iPhone pentru cretinii congenitali

Ieri mi-am instalat antena parabolică. Acum pot să mă uit la televizor şi să butonez, as în good old times. Şi butonând eu, peste ce am dat? Evident, peste ştiri care mă pot face să nu-mi mai doresc să butonez.

Intamplari neobisnuite (10)

Cap X. În care încep să se ivească diferite manifestări de nelinişte.

Trecuse o lună încheiată din ziua când avusese loc adunarea generală în saloanele „Clubului artileriştilor”. În acest răstimp, lumea îşi schimbase destul de mult părerile. Nu se mai pomenea de avantajele schimbării axei pământeşti! Dimpotrivă, acum ieşeau foarte limpede la iveală dezavantajele. Era imposibil să nu se întâmple o catastrofă pe Pământ, întrucât după toate probabilităţile schimbarea axei avea să se producă printr-o zguduire violentă. Nimeni nu putea să spună însă cum se va manifesta această catastrofă. Şi apoi, oare îndulcirea generală a climei era ceva chiar atât de dorit? La urma urmei, numai eschimoşii, laponii şi ciuccii ar fi putut câştiga ceva, pentru simplul motiv că nu aveau nimic de pierdut.

Carti postale "vintage" cu New York-ul

Suferintele tanarului Werther(2)

                                                                                                                         27 mai

După cum văd, am căzut în extaz, parabole şi declamaţie şi am uitat, din cauza asta, să-ţi povestesc mai departe ce s-a întâmplat cu cei doi copii. Am stat pe plugul meu încă două ceasuri, cufundat în emoţiile picturale expuse fragmentar în scrisoarea mea de ieri. Către seară iată că soseşte o femeie tânără, cu un paner atârnat de braţ, se îndreaptă repede spre cei doi copii, care în tot acest timp nu se mişcaseră de la locul lor, şi strigă de departe:

― Philipps, te-ai purtat foarte bine!

Femeia m-a salutat, eu i-am mulţumit, m-am ridicat, m-am apropiat de dânsa şi am întrebat-o dacă e mama copiilor. Ea mi-a răspuns că da şi, în timp ce dădea celui mai mare o jumătate de corn, l-a luat în braţe pe cel mic şi l-a sărutat cu dragoste. Apoi mi-a spus: 

Faceti-va bine (230)

Pecetea lui Solomon

Denumire ştiinţifică: Polygonatum odoratum; Polygonatum multiflorum. 

Prezentare. Pecetea lui Solomon este o plantă perenă ce creşte în flora spontană, dar uneori este cultivată, mai ales pentru florile ei. Înălţimea maximă la care poate ajunge – 50 cm. Pecetea lui Solomon este o plantă cu un rizom dezvoltat şi o tulpină aeriană puternică, fibroasă, cu muchii. Înfloreşte în lunile mai şi iunie. Florile au aspect de tub, culoarea lor fiind alb-verzuie. Fructul este o bobiţă de culoare neagră, brumată. Pecetea lui Solomon creşte în locuri adăpostite, umede, în păduri, în tufărişuri, în locuri cu vegetaţie bogată. Pentru uz medicinal se recoltează rizomul.

Mici poeme in proza ale lui Baudelaire(48)

Să-i ucidem pe săraci

Cincisprezece zile mă închisesem în cameră, şi mă înconjurasem de cărţi pe vremea aceea la modă (sunt de atunci şaisprezece sau şaptesprezece ani); de cărţi, vreau să zic, unde se vorbea de arta de a face noroadele fericite, înţelepte şi îmbelşugate, în douăzeci şi patru de ore. Mistuisem prin urmare — vreau să spun înghiţisem — toate bazaconiile tuturor acestor antreprenori ai fericirii publice — celor ce-i povăţuiesc pe toţi săracii să se facă sclavi, şi celor ce le bagă în cap că toţi sunt regi detronaţi. — Nu e de mirare că eram pe atunci într-o stare de spirit vecină cu zăpăceala şi stupiditatea.

Doua povesti surori ale lui André Gide (16)

Scoala femeilor (p)

EPILOG

...1916.

Hotărîsem să nu mai scriu în acest caiet... Puţin timp după întrevederea cu Robert pe care am povestit-o aici, gravele evenimente care au răsturnat din temelii Europa au luat ca un puhoi preocupările personale ale fiecăruia. Aş dori să pot reînvia în sufletul meu credinţa pe care o aveam cînd eram copilă, ca să mă pot ruga lui Dumne­zeu, cerîndu-i să apere Franţa. Dar cred că şi creştinii dm Germania se roagă aceluiaşi Dumnezeu pentru ţara lor, deşi ni se spun atîtea lucruri despre ei anume ca să ne facă să-i socotim barbari. Numai prin virtuţile fiecăruia dintre noi, prin virtuţile noastre ale tuturor poate fi apă­rată Franţa. 

O poveste uimitoare a lui Bradbury

Detunătura

Reclama de pe perete părea să vibreze sub un şuvoi subţire de apă caldă. Eckels îşi simţi pleoapele închizându-se peste pupile, şi atunci reclama se aprinse în întunericul de o clipă:

         SOCIETATEA TIMPEX.
                         EXPEDIŢII DE VÂNATOARE SPRE ORICE AN DIN TRECUT.

ALEGETI-VA SINGURI VÂNATUL.

NOI VA DUCEM ACOLO ŞI-L ÎMPUŞCAŢI.

O flegmă caldă se strânse în gâtlejul lui Eckels; o înghiţi. Muşchii din jurul gurii i se contractară într-un zâmbet în clipa când îşi întinse încet mâna, căci în mâna aceea flutura un cec în valoare de zece mii de dolari.

— E garantată şi întoarcerea? îl întrebă el pe omul de după tejghea.

Din povestile lui Cezar Petrescu (2)

Valparaizo

   Trupele guvernamentale au recucerit Cordoba şi Mendoza. Se bănueşte că şeful rebelilor s’a refugiat în Chili, la Valparaizo.(RADOR)

 De unde m’a învăluit deodată, senzaţia aceasta de soare cald, de copilărească fără de grijă, ca o palpitare colorată şi aeriană de aripi de colibri?

Adineori, strada era întunecată, trecătorii păşeau în ceaţă fantomatici, gesticulând să-şi păstreze echilibrul pe movile de ghiaţă sleită peste gunoaie. Tramvaele duruiau negre şi deşarte în noapte, cu luminile fumegoase, ca sinistre dricuri nocturne de sinucigaşi. Totul era pus­tiu, îngheţat şi ostil; hâd şi fără speranţă.

Şi deodată, abia aşezat la masa cafenelei, cu gazeta despăturită; de unde inundarea aceasta de lumină şi de boare îmbălsămată cu exotice mirodenii?

Ce souffle étrangement parfumé, d’ou vient-il?

Doua povesti surori ale lui André Gide (15)

Scoala femeilor (o)

                                                                                                                  22    iulie.

Aseară mă pregăteam să intru în camera lui Robert hotărîtă să discut cu el, cînd a sosit tata. Vine atît de rar să mă vadă la o oră atît de înaintată încît am strigat:

—    Îi este rău mamei?

—  Maică-ta se simte foarte bine. Strîngîndu-mă în braţe, a continuat: Ţie, fetiţo, nu-mi place cum îţi merge. Lasă, lasă. Să nu-mi spui că n-ai nimic. De mult bănuiesc că e ceva... Draga mea Eveline, nu pot să trăiesc ştiindu-te nefericită.

Am început prin a spune:

—     Dar, tată, totul merge bine. Ce te face să crezi că...

Mici poeme in proza ale lui Baudelaire(47)

Anywhere out of the world

Viaţa e un spital în care fiecare bolnav e stăpînit de rîvna de a-şi schimba patul. Unul vrea să se canonească în faţa sobei, altul crede că s-ar vindeca alături de fereastră.

Mi se pare că întotdeauna m-aş simţi bine acolo unde nu sunt, şi acest subiect al mutatului e unul pe care necontenit îl discut cu sufletul meu.

„Spune-mi, suflete, biet suflet îngheţat, ce-ai zice dacă ai locui la Lisabona? Acolo trebuie să fie cald, şi te-ai înviora ca o şopîrlă. Oraşul e la marginea apei; se spune că e clădit din marmură, şi că oamenii de acolo au atîta ură faţă de vegetale încît smulg toţi copacii din rădăcină; iată un peisaj după gustul tău; un peisaj făcut cu lumină şi mineral, şi cu lichidul care să le oglindească!"

La Poştă cu Cehov

La Poştă   

    Acum câteva zile am înmormântat-o pe tânăra nevastă a lui Sladcoperţev, bătrânul nostru diri­ginte al oficiului poştal. După ce am îngropat frumuseţea ceea de femeie, ne-am dus la oficiul poştal, ca s-o „pomenim”.

Când s-au servit blinele, moşneagul văduv a început să se jeluiască:

— Blinelele sunt rumene cum era şi răposata, şi la fel de frumoase! Zău că sunt la fel!

— Da, s-au învoit cei ce o pomeneau, era într-adevăr o frumuseţe… O femeie clasa întâi!

O cruzime absurdă

Am văzut o știre despre medicul englez Michael Irwin, supranumit și "Doctorul Moarte". El se luptă pentru legalizarea în Marea Britanie a sinuciderii asistate, pentru situaţiile în care persoane grav bolnave şi care trăiesc în suferinţe cumplite, aleg în cunoştinţă de cauză să renunţe la această viaţă.
Eu nu ştiu care sunt argumentele de ordin legal al celor care se opun sinuciderii asistate. Cunosc un singur argument în direcţia asta, cel al creştinismului, în care sinuciderea e un păcat atât de mare încât cel care l-a comis nu poate fi nici măcar îngropat. "Cel ce va răbda până sfârşit, acela se va mântui", zice Cristos, consemnat de Matei (24.13). Carevasăzică, doctrina creştină ne cere să răbdăm până la sfârşit, chiar dacă sfârşitul poate veni după luni sau ani de suferinţe.

Lucruri care ne scapa

Multa lume - in special optimistii - isi inchipuie ca datorita progresului cunoasterii, universul o sa ajunga, in timp, sa nu mai aiba niciun fel de secret pentru om. Nimic mai fals. Se poate dovedi foarte simplu ca exista evenimente la care nu putem avea acces in caz ca ele se petrec. Cu alte cuvinte se pot intampla unele lucruri si nimeni, niciodata, pe nicio cale, nu va putea afla ca ele s-au petrecut. Chiar daca, prin absurd, vom ajunge sa supraveghem intregul univers pana la nivel subatomic, inregistrand ce se intampla in fiecare secunda in orice punct al spatiului, si tot nu vom sti daca anumite lucruri se petrec sau nu. 

Sa ne inchipuim ca la un moment dat, tot ceea ce exista isi dubleaza dimensiunile. Cum ar putea cineva sa stie ca s-a intamplat lucrul asta? Nicicum. Sau sa ne gandim ca la un moment dat, orice fel de schimbare ar inceta si apoi s-ar relua. Cine ar putea sa dovedeasca acest lucru? Nimeni.

Poze de (ne)privit

Cei 13 si misterul (6)

După ce se urcară cu toţii în vagonul de cărbuni şi trenul se urni din loc, băiatul îi cercetă în întuneric pe indivizi, vrînd să descopere pe mutrele lor mustăcioase ce impresie le făcea plecarea asta misterioasă, ce stîrnise panică printre vrăbiile civilizate şi motanii pensionari.

Bonifaciu îşi scosese pălăria de cow-boy şi-i rodea marginile cu o înfrigurare neobişnuită.

Piratul Roşu şi Jeff jucau telefonul fără fir.

Nils Holgersson (44)

In ajun de bâlci 

La Örebro, în ajunul unui bâlci mare de vite, ploua cu găleata. Ploaia era o urgie, un adevărat prăpăd. Din nori curgeau şuvoaie nu altceva şi multă lume era auzită spunând: 

— Parcă-i pe vremea vrăjitoarei Kajsa de la Ysätter! Oare aţi uitat? Niciodată nu făcea cotoroanţa atâtea pozne ca la bâlciuri!… Numai ea a fost în stare să dezlănţuie potopul ăsta de ploaie în ajunul bâlciului! 

Crainic despre Goga (3)

Domnilor Colegi,

Voinţa de a nu se rupe din comunitatea neamului, de a nu se diferenţia de ai săi, sau voinţa de a fi una cu ei în saltul către o soartă mai bună, —întrutotul caracteristică acestui rapsod al luptei naţionaliste, se hrăneşte din fondul afectiv al mediului de unde s’a ridicat.

Suferintele tanarului Werther(1)

In 22 martie 1832 a murit Goethe, cel despre care unii spun ca este cel mai inteligent om care a trait vreodata. Cine a citit volumul de convorbiri ale lui Goethe cu secretarul personal, Eckerman, isi aminteste, presupun, fel de fel de intamplari neobisnuite al caror protagonist fusese Maestrul. Spre exemplu, el a prezis un mare cutremur doar privind, cu o zi inainte, culorile cerului. Altadata i-a povestit lui Eckerman amintiri din vremea cand avea doi ani - lucru absolut fantastic. Ca sa nu mai vorbesc despre ciudata teorie a lui Goethe ca orice act sexual este o reintoarcere catre contactul cu uterul, motiv pentru care el s-a pastrat virgin pana la varsta de 40 de ani, cand, probabil, era suficient de stapan pe sine ca sa nu se mai sperie de un biet uter. Opera lui capitala este Faust. A scris insa multe altele, inclusiv lucrari de stiinta, ca un adevarat geniu al geniilor.

In 1774 a publicat romanul "Die Leiden des jungen Werthers" care a generat celebra "febra Werther", constand in sinuciderea, conform informatiilor vremii, a circa 2000 de tineri cititori ai romanului, care se identificasera cu eroul lui. Cercetari ulterioare au stabilit ca numarul a fost, in realitate, mult mai mic. 

Sper sa nu se sinucida nimeni dupa ce va citi, pe blogul meu, in serial, "Suferintele tanarului Werther".

Cum am devenit hot de biciclete (7)

Nu ştiu nici astăzi de ce eram în conflict cu David. Cert este că, în prima dintre casele copilăriei mele, principala ocupaţie a vecinilor era să se dispreţuiască unii pe alţii. Mama şi tata, pentru că erau intelectuali, se uitau la cei din familiile David şi Roşculeţ ca la nişte “ţopârlani”. David şi Roşculeţ ne considerau toleraţi ai regimului proletar, ei fiind muncitori cu origine sănătoasă, care trăgeau din greu în fabrici şi uzine, în vreme ce părinţii mei nu făceau nimic toată ziua, în afară de a bea cafele, tata la spital şi mama la şcoală. Neagu, ca primar, ne urmărea de undeva din înălţimea poziţiei lui de cel mai puternic om al oraşului, care numai să fi vrut şi ne-ar fi putut scoate din casă ca pe nişte măsele stricate. Iar doamna Cârstea, trăită la palat, ne privea pe toţi ca pe nişte fiinţe de condiţia a doua. Multă vreme după ce plecasem de acolo, aveam să o aud pe mama povestind cum într-o zi, pe când mă plimba cu căruciorul, se întâlnise cu fata doamnei Cârstea, iar aceea îndreptase către mine privirea cu care te uiţi de obicei la un gândac, ba încă şi rostise câteva cuvinte necuviincioase, în care mă asemuia unei mici vietăţi oarecare.