primarului. Sau poate venea de la o întâlnire cu președintele CJ Constanța, Nicușor Constantinescu, omul care când simte că-l ia somnul oprește mașina oriunde s-ar afla - de exemplu în intersecție - și se culcă. Nici n-are importanță de unde venea. Ceea ce contează e cum venea.

In casa bunicilor (15)

Popa Pădure

— În Iordan botezându-te tu, Doamne...

S-a întunecat antretul, de mătăhălos ce-i popa Pădure venit la bunici cu zi-ntâi.

Popa Pădure ar putea fi popă şi la urşi: la cei negri. Zbârnâie ca furtuna glasul lui de bas, în stare să cutremure şi o mitropolie.

Dascălul e un fel de ţâr holbat lângă mâna popii. Şi el are nasul roş.

Trei milenii de umor (24)

Publicistul francez Adrien Hebrard, fostul redactor şef al ziarului „Temps", a sintetizat esenţa jurnalismului în felul ur­mător: „Savoir — faire — savoir faire — faire savoir»

Un jurnalist diletant l-a atacat pe bonapartistul Paul de Gassognac într-o franceză lamentabilă. Acesta i-a răspuns:

—   Dacă mă jigniţi, eu ridic cu plăcere mănuşa aruncată de dumneavoastră. Ca ofensat am voie să aleg armele. Voi alege ortografia. Cu aceasta vă consider deja ca şi mort!

Poveste fără morală

A fost odată o fetiţă pe nume Alicia, care avea un căţel pe nume Raf. Era un căţel de rasă, prietenos şi jucăuş, iar Alicia îl iubea foarte mult. Părinţii fetiţei plecau adeseori de-acasă, şi în timpul cât ei lipseau, Alicia rămânea cu Buni şi cu Raf. Pentru că Buni era tare bătrână şi nu putea să se descurce cu Raf, care trăgea de lesă cât putea el de tare, căţelul era scos la plimbare ba de câte un vecin binevoitor, ba de o nepoată a lui Buni care locuia în acelaşi bloc. De multe ori, însă, nemulțumită de felul în care ceilalți se achitau de sarcină, Buni lua lesa şi meargea afară cu Raf, cu toate că mama Aliciei, Amelia, o rugase mult să nu mai facă astfel de lucruri. Dar Buni era o persoană care nu ţinea cont de nimeni şi făcea lucrurile numai şi numai după cum credea că e mai bine, aşa că ieşea în continuare cu Raf.

Șpaga eternă

În anul 437 înaintea lui Cristos, filosoful grec Socrate a fost condamnat la moarte şi obligat să bea o cupă cu otravă. Motivul? Coruperea tinerilor atenieni prin dialogurile pe care le purta cu ei la tot pasul. În timp ce aştepta liniştit în celulă sosirea zilei în care trebuia să bea otrava, unul dintre discipolii lui, pe nume Criton, a încercat să-l salveze de la moarte.
Platon relatează discuţia dintre Socrate şi Criton, desfăşurată chiar în celula în care era închis filosoful. Iată începutul acestei discuţii:

Din povestile lui Haruki Murakami(2)

Succesul si declinul Prăjiturilor Ţuguiate

Răsfoind absent ziarul de dimineaţă am văzut într-un colţ un anunţ publicitar: Faimoasele Prăjituri Ţuguiate. Căutăm noi produse. Mare prezentare. Habar n-aveam cum erau aceste Prăjituri Ţuguiate, dar, dacă le zice pră­jituri, probabil sunt vreun produs de cofetărie. Faimoase... Când e vorba de dulciuri sunt foarte pretenţios. Cum aveam timp liber, am decis să mă duc la această mare prezentare.

Prezentarea a avut loc în sala unui hotel. S-a servit până şi ceai cu prăjituri - bineînţeles, prăjituri ţuguiate. Am încercat una, dar gustul nu prea m-a impresionat. Erau dulci şi cu o consistenţă de caramea, iar la suprafaţă aveau o crustă cam prea uscată. Îmi era greu să cred că tinerii din ziua de azi ar mânca cu plăcere aşa ceva.

Faceti-va bine (273)

Scara Domnului

Denumire știinţifică: Polemonium caeruleum.

Denumire populară: scăricica.

Prezentare. Scara Domnului este o erbacee perenă, fiind identificată printr-un rizom gros, tulpină înaltă până la 1,50 metri, frunze alterne, lanceolate, flori sub formă de panicul. Culoarea florilor de scara Domnului este albastră, uneori albă. Florile apar pe tot parcursul verii. Scara Domnului este o plantă iubitoare de umezeală. Crește în locuri umbroase, mai ales în vegetaţia mică montană. Aparţine familiei polemoniaceelor. Pentru prelucrare în scopuri medicinale se recoltează rizomii și rădăcinile. 

Somnul de veci(22)

DOUĂZECI ȘI DOI

       Pe la zece şi jumătate seara, mica orchestră mexicană, cu centuri late, galbene, obosi să mai cânte în surdină o rumbă într-un aranjament nostim, pe ritmul căreia nu dansa nimeni. Cel de la moscasuri îşi frecă vârfurile degetelor, ca şi cum l-ar fi durut, şi aproape cu aceeaşi mişcare îşi vârî o ţigară în gură. Ceilalţi patru instrumentişti, aplecându-se parcă simultan, întinseră mâna sub scaune şi scoaseră nişte pahare din care sorbiră, plescăind şi aruncând priviri înflăcărate. Gesturile lor lăsau să înţeleagă că beau tequila. Era probabil apă minerală. Farsa s-a dovedit la fel de inutilă ca şi muzica lor. Nimeni nu se uita la ei.

Chilotii venetieni

La italieni, uscatul rufelor prin atarnare pe sfori intre balcoane e boala nationala. Aproape ca nu poti face o poza fara sa te alegi si cu niste chiloti pusi la uscat. Ia uite cum te intampina venetienii:

In casa bunicilor (14)

Ceașca roșie

La patru și un sfert după-amiază, bunica şi nepotul, faţă în faţă la măsuţa rotundă, beau câte-un pahar de ceai.

— Rom vrei?

— Dacă vrei mata, bunică.

— Iaca nu vreu.

— Bine. Cum vrei mata, bunică.

— Da-ţi place ceaiul cu rom?

— De plăcut îmi place.

— Dă să ţi-l aghezmuiesc, moară de vânt. Nu-i de nasul tău, da' face bine la stomah.

Amănuntul care le leagă pe toate

A doua zi, către prânz, m-am plimbat puțin prin cimitir. Avusesem o zi surprinzător de grea, și priveam distrat peste morminte, cu creierul în vacanță. La o răscruce m-am întâlnit cu Iancovici.

Îmbătrânise mult de la moartea lui Natan. Îmbătrânise, albise, privirea îi era speriată parcă, și vocea nesigură. Dar acum mi-a vorbit foarte drept și neșovăitor, de parcă își adunase toate puterile pentru asta.

- Ascultă, Gigi, ai stat destul aici, ar trebui să cauți ceva în altă parte.

Față de formulele de reverență dinainte, tutuiala mi-a spus, deodată, că vorbele de acum sunt gândite demult.

- Lumea se schimbă când nici nu știi. Și nu ai dreptul să te închizi lumii și să te superi pe mersul ei. Ești tânăr și trebuie să trăiești ca un tânăr. Eu simt că n-o mai duc mult. De aceea îți spun.

Lumea pierduta (16)

O manifestaţie

 Aș vrea să aduc aici mulţumirile noastre tuturor prietenilor de pe Amazon, pentru bunăvoinţa şi grija ospitalieră cu care ne-au înconjurat în timpul călătoriei la întoarcere. In special, aş vrea să-i mulţumesc domnului Penalosa şi celorlalţi funcţionari ai guvernului brazilian pentru o întreagă serie de măsuri care ne-au uşurat drumul, precum şi domnului Pereira de Para, căruia îi datorăm, prin prevederea sa, reapariţia noastră între oameni sub o înfăţişare civilizată. S-ar părea că suntem cu totul lipsiţi de recunoştinţă faţă de buna primire ce ni s-a făcut, dar, cum nu putem face altfel, am prevenit gazdele şi binefăcătorii noştri că şi-ar fi pierdut atât timpul, cât şi banii, încercând să ia de la capat expediţia întreprinsă de noi. În relatările mele am schimbat până şi numele locurilor, şi sunt sigur că, pentru oricine ar încerca să sa apropie de ţara noastră necunoscută, ea ar rămâne la o depărtare de mii de mile.

Aberatii pseudo-stiintifice

Exista un tip de emisiune TV la care participa tot felul de personaje absurde, care vorbesc pe un ton doctoral despre cele mai variate bazaconii: sfarsitul lumii, vindecarea bolilor de la distanta,  parapsihologie, reptilieni, extraterestri, reincarnare etc. Presupun ca astfel de emisiuni au multi spectatori, altfel nu ar fi difuzate cu atata insistenta, si asta spune ceva despre nivelul de educatie al romanilor.

Iordanescu - parapsiholog si fizician cuantic

Tango criminal

Cand si cand, ca din intamplare, dau peste un film care-mi place la nebunie. Asta insemnand ca-mi place cam totul - actorii, jocul lor, scenariul, ideea, muzica etc. De data asta mi s-a intamplat cu „Assassination tango” - difuzat la noi sub titlul „Tango criminal”. L-am vazut aseara si m-a cucerit rapid, dupa numai cateva imagini. Nu-l stiam pe niciunul dintre actori, cu exceptia lui Robert Duvall, care joaca rolul principal, fiind si realizatorul filmului. Cu totii, insa, mi s-au parut remarcabili. In special actrita argentiniana Luciana Pedraza (sotia lui Duvall), care este o... care e una dintre.... care m-a.... ei poftim, nu sunt in stare sa explic despre ce e vorba. Pun doar cateva poze

Luciana cu sotul ei, Robert Duvall