O povestire cu alegeri a lui I.L. Caragiale

O zi solemnă

Zi-ntâi de mai stil nou 1900, zi de redeşteptare, ziua florilor, ziua triumfului primăverii, a fost ziua şi a unui alt mare triumf - triumful unei idei mari - ziua-n care s-a realizat în fine un ideal de multă vreme hrănit cu pasiune în sufletul celui mai neobosit dintre primarii urbani ai regatului, în sufletul bravului meu amic Leonida Condeescu, primar al urbei Mizil. Numai acela care a luptat în viaţa lui pentru o idee mare, numai acela care şi-a jertfit liniştea, odihna, totul pentru o cauză publică, numai acela poate înţelege importanţa zilei de 1 mai 1900.

Mizilul!... Aşezată la poalele Tohanilor, celebre podgorii, această urbe - o grădină - se răsfaţă cu multă cochetărie pe o pajişte plană, asupra căreia bate soarele în plin de cum răsare şi până apune, iarna şi vara. Rar se găseşte o panoramă aşa de plăcută şi atât de luminată: la miazănoapte, trâmba podgoriilor aci aproape, şi mai sus, în depărtare, treptele din ce în ce mai azurii ale Carpaţilor; la miazăzi, câmpia vastă, care se-ntinde, uşor povârnită, până departe-n Dunăre. La spate, cea din urmă treaptă a munţilor; în faţă, neţărmurita zare a câmpiei. Se poate zice că Mizilul este poarta Bărăganului. Alături se află Fefeleiul, ilustru pentru vechimea lui istorică, leagănul aristocraţiei de pe albia Buzăului; se mai află apoi aci aproape Inoteştii şi mai încolo Lipia, amândouă vestite pentru cultura pasionată a rasei cavaline şi pentru cursele de cai pe deşelate şi pe distanţe de sute de kilometri...

Faceti-va bine (108)

Fluierătoarea
Denumire ştiinţifică: Tamus communis.
Prezentare. Fluierătoarea, o alcătuire vegetală impunătoare, cu o înălţime de până la patru metri, rădăcină consistentă, frunze alterne, flori galben-verzui şi fructe de culoare roşie este o plantă perenă. Înfloreşte în mai-iunie, iar fructul său este bacă (o boabă). Fluierătoarea creşte la marginea pădurilor, în liziere, în tufărişuri şi în vegetaţie amestecată. Pentru preparate medicinale se culeg lăstarii tineri şi rădăcinile. De altfel, rădăcinile şi lăstarii sunt părţile comestibile ale acestei plante.
Întrebuinţări. În medicina tradiţională, preparatele de fluierătoare erau folosite în tratamentul reumatismului şi al gutei, dar şi în acela al rănilor de sub piele, adică în vindecarea contuziilor şi a echimozelor. Fluierătoarea este şi un bun revigorant.

Invierea lui Fapardokly

Ați auzit vreodată de Fapardokly? Presupun că în 98% din cazuri răspunsul este NU. Pentru că omul care a înfiinţat trupa Fapardokly nu a fost nici Dylan şi nici Clapton. El a fost un oarecare domn cu numele real Fankhauser, care a ajuns pe val în anii 70 şi care a înfiinţat şi/sau a cântat cu tot felul de trupe de genul Merrell Fankhauser & H.M.S. Bounty, the Exiles sau The Impacts. Fapardokly nu e decât una dintre ele.
În acei ani, eu unul eram un avid colecţionar de informaţii despre muzicienii „străini”. Informaţiile astea le luam din revista Săptămâna, unde apăreau nişte clasamente, din felurite publicaţii de genul „Melody Maker” - în caz că ajungeau prin Sinaia - şi de la Europa Liberă. Aveam caiete şi caiețele în care lipeam conştiincios poze alb-negru decupate din reviste şi scriam titluri de piese pe care nu le ascultasem niciodată. Aşa se face că am ajuns să îi dedic o pagină şi lui Fapardokly.

In apararea prostitutiei

Subiect al unor hărtuieli neincetate din partea proiectelor de legi, asociatiilor religioase, camerelor de comert etc, prostituatele continuă totusi să intre in relatii de schimb cu publicul. Valoarea serviciului lor este dovedită de faptul că oamenii continuă să le caute, in ciuda opozitiei legale si civice.

O prostituată poate fi definită ca o persoană care se angajează in schimbul voluntar de servicii sexuale contra unui onorariu. Partea esentială a definitiei, totusi, este ,,schimbul voluntar". O copertă de revistă realizată cu câtva timp in urmă de Norman Rockwell ilustra esenta prostitutiei, dar nu si detaliile specifice. Ea prezenta un vânzător de lapte si unul de plăcinte stând lângă masinile lor, fiecare ocupat să mănânce o plăcintă si, respectiv, să bea lapte. Evident, ambii erau fericiti de pe urma ,,schimbului voluntar".

O povestire cu clopotel a lui Buzzati

Un lucru care începe cu „l"

După ce-a sosit în satul Sisto şi-a tras la acelaşi han unde obişnuia să vină de două-trei ori pe an, Cristoforo Schroder, negustor de cherestea, se duse imediat să se culce, pentru că nu se simţea bine. Puse să fie chemat medicul, doctorul Lugosi, pe care îl cunoştea de mulţi ani. Medicul veni şi păru nedumerit. Excluse că avea ceva grav, luă într-o sticluţă puţină urină ca s-o examineze şi îi promise să se întoarcă în aceeaşi zi.

A doua zi dimineaţă, Schroder se simţea mult mai bine şi vru să se scoale fără să-l mai aştepte pe doctor. În cămaşă, se bărbierea, când cineva bătu la uşă. Era medicul. Schroder îi spuse să intre.

— Mă simt binişor în dimineaţa asta, spuse negustorul fără a se întoarce spre el, continuând să se radă în faţa oglinzii. Îţi mulţumesc că ai venit, dar cred că poţi să pleci.

— Câtă grabă, câtă grabă, spuse medicul şi îşi drese glasul, ca pentru a-i atrage atenţia că se simte oarecum încurcat. Am venit cu un prieten, în dimineaţa aceasta.

Schroder se întoarse şi văzu în prag, alături de doctor, un domn de vreo patruzeci de ani, solid, roşu la faţă şi cam grosolan, care zâmbea insi­nuant. Negustorul, bărbat întotdeauna mulţumit de sine şi obişnuit să facă pe stăpânul, se uită supărat la medic, cu un aer întrebător.

— Un prieten, repetă Lugosi. Don Valerio Melito. Mai târziu trebuie să mergem împreună la un bolnav, aşa că l-am rugat să mă însoţească.

Chestii agasante cu intelepti batrani

Exista un soi de intelepciune care se revarsa asupra noastra prin intermediul internetului, una de o simplitate dezarmanta si care, la o adica, nu rezista unei analize mai serioase. Ea se manifesta sub forma a tot soiul de istorioare, snoave, pilde, ziceri etc, luate din surse din cele mai variate, dar de cele mai multe ori din gandirea cate unui psihoterapeut sau a cate unui propovaduitor al fericirii si al gandirii pozitive. Iata una dintre ele, ca model:

Un batran intelept sta in fata unei multimi de oameni si spune o gluma. Oamenii rad de se prapadesc. Dupa un timp, inteleptul le spune din nou gluma. Oamenii rad. A treia oara, la auzul glumei rad doar jumatate din cei prezenti. Si tot asa, pana cand nu mai rade nimeni. Atunci inteleptul zice:

- Daca nu puteti rade iar si iar la aceeasi gluma, de ce, atunci, puteti sa plangeti iar si iar pentru aceleasi lucruri? Uitati trecutul si mergeti mai departe!

O intamplare cu avocati si asiguratori

Un avocat din New York City a cumpărat o cutie de trabucuri foarte rare şi scumpe, apoi le-a asigurat, laolaltă cu alte lucruri, împotriva incendiilor. În nici o lună a fumat toate trabucurile şi, fără să a făcut măcar prima plată pentru poliţa de asigurare, avocatul a depus o solicitare de despăgubire. În cerere, el a declarat că trabucurile au fost distruse "într-o serie de incendii de mici dimensiuni." Compania de asigurări a refuzat plata, invocând motivul evident că omul a consumat trabucurile în mod normal, aşa cum se consumă ele. Avocatul a dat în judecată compania şi a câştigat. În expunerea de motive, judecătorul a fost de acord cu societatea de asigurări in privinţa faptului că cererea avocatului era una neserioasă. Judecătorul a precizat, totuşi, că avocatul dispunea de o poliţă de asigurare perfect valabilă, în care se garanta faptul că trabucurile pot fi asigurate şi, în plus, nicăieri nu era definită noţiunea de "incediu inacceptabil", aşa încât compania a fost obligată la plata despăgubirii. Decât să se angajeze într-un proces lung şi costisitor, societatea de asigurări a preferat să accepte sentinţa şi să-i plătească avocatului 15.000 de dolari.  
După ce avocatul a încasat cecul, compania de asigurări l-a reţinut sub acuzaţia de a fi cauzat 24 de incendii. Pe baza cererii de despăgubire depuse de el şi a propriei mărturii din procesul precedent, avocatul a fost condamnat pentru incendiere intenţionată a bunurilor asigurate şi a fost condamnat la 24 luni de închisoare şi o amendă de 24.000 de dolari.

O poveste a lui Hemingway

Leul cel bun

A fost odată ca niciodată un leu care trăia în Africa împreună cu ceilalţi lei. Ceilalţi lei erau răi şi-n fiecare zi mîncau zebre, fiare sălbatice şi antilope de toate felurile. Uneori leii cei răi mîncau şi oameni — swahili, umbulu şi wandorobo, dar mai ales le plăcea să-i mănînce pe negustorii hinduşi. Toţi negustorii hinduşi sînt foarte graşi şi leii îi găsesc delicioşi.

Dar leul ăsta, pe care-l iubeam pentru că era aşa de bun, avea aripi pe spate. Şi toţii leii îşi rîdeau de el pentru că avea aripi pe spate.

— Uite şi la ăsta, cu aripi pe spate, aşa ziceau şi apoi izbucneau în răgete de rîs.

— Şi uite ce mănîncă, mai spuneau, pentru că leul cel bun mînca doar paste şi creveţi, tocmai pentru că era atît de bun.

Leii cei răi răgeau în hohote, după care mai mîncau un negustor hindus şi soţiile lor îi beau sîngele lipăind, lip-lip, ca nişte pisici mai mari. Se opreau doar ca să mîrîie sau să ragă în hohote şi să rîdă de aripile lui. Chiar că erau nişte lei răi pînă-n măduva oaselor.

Ispravile lui Pacala (20)

Otrava

Stănculeasa, mulţumită c-a scăpat cu-atâta doară,

Sare-n sus, îşi face cruce şi spre sat din nou coboară.

Dar sosind colo la gârlă, unde creşte des tufarul,

În desiş pe cine vede? Pe cumătru-său morarul.

Acolo, din fugă, bietul, se oprise gâfâind.

Iată-i unul lângă altul. Oare ce şi-or fi spuind?

El i-a spus cum sta, l-amiază, aşteptând-o ars de dor,

Cum, când a zărit pe Stancu, a luat-o la picior.

Dânsa... cum s-a dus cu prânzul drept la soţu-i, făr’ să vrea,

Cum era pe-aci, cu pietre, Stancu-n cap şi ei să-i dea!

Apoi zise: — Of, şi-acestea, toate-argatul le-a urzit!

Cât mai calcă iarbă verde el şi soţu-mi... s-a sfârşit

D-astea noi mereu păţi-vom! Viaţa o să ne-o urâm!

Deci ascultă-mă, cumetre, ştii ce? Hai să-i omorâm!

Barul si biserica

Într-un mic orăşel american, un individ a decis să deschidă un bar chiar vizavi de o biserică. Biserica şi adunarea credincioşilor au început o campanie pentru a bloca deschiderea barului. Ei au trimis o mulţime de plângeri şi petiţii la tot felul de autorităţi şi, bineînţeles, s-au rugat zilnic lui Dumnezeu ca să îi ajute în lupta lor cu forţele răului. Între timp, tipul cu barul şi-a văzut liniştit de treabă. Când mai erau doar câteva zile până la deschidere, s-a iscat o furtună şi, pe neaşteptate, un trăsnet a lovit clădirea în care se găsea barul, arzând-o din temelii. Biserica şi credincioşii au fost foarte mulţumiţi de ceea ce se întâmplase şi nu au contenit să vorbească despre modul în care a intervenit Dumnezeu şi a făcut dreptate etc. Asta până când proprietarul barului a dat în judecată autorităţile bisericeşti, cerând daune de 2 milioane de dolari, pe motiv că biserica şi credincioşii, prin adunările şi rugăciunile lor, ar fi fost responsabili pentru distrugerea clădirii.

În apărare, biserica a negat vehement orice legătură dintre rugăciunile practicate şi trăsnetul căzut pe bar. În susţinerea apărării, a invocat inclusiv un studiu efectuat la Harvard, care ajungea la concluzia că nu se poate stabili o legătură între diverse evenimente şi rugăciunile practicate în biserici.

Judecătorul, după ce s-a uitat peste actele depuse la dosar, a comentat: "Nu ştiu cum am de gând să decid în acest caz. Tot ce pot să spun pentru moment e că sunt oarecum surprins să văd în proces un proprietar de bar care crede în puterea rugăciunii şi o biserică împreună cu toti credincioşii ei, care nu cred."

Faceti-va bine (107)

Floarea-soarelui
Denumire știinţifică: Helianthus annus.
Denumiri populare: răsărită, sora soarelui.
Prezentare. Floarea-soarelui este o plantă erbacee, anuală, aparţinând familiei compozitelor. Este originară din America de Nord, fiind introdusă în Europa în secolul al XVI-lea. Între timp a devenit una dintre cele mai cunoscute plante oleaginoase. Tulpina de floarea-soarelui este cilindrică, uşor muchiată, păroasă, umplută cu o măduvă buretoasă. Frunzele sunt mari, alterne, oval-cordate, păroase. Inflorescenţa este un capitul cu un diametru de circa 25 cm, florile fiind galbene. Uleiul de floarea-soarelui, extras din seminţele care conţin între 28 şi 48% substanţe grase, este un produs cu valoare medicinală neîndoielnică, fiind încă puţin cercetat din acest punct de vedere. Specialiştii naturişti sunt de părere că nu numai uleiul de seminţe de floarea-soarelui ar avea proprietăţi tămăduitoare, ci şi alte părţi ale acestei plante. Este vorba despre frunzele şi tulpinile fragede, pe cale de a înflori, precum şi despre petalele mari, galbene, de pe marginea capitulului.

Cascavalul lui Andries

In anii lui Ceausescu, spre final, aparuse o melodie interpretata de Alexandru Andries, in care versurile refrenului sunau asa: "Aseara la telejurnal/Am vazut cascaval". Am mai scris de cascavalul lui Andries aici.

Cand auzeam versurile lui Andries, radeam. Nici pana azi nu stiu exact de ce radeam. Dar asta faceam cei mai multi dintre noi. Cu alte cuvinte, tu esti un tip oprimat, care mananca iarba din curte si gheare de gaina si, cand auzi versurile alea razi. In loc sa te revolti, sa incepi sa strigi "da, asa e, vedem cascaval numai la televizor, huo Ceausescu, jos cu dictatorul" etc, tu razi. Care sa fie explicatia acestui ras? Sa fie vorba de indobitocire? Sau, poate, de tembelism? Daca ma gandesc bine, eu nu cred ca eram nici indobitocit nici tembel, dar cand auzeam versurile alea radeam. Cred ca de fapt asta-mi doream: sa existe ceva de care sa rad desi nu am voie s-o fac. Si nu-mi dadeam seama ca daca Andries era lasat sa cante asa ceva, insemna ca tocmai mi s-a dat voie sa rad. Credeam ca noi, cei care radem si Andries suntem un fel de complotisti, care pacalim regimul. Aiureli. Ma pacaleam pe mine insumi, asta e cert. Nu stiu Andries pe cine pacalea si, oricum, nu mai conteaza.

Muncirea

Azi dimineaţă, încă înainte de a mă dezmetici şi a mă da jos din pat, am început să fiu - conform unei expresii folosite de una dintre prietenele mele - muncit de gânduri. Cam ce vrea să însemne asta? Simplu: în loc să fac ochi treptat, să întru încetişor în lumea reală, să mi se arate ca prin ceaţă o cafea aburindă, să mi se limpezească orizontul zilei, în care am de făcut diverse lucruri mai mult sau mai puţin importante, în loc de toate astea, aşadar, m-am pomenit gândindu-mă intens la faptul că nimic nu are sens, că orice faci faci degeaba, că nu merită să te dai jos din pat aproape pentru nimic, că lucrurile merg înainte chiar şi dacă nu-ţi bagi tu coada etc etc. Aceste gânduri şi altele de teapa lor au un obicei foarte prost: nu cedează pentru nimic în lume. Degeaba vin eu cu răspunsuri, unele gândite de mine, altele luate de prin cărţile filosofilor sau ale misticilor; degeaba imaginez sisteme de axiome din care se pot dezvolta vieţi călăuzite de înţelepciune - ele revin şi mă muncesc, contrazicându-mă. Şi culmea e că ştiu foarte clar că au dreptate.

Singura - dar singura - soluție ar fi să dobândesc puterea de a le alunga. Imi aduc aminte de Siluan Athonitul, despre care am citit că ajunsese să alunge un gând, orice gând, doar clipind odată şi zicând „du-te”. Din nefericire, se pare că puterea asta se poate dobândi numai dacă mergi pe calea lui Siluan. Ar însemna să mă călugăresc - chestie de care nu mă simt atras nicicum. A naibii treaba!

De-ale lui Zoscenko (15)

SEMNALUL DE ALARMĂ

Chestia e că Volodea Bîkov era cam cu chef. Altfel, vezi bine, nu făcea el aşa o poznă. Omul era băut.

Dacă vreţi să ştiţi, Volodea Bîkov a băut o sticluţă de aia de Erevan, chiar cînd să plece trenul şi pe deasupra i-a mai dat şi cu bere. Şi de mîncat ştiţi ce-a mîncat? Un cîrnăcior. Păi asta-i mîncare?

Aşa că a luat-o razna. Cred şi eu: amestecul ăsta — otravă curată! O ia şi capul la plim­bare, şi simţi aşa în piept idei peste idei, cîte şi mai cîte, şi-ţi mai vine să faci şi pe grozavul de faţă cu onorabilul public.

Aşa că Volodea, cum s-a aşezat pe locul lui, a şi început să se umfle-n pene. Că el, vezi dum­neata, e un om căruia îi e îngăduit orice. Şi chiar tribunalul, la caz de ceva, îi ţine partea. Pentru că — să ştie lumea — el are o origine extra. Şi bunicu-său a fost văcar, şi maică-sa a fost ţărancă...

Şi-i turuie gura... De, l-a pălit aşa — are el chef să se fălească.

Sfeclirea

Unul dintre lucrurile cele mai îngrozitoare pe care mi le pot imagina este înşelarea încrederii. Modelul pentru această oribilă faptă, reprezentarea pe care o am întotdeauna atunci când mă gândesc la ea, este scena în care un individ ademeneşte un căţel, care vine către el dând din coadă bucuros şi primeşte un şut în bot care-l face să urle de durere.
Nu vreau să discut despre consecinţele grave ale înşelării încrederii, despre lumea care rezultă când construieşti totul pe suspiciune ca să nu ţi-o iei peste bot precum căţelul. Vreau doar să observ că viaţa însăşi nu-ţi oferă decât o singură variantă: sfeclirea. Oricum o dai, orice faci, până la urmă o sfecleşti. În viaţă nu poţi să ai încredere, decât dacă încrederea ta este formulată în următorii termeni: "tu, viaţă, îmi vei oferi în cele din urmă o despărţire eternă". Din punctul asta de vedere, animalele sunt avantajate - ele nu ştiu că vor muri. (Ce-i drept, ele nu ştiu nici că trăiesc, ceea ce schimbă puţin perspectiva).
Zi de zi, ceas de ceas, viaţa îţi înşală încrederea. După râs vine plâns, după soare vine furtună. Ce clădeşti, se surpă, ce legi se dezleagă. Nimic nu pare a o mulţumi. Aşa că poţi să-i spui liniştit, de câte ori constaţi că ai sfeclit-o încă o dată: "Eşti o curvă!"

O poveste adevarata din Etiopia

Pe la mijlocul anilor '20, puternicii comandanţi militari din Etiopia începuseră să înţeleagă ce poziţie de forţă ajunsese să ocupe un tânăr de viţă nobilă, Haile Selassie, cunoscut şi sub numele de Ras Tafari, care se apropiase deja de momentul când se putea proclama conducătorul lor şi avea şanse să unifice ţara, după decenii de haos. Celor mai mulţi rivali ai săi le venea foarte greu să creadă că acest om pirpiriu, tăcut şi politicos era în stare să stăpânească atât de bine situaţia. Cu toate acestea, în 1927, Selassie i-a convocat pe rând, pe toţi, la Addis-Abeba, unde i-a silit să-i declare supunere şi loialitate, recunoscându-l drept conducător.

Haile Selassie

Ispravile lui Pacala (19)

Prânzul

Dimineaţa următoare, alba nu intrase-n sat,

Stancu, hai la câmp, cu sluga... s-aşternu din nou pe-arat.

Iar nevastă-sa, la vatra-i, singură când a rămas,

Prinse iute din ogradă cocoşelul cel mai gras,

Şi făcu nişte friptură... s-o mănânci chiar neflămând!

Mai făcu nişte plăcinte... buzele să-ţi lingi mâncând.

Scoase-apoi spre-amiazi, din bute şi vin vechi într-un ulcior

Şi porni, să ospăteze pe iubitul ei odor.

Mici intamplari cu animale (43)

Prada

Paznicul Draşovean, de la cantonul Bistra din Munţii Se­beşului, povesteşte :

La 7 februarie, dimineaţa, am ieşit în cale de serviciu în tăietura din Runcul Cailor. A nins toată noaptea, contenind înspre zi. Pe la orele nouă eram în mijlocul tăieturii, o plan­taţie tînără, de cinci-şase sute de hectare. în marginea de sus a plantaţiei, aproape de pădurea mare, observ la o distanţă mărişoară vreo opt ciute şi cîţiva viţei din anul trecut. Păş­teau liniştit prin zmeuriş. M-am apropiat puţin, m-am aşezat pe o buturugă şi am urmărit din ochi pîlcul. Vedeam bine cum ciugulesc frunzele uscate şi lujerii de zmeură, păşind încet, încolo şi încoace, în căutarea hranei.

Faceti-va bine (106)

Floarea paştelui
Denumire ştiinţifică: Anemone nemorosa.
Denumire populară: păştişor.
Prezentare. Floarea paştelui este o plantă perenă modestă ca dimensiuni, putând ajunge la înălţimea de 25 cm. Are un rizom târâtor, frunze bracteriforme, adânc sectate, flori albe sau roz-liliachiu pal. Înfloreşte în toate cele trei luni de primăvară. Florile sunt albe sau roz-violete. Creşte prin păduri, tufărişuri, în vegetaţii sălbatice amestecate, în luminişuri. Pentru terapii se foloseşte toată planta, dar cu precădere rizomul şi florile. În stare proaspătă, planta este toxică. În compoziţia sa se găseşte un alcaloid toxic numit anemonină.
Întrebuinţări. Planta este utilizată în medicaţiile naturiste împotriva paraliziei, reumatismului şi gutei. Are acţiune sedativă, relaxantă. Orice tratament cu această plantă toxică se face sub supravegherea medicului, a specialistului. De altfel, planta este încă puţin cercetată, dar se pare că este una dintre cele 30 de plante al căror conţinut poate cauza moartea unui om.

Paranoia pe autostradă

Anul trecut, mergând către Budapesta să-mi recuperez familia care sosea cu avionul dinspre America, am avut prilejul să constat cât de departe poate merge paranoia. Rulam liniștit, cu viteza legală, totul era calculat ca să ajung la timp; aveam în mașină scaunul regulamentar pe care urma să stea Maria ca să evităm amenzile; în player se învârtea un disc nou - nouț, pe care îl făcusem cu o seară înainte, cu muzică din categoria „toate piesele adevărate s-au compus în anii 70”; sorbeam când și când din cafeaua făcută după procedurile esențiale; rezervorul era plin-ochi; mă sunase nevasta din Paris, de la aeroport, ceea ce însemna că partea cea mai lungă a călătoriei fusese parcursă cu bine. Așadar, totul mergea (ca) pe roate, când, brusc, prin minte mi-a trecut următorul scenariu: în momentul in care ajung la aeroport, avionul cu Maria se prăbușește, și nu oriunde, ci exact peste mașina mea.