Limba lui Hannah Montana

O mai tineti minte pe Hannah Montana? Era o adolescenta cu figura neprihanita, care ducea, intr-un serial american de mare succes, o viata dubla: ziua eleva ca oricare alta, noaptea star rock. Imi amintesc de anii in care Maria avea camera plina cu postere de-ale HM-ei, plus penare, creioane, gume si tot ce se mai poate imagina in materie de obiecte inscriptionabile, toate cu acelasi zambet care nu spune nimic al unei fete ca oricare alta, transformata de industria minciunii americane in zeita. 

Spleen

Din nou senzatie de neinlaturat ca sunt un dinozaur care nu-si are locul nicaieri. De data asta, a fost un motan mare, negru si indolent cel care mi-a amintit. Am ajuns acasa si, in timp ce manevram masina, l-am vazut: mergea printre flori, agale si molatec, indreptandu-se catre gardul vecinului. In secunda in care l-am observat, mi-am spus "repede, s-o chem pe Maria". Oh, my God! De ce s-o chem pe Maria? Gata, anii aceia s-au dus. Un motan mare si negru nu e decat un motan mare si negru. Nu e nici un motan fermecat, nici un motan care vine la noi pentru Maria, nu e un motan bun, nici unul rau. S-au dus anii aia. Acum e vremea unghiilor facute, a pantofiorilor transformati in pantofi, a cutiilor cu farduri si a posterelor cu idoli atarnate pe pereti. E vremea aceea frumoasa pe care eu am uitat-o, vremea adolescentei.

Moș

Ieri, Maria a primit vizita unei colege pe nume Linn. O fetiţă uşor nedumerită şi aparent îngrijorată. Le-am luat pe amândouă de la şcoală şi, pe drum, am ascultat conversaţia lor. Parcă erau Chip şi Dale, atât de repede vorbeau. Dintr-una într-alta, Maria, care are o imaginaţie cumplită (nu ştiu dacă ăsta e termenul, dar altul nu-mi vine acum în minte), a întrebat-o cum arată casa ei. Ştiu sigur că dacă îi descrii ceva Mariei, vede totul în faţa ochilor. Eu nu-mi imaginez mare lucru când mi se povesteşte ceva. Dacă-mi spui cu se întâmplă într-un film, nu văd scenele derulându-mi-se sub pleoape. Eu percep acţiunea, nu ştiu cum să explic, înţeleg exact ce se întâmplă, dar fără să văd sângele curgând sau să aud scrâşnetele frânelor. Maria în schimb vede şi aude. Aşa că atunci când a întrebat-o pe Linn cum arată casa în care locuieşte, mi-a fost clar că îşi imaginează absolut tot. Linn s-a apucat să descrie, dar nu se pricepea foarte bine, aşa că a zis că în casa ei sunt patru camere, că are o baie cu faianţă verzulie şi că are o grădină mare, cu flori şi „green grass”.

Poate în seara asta...

Acum vreo două săptămâni, Maria și-a adus iarăși aminte că vrea tot felul de animale: arici, broască țestoasă, căluț etc. Ca să trăim aici cu doi bichoni și celelalte vietăți ar fi cam mult, așa că i-am explicat pe îndelete că mai are de așteptat numai câțiva ani (vreo 7, de fapt) până la majorat, după care o să-și poată face toate chefurile și fanteziile în domeniul animalelor de casă ori de curte. Dar ea a insistat și a insistat, până am cedat (ca de obicei) și am acceptat să luăm o broască țestoasă de uscat. Cât despre arici, ne-am înțeles să mergem până la o asociație care se ocupă cu aceste animale și să vedem ce ne spun acolo despre subiectul în cauză.

Duhul fericirii

„Vântul suflă unde voieşte şi tu auzi glasul lui, dar nu ştii de unde vine, nici încotro se duce” zice Cristos în evanghelia lui Ioan. La fel e şi cu fericirea: nu ştii când vine, nici unde dispare. Când o prinzi, trebuie s-o trăieşti la maxim, poate că nu te mai întâlneşti cu ea atât de curând.
Eu, unul, sunt vizitat rar de duhul fericirii, care suflă şi el unde voieşte, precum vântul. Când lipseşte multă vreme, mă gândesc că nu am niciun rost pe pământ. Mă văd ca pe o fiinţă demnă de tot dispreţul şi mă întreb dacă n-ar fi mai bine să dispar.

Prabusirea

Pana acum n-am mai facut un drum care sa ma prabuseasca in asemenea hal. Dar sa va spun cum s-au petrecut lucrurile.

Am hotarat sa plecam din Hanovra duminica seara, pe la ora 7. In situatii de genul asta, eu nu-mi fac iluzii ca o sa fie cineva gata de plecare la ora stabilita. Asa ca am plecat la 8:30. Am intrat pe autostrada si mi-am luat avant, pe o vreme nu chiar buna. Pe la 9 - Michelle primeste un telefon. Zice „da”, „OK”, „bine, ti-o dau” si ii paseaza telefonul Mariei. Deci era Lili. Zice fiica-mea ceva cu voce destul de stinsa, apoi imi da telefonul: „e mama, repede ca e urgent”. Iau telefonul si aud:

O noua calatorie

Azi e ziua plecarii. Mai precis, plecam la Timisoara: eu, Maria, Michelle si Cindy. Plecam seara, in ideea ca prindem ceva racoare si drumurile nu-s asa de aglomerate. Pe de alta parte, e posibil sa prindem furtuni - ieri, cat eram la Heide Park si apoi in timpul noptii, la Hanovra a fost dezastru - copaci doborati etc. Dumnezeu cu mila.

Predarea controlului

Sambata, 27.07.2013 - zi de Heide Park. N-am mai fost pana acum, dar ne-au povestit niste amici ca e ceva special. Acestor amici le place sa fie invartiti la viteze foarte mari, sa fie aruncati de colo-colo, sa fie tinuti cu capul in jos etc. Mie nu, asa ca merg la Heide Park doar ca sa fac poze cu Maria urcandu-se la 60 de metri pe Colossos si coborand de-acolo cu 120 km la ora.

Se spune ca acest parc este destinat in special adultilor. Prin urmare exista multi oameni in toata firea care merg sa se distreze in acest fel care pe mine nu ma amuza deloc. M-am intrebat mereu de ce oare nu ma atrag caderile in gol, roller-coast-urile etc etc. Am gasit raspunsul acum vreo 6-7 ani, in Ungaria. Eram intr-o statiune unde distractia se baza exclusiv pe apa. Stateam in bazine uriase, ne bagam sub perdele de apa, ne lasam dusi de curenti, ieseam, prin canale, sub cerul liber, treceam de la cald la rece si inapoi etc. Am uitat cum se numeste statiunea aia, dar pana la urma n-are nicio importanta. 

Uciderea lentă a copilului

Cum spuneam şi altundeva, când eram copil aveam câteva dorinţe de tipul „să nu mor niciodată”, ori „să călătoresc pe stele” şi le ziceam în fiecare seară în loc de rugăciune. O văd acum pe Maria dorindu-şi să aibă brusc 16 ani, pentru că la vârstă aia o fată poate face anumite lucruri care la 11 ani îi sunt interzise. Şi cu ocazia asta m-am gândit la frumuseţea sufletului de copil... suflet pe care cei mai mulţi dintre noi îl îngroapă, odată cu trecerea anilor, tot mai adânc.

Veneția (1)

Cand am ajuns in autogara, am dat de-un indicator pentru Piata San Marco, unde se duce toata lumea ca sa stea la cozi infernale pentru a vizita Bazilica si Palatul Dogilor. Ne-am luat dupa el, am trecut peste un pod si ne-a aparut in fata intrarea intr-un hotel numit Papadopoli. Eu, dupa cum mi-e obiceiul, m-am intrebat ce-o fi cu numele ala: sa fie vorba de un domn numit Papadopoli, cu accent pe i, sau sa fie niste frati Papadopol si acolo sa fie vorba de plural - adica un Papadopol, doi Papadopoli? Poate e vorba de niste frati legendari, m-am gandit, cum erau fratii Gracchi, despre care ne invata domnul Mezarescu la istorie pe cand eram copii, rostindu-le numele sub forma frații grahi, cu accent pe a, si carora eu le spuneam, desigur, Frații Grași. Nu stiu inca raspunsul. 

Sortul

Problema mea cu marea e ca ma plictiseste rau de tot. Dupa o zi de mare si plaja, nu mai am nimic de facut. Nu cunosc ceva mai plictisitor decat sa te trezesti si sa te duci pe plaja, sa intrerupi aceasta zacere doar pentru a manca, pentru ca apoi sa te duci din nou in acelasi loc, pe acelasi sezlong, sa iei aceeasi carte si sa zaci din nou, in aceeasi pozitie, pana seara. Multi oameni fac asta, sunt pline plajele lumii de ei. Eu unul inca nu sunt in stare de asa ceva. Din pacate, insa, nu sunt apt nici pentru cine stie ce jocuri de genul tenis cu piciorul - nu-mi mai arde. Daca as fi avut 20 de ani, lucrurile ar fi stat altfel - nu mai e nevoie sa descriu cum.

Venetia - inspre si dinspre

Venetia nu-i departe de Lido di Jesolo. Pana in 40 de kilometri. Am plecat de la hotel la 8:23, in mare viteza, desigur, pentru ca autobuzul soseste in statie la 8:30. Soferul, din cate ni s-a spus, nu se uita cu mana streasina la ochi daca nu cumva se apropie familia Baz, asa ca pleaca imediat ce oamenii din statie s-au urcat in autobuz. Ori la noi, obiceiul e ca in ultimele 30 de secunde, atunci cand trebuie sa iesim pe usa, Maria sa constate ca trebuie sa-si ia alte sandale, alta rochita etc. Prin urmare, cu mult ajutor din partea fortelor superioare, la 8:29 eram pe strada, intrebandu-ne cine o sa ajunga mai repede in statie - autobuzul sau noi.

Pula

Aici, la Lido di Jesolo, marea este foarte prietenoasa. Poti sa mergi pana hat departe si apa iti ajunge abia pana la barbie. Valuri nu prea sunt, apa e verde si curata, inca n-am avut de-a face cu meduzele vezicante pe care le stiu bine din alte parti. Un fenomen interesant: desi pe plaja e lume cata frunza si iarba, in apa nu vezi decat 10-15 persoane. Foarte rar apar cate unii cu o minge, ori cu un colac. In rest, oamenii inoata. Te poti duce linistit pana nu te mai vezi de pe tarm - totul e sa ai conditie fizica (nu e cazul meu).

Disprețul și batjocura

Îmi place să urc poze pe blogul meu şi pe zidul pus la dispoziţie de Facebook. Foarte mulţi oameni fac lucrul asta, deci nu sunt un original. Dacă te uiţi la pozele care sunt urcate, le poţi clasifica rapid: poze de familie, poze cu animale, flori, prăjituri, peisaje etc. Desigur, eu vorbesc aici despre pozele făcute de utilizatorii FB, sau de fotografii profesionişti. Nu am nicio clipă în vedere imaginile procesate de diverşi pricepuţi în photoshop şi nici pozele cu mesaj creştin, moral, filosofic etc, alea în care se ia un trandafir şi se scrie pe el un text de genul „Frumuseţea are nevoie de spini” etc.

Cum ai putut, Arabela?

În dimineaţa asta, ca de obicei, m-a trezit Cindy care se cerea afară. Era numai şase fără un sfert, dar vorba ceea: vrei câine, stai după el. Am coborât, i-am dat drumul, am pus de cafea şi m-am aşezat la comp să văd cine, ce, de ce, cum, care, unde, cât şi când. N-am apucat să foiesc prea mult, când mi-a apărut din viscerele netului o pagină despre Arabela. O pagină cu nişte informaţii îngrozitoare. Unii poate că-şi mai amintesc acest film serial cehoslovac, în care se întâmplau tot felul de lucruri interesante pentru orice copil al acelor vremuri. Personajul care făcea toţi banii era un vrăjitor pe nume Rumburak sosit dintr-o lume a poveştilor. Apărea, desigur, fata cea bună, Arabela, un băiat din lumea reală care se îndrăgostea de ea, dar fel de fel de intrigi şi interese îi puneau pe toţi în situaţii complicate.

Perpetuum mobile

Ieri, căutând ceva prin dulapuri, am dat peste bani. Mulți bani. Peste 300. Ca să fiu mai specific, vreo 150 de bănuți de un cent, vreo 70-80 de bănuți de doi cenți și restul, până la aproape 12 euro, în bănuți de 5, 10 și 20 de cenți. Banii ăștia se strâng în casa noastră din cauză că la orice magazin unde plătești cash ți se dă restul până la ultimul cent. Până și aparatele în care bagi sticle de plastic îți plătesc prețul corect, fără abatere. Nicăieri n-am întâlnit vreo situație în care să te alegi cu vreo nemulțumire din punctul ăsta de vedere. Până ieri. Să va spun cum s-au întâmplat lucrurile.

Comoara

Cindy pazind comoara

Gusturi si arome

Ieri seara m-am apucat sa fac ceva mancare pentru cateii familiei - Richi si Cindy. Acesti doi amarati mananca precum niste sparti, nu-i mai satura Dumnezeu, asa ca le cumpar mereu ba niste ficat, ba niscai pipote, ba cate un carnat. In plus, mai au si o tingire sau cum s-o fi chemand in care le punem graunte de la Royal Canin. Eu unul m-am mirat foarte tare cand am aflat ca bichonii, ca rasa, exista de mii de ani (zic unii ca avea si Cleopatra unul): cum adica de mii de ani? Adica Royal Canin exista de mii de ani? Sau poate in Egiptul antic functionau alti producatori de graunte, ceva de genul Ramses Drinks & Foods? Ca doar nu ma poate convinge cineva ca inainte de Royal Canin traiau cateii de rasa fara graunte. Cum sa fi rezistat, spre exemplu, rasa bichon mii si mii de ani hranindu-se cu altceva decat cu granulele cu formula stiintifica, elaborata de nutritionisti care au absolvit Harvard? 

A doua pierdere a copilului

Azi s-a petrecut a doua pierdere a copilului meu. Prima a fost in 2004, in Tunisia si o sa povestesc despre ea in curand. Acum insa va spun ce s-a intamplat aici, la Hanovra.

La ora 15:15 am ajuns la scoala si m-am pus s-o astept pe Maria, care de obicei apare pe la 15:30. Stiam ca luni se duce la sport dupa ore, mai precis la badminton. Dar in ultima vreme n-a mai fost, asa ca nu stiam ce-are de gand sa faca. Telefon nu mi-a dat, drept care m-am dus s-o astept as usual, dupa terminarea orelor. Mi-am zis ca nu-i bai daca ramane la badminton, in ora aia as fi putut sa ma duc sa cumpar paine si alte maruntisuri. 

O curte a scolii

O coincidenta aparent incredibila

O sa va arat ceva care o sa va faca sa ramaneti fara grai. Pentru ca sunt coincidente si coincidente. De exemplu, daca cineva zice "ganditi-va la un numar intre 1 si 3" si eu ma gandesc la 2 iar Maria tot la 2, asta se poate califica la categoria "coincidente simple". Dar daca cineva ia doi negri Bantu care nu m-au vazut in viata lor si le cere sa ma priveasca, apoi sa spuna un nume si amandoi spun "Raul", atunci treaba devine serioasa. Cu atat mai mult cand coincidentele provin din numere si litere, care nu pot fi influentate de nimic, nici de astre, nici de parapsihologie, de magie sau de telepatie. 

Jocul mortal

De câte ori mă duc în locuri unde se pot vedea animale sălbatice captive, mă înfior la ideea că unele dintre ele nu renunţă niciodată la libertate. Au înţeles că nu pot ieşi din cuşti, pentru că nu pot roade graţiile, nu pot sparge geamurile şi nu pot sări peste zidurile înalte. Asta nu înseamnă că şi-au luat adio de la libertate. Până în ultima clipă, aceste fiare stau cu simţurile încordate, sperând să apară o cât de mică ocazie de scăpare. O neatenţie a celui care vine să le hrănească, un moment de slăbiciune, nu le trebuie mai mult şi redevin luptătorii din junglă.