Mici intamplari cu animale (101)

In minunata carte a lui Leon Binet Scenes de la vie animale citeam că fiziologia comparată ne dovedeşte că jocul este o ma­nifestare naturală, primitivă, obişnuită şi la organisme foarte îndepărtate de om. Este o necesitate la pui, cărora le putem observa jocul mai tot timpul. Uneori vedem jucîndu-se şi adulţii. Sunt unele specii cu deosebire înclinate spre a-şi învrîsta acţiunile serioase ale vieţii cu clipe de joc. Dintre cele de la noi, faimă de jucăuşe au veveriţa, jderul şi îndeosebi vidra. În captivitate le putem vedea acrobaţiile, dansurile, jocul - mai ales dacă au parteneri; în libertate le observăm mult mai rar.

Faceti-va bine (176)

Măghiranul

Denumire ştiinţifică: Majorana hortensis.

Denumiri populare: mărgăran, maioran, mageran, mădiran.

Prezentare. Plantă de cultură, măghiranul face parte din familia labiatelor. De origine  mediteraneană, el a fost aclimatizat şi în ţara noastră. Se prezintă ca o tufă de mici dimensiuni, înaltă de maximum 60 cm. Are frunzele mici, de formă ovală. Florile, foarte mici şi ele, au culoare albă sau roşie. Mirosul de măghiran este foarte plăcut. Din punct de vedere medicinal, importantă este partea aeriană a măghiranului.

Substanţe active importante: cantităţi mari din vitaminele A şi C, ulei volatil.

O poveste cu Brahms a lui Buzzati

Vestea

Maestrul Arturo Saracino, de treizeci şi şapte de ani, aflat deja la apogeul faimei, dirija la teatrul Argentina Simfonia a VlII-a în la major de Brahms, opus 137 şi tocmai începuse ultimul tempo, glo­riosul allegro appassionato. Se concentra aşadar asupra expunerii iniţiale a temei, acel monolog lent, ostinato şi în realitate un pic cam lung, în care totuşi se acumulează încet-încet puternica încărcătură de impetuozitate care va exploda către sfârşit. Cei ce ascultă nu ştiu asta, dar el, Saracino şi toţi cei din orchestră ştiau şi de aceea savurau, legănaţi de valul viorilor, acea avanpremieră veselă şi amăgitoare a minunii care peste puţin timp avea să-i antreneze, pe ei, executanţii, dar şi întregul teatru, într-un minunat vârtej de fericire.

Când, iată, îşi dădu seama că publicul îl părăsea.

Cuie

De-ale lui Zoscenko (33)

Stimate cititorule, nu ştiu ce fel de ziare au să apară peste osută de ani.

Poate că nici n-au să apară ziare. Poate că fiecare cetăţean va avea prins deasupra patului un mic aparat de radio, prin intermediul căruia va afla ultimele ştiri politice senzaţionale.

Dar poate că va mai exista şi ziarul. Desigur, o să fie altfel decît cel de-acum. O să fie, mă gîndesc, tipărit pe carton Bristol, cu marginile aurite, în 24 de pagini.

Un singur lucru însă se va menţine: rubrica de reclamaţii.

Se zice că nimic nu e veşnic sub soare. Min­ciună! Rubrica reclamaţii va exista în vecii vecilor.

După modesta noastră părere, în anul 2025 rubrica asta va arăta cam aşa:

O poveste a lui Voicu Bugariu

       Când constat cum realitatea imită literatura într-un mod agasant, îmi amintesc de o întâmplare.

     Mă aflam într-un bistrou și aveam în față o cafea. În momentul când din băutura mea nu mai rămăsese decât „plaja zaţului”, umedă,  dezolant dezgolită de un reflux neiertător (acesta a fost un concetto scuzabil, menit să îndulcească banalitatea unui început de povestire), de masa mea s-a apropiat un bătrân slab, cu ochii sticlind de neputinţă. Cu o lipsă de maniere apreciată de mine drept un semn de vitalitate, el s-a lăsat, fără nici o vorbă, pe scaunul liber de lângă mine şi a început numaidecât o conversaţie searbădă despre vreme, în general, iar apoi despre o iarnă foarte grea, trăită cândva de el. Anesteziat de propria-mi politeţe, am rămas alături de el, ba chiar l-am încurajat la vorbă. Mi s-a părut că ar fi de neiertat să mă ridic şi să plec, lăsându-l singur pe „bunul bătrân”. Mi-am zis că acesta s-a apropiat de mine mânat probabil de vreuna dintre simpatiile la fel de fulgerător instalate precum un căscat. În minte mi-a apărut o ipoteză: a venit atât de întins la mine, fiindcă semăn cu cel mai mic dintre fiii lui; drept urmare, trebuie să rămân pe loc şi să discut cu el atât timp cât va fi necesar.

Morăriţa cea zgârcită

Legenda broaştei ţestoase

Într-un sat trăia odată o babă care avea o moară. Deşi avea în casă de toate, încât ar fi putut să mai trăiască zece oameni pe lângă dânsa, baba era foarte zgârcită şi nu da la nimeni nimic  degeaba. Din vama pe care o primea de la cei care veneau să macine la moara sa, şi-a umplut casa de averi şi, cu toate acestea, se căina mereu că este vai de capul ei de săracă.

Calugariti-va, fetelor!

Păşunile Raiului(9)

Cea mai admirată dintre toate fermele de la Păşunile Raiului era aceea a lui Raymond Banks. Raymond creştea nu mai puţin de cinci mii de găini albe şi o mie de raţe tot albe. Ferma se afla pe platoul dinspre nord, cel mai frumos loc din toată regiunea. Raymond îşi împărţise pămîntul în suprafeţe pătrate de lucernă şi varză furajeră. Coteţele lui lungi şi joase erau atît de des văruite, încît totdeauna arătau noi şi imaculate. La ferma lui nu puteai zări nici urmă din gunoaiele specifice crescătoriilor de păsări.

Mici intamplari cu animale (100)

Puii — ai animalelor ca şi ai oamenilor — se joacă fiecare în felul lui. Uneori şi la animale jocul se apropie de sport: încearcă repetat pentru a izbuti o anumită performanţă. Im­presia aceasta am avut-o şi cînd m-am delectat vreo jumătate de ceas cu gimnastica la bară a unui ied de căprioară.

Faceti-va bine (175)

Măcrişul iepurelui

Denumire ştiinţifică: Oxalis acetosella.

Denumiri populare: măcrişul caprei.

Prezentare. Aparţinând familiei oxalidaceelor, măcrişul iepurelui este o plantă perenă de mici dimensiuni (până la 15 cm înălţime). Are un rizom dezvoltat şi ramificat. Frunzele, acoperite cu perişori, sunt asemănătoare celor de trifoi şi au gust acrişor. Măcrişul iepurelui înfloreşte în lunile mai şi iunie. Florile sunt mici şi albe, uneori roşii, liliachii sau albastre. Această plantă creşte în pădurile din toată emisfera nordică, deci şi în ţara noastră. Pentru aplicaţii medicinale se culeg frunzele fragede, din care se fac salate sau cataplasme cu frunze opărite

Puțină oprimare

Pe vremea când locuiam pe Calea Codrului, aveam tot felul de relaţii cu vecinii. Unele proaste, altele bune, nici nu se putea altfel. Cele mai proaste erau chiar cu cei din casă, de la etaj. Câte am pătimit din cauza lor, nici nu se poate povesti. Dar astăzi, cu trecerea anilor, chiar şi ele mi se par încărcate cu un soi de farmec.
În schimb, peste drum, într-una din case, locuia Nea Florică, un bărbat chipeş, priceput la orice, începând de la desfundatul unei chiuvete şi până la antifonarea unei Dacii. Mereu îmi aduc aminte de nea Florică, atunci când mă gândesc la ce-am pierdut prin plecarea de la Sinaia. Dacă aş fi rămas acolo, probabil că şi acum aş fi fost în aceeaşi relaţie cu nea Florică, dar şi cu Bebe, feciorul lui, unul dintre "băieţii buni" ai Sinăii. 

Traiul într-o pagină

Mi-am amintit de poveștile alea incredibile care circulau prin țara noastră în vremea lui Ceaușescu. Trăiam pe-atunci ca într-un fel de tărâm semi-magic, unde te așteptai mereu să se întâmple lucruri neobișnuite, să fie încălcate legile fizicii, să apară oameni legendari, să coboare ființe fantastice. Eram tot timpul gata să înghițim pe nerăsuflate povești cu întâmplări fabuloase, în care bolile se vindecau, morții inviau, securiștii cei răi erau înfrânți, de parcă am fi trăit într-o carte, la o anumită pagină, iar în celelalte pagini ar fi fost posibil orice, mai puțin să ajungem noi înăuntru, însă invers se putea, mai soseau oameni care citiseră ce scrie acolo, ne spuneau și nouă, noi povesteam mai departe, duceam vorba, în așa fel încât ne apropiam unii de alții, într-un fel de fraternitate a celor care nu pot vedea dincolo de gard.

Așa-zisa înțelepciune a vârstei

Bătrânii, se spune, sunt înțelepți. Pur și simplu când vezi un bătrân cu barbă albă te și gândești: omul asta trebuie să fie un înțelept. De ce oare se face asocierea asta, mi-e greu să pricep. Există tot felul de bătrâni: unii sunt frumoși, alții nu, unii au barbă albă alții nu au deloc. Unii sunt blânzi și buni, alții sunt răutăcioși și clevetitori. Unii sunt ageri la minte, alții senili. Și tot așa. De unde și până unde ideea că bătrânii sunt neapărat înțelepți, rămâne un mister.

Apa vieții

Sunt asaltat, efectiv, de mesaje de la binevoitori, prin care mi se atrage atenţia asupra incredibilelor metode de vindecare pe care le am la îndemână fără să ştiu. Lămâia te fereşte de cancer. Conopida te vindecă de bătături, pisica îţi sudează oasele, copacii îţi întineresc inima etc. Cea mai tare este, pe departe, apa: este suficient să bei de dimineaţă un anumit număr de căni pe stomacul gol şi te vindeci de orice boală posibilă, inclusiv cancer, diabet, ciroză hepatică.

Mici intamplari cu animale (99)

Ne scrie un învăţător de la ţară, care are plăcerea să observe şi nu îi este lene să pună pe hîrtie ceea ce a văzut :

„Vînătorilor li se întîmplă mereu să vadă lucruri pe care cealaltă lume nici nu le vede, nici nu le bănuieşte că se pot întîmpla. Şi lumea nu crede si socoteşte că minciuna face parte din echipamentul vînătorului. Dar minciuna, vînătorească sau nu, miroase de la o poştă, iar realitatea tot realitate rămîne, oricît ar trage-o la îndoială unii.

Faceti-va bine (174)

Măcrişul

Denumire ştiinţifică: Rumex acetosella.

Denumire populară: măcrişul mărunt.

Prezentare. Este o plantă perenă ce creşte în flora spontană. Există şi o specie cultivată (Rumex acetosa), având, însă, dimensiuni mai reduse. Tulpina de măcriş este dreaptă, având culoarea verde. La maturitate, această tulpină se lemnifică. Poate ajunge până la un metru înălţime. Frunzele, cu un gust acru pronunţat, au culoarea verde închis şi sunt în mare parte lanceolate. Măcrişul înfloreşte în lunile mai şi iunie. Florile sunt mici şi verzui, cu o dungă roşie. Măcrişul creşte prin fâneţele, pajiştile şi poienile din zonele de câmpie, deal şi zona subalpină. Pentru uz medicinal se recoltează partea aeriană a plantei.

Ce mai vad unii

O poveste a lui Liuben Dilov

Ciudatul meu prieten, astronomul

– Te salut, astronomule! strigai cu şi desfăcui braţele în faţa lui, însă el nu dori să ne îmbrăţişăm şi răspunse aproape rece:

– Bine ai venit, suflete! Dincotro?

– De la Cairo, cu primul avion. Salutări de la faraoni şi de la colegii tăi din antichitate.

– Aşează-te şi povesteşte.

– Tu să-mi povesteşti! Pentru asta am şi venit. M-am uitat prin ziare şi am decolat îndată. Haide!

Calatoria in trecut

Maşina timpului

— În oraşul ăsta sunt tot felul de maşini, zise Douglas, alergând. Domnul Auffmann cu Maşina Fericirii, domnişoara Fern şi domnişoara Roberta, cu Maşina lor verde… Ce-o să-mi arăţi acum, Charlie?
— O Maşină a Timpului, îi răspunse Charlie Woodman, gâfâind. Pe onoarea mea de indian!

— Excursii în trecut şi în viitor? întrebă John Huff, aţinându-le calea.

— Doar în trecut — nu poţi avea chiar totul! Am ajuns.

Charlie Woodman deschise portiţa unui gard.

Douglas aruncă o privire în casa bătrânească.