Cartile din ziua de azi sunt, in mare parte, simple pacaleli, scrise de oameni care nu au mai nimic a spune, insa stiu sa te determine sa le cumperi creatiile. In mod normal, cel care scrie o carte este chinuit de ceva, in el dospeste aluatul framantarilor, al luptei cu gandurile, al suferintei, al bucuriei. Ceva se intampla in sufletul si in mintea unui om inainte de a ajunge sa scrie o carte. Ceva dinlauntrul acelui om cere sa iasa afara. Si omul acela scrie pana se elibereaza, da o forma aluatului, pune un titlu si publica. Titlul acela este strans legat de ce se intampla in carte si, in general, poate parea anost. "Crima si pedeapsa", "Muntele vrajit", "Doamna Bovary", "Ghepardul", "La poalele vulcanului", "Zbor deasupra unui cuib de cuci" etc etc sunt titluri ale unor carti mari - e suficient sa lipesc acest adjectiv, ca sa se inteleaga ce vreau sa zic.
Un blog pentru linistea adultilor
Totalul afișărilor de pagină
vineri, 26 octombrie 2012
O poveste a lui James Joyce(12)
Ziua Iederei la
sediul comitetului
Bătrînul Jack zgîndări spuza cu o
bucată de carton, o adună laolaltă, apoi o împrăştie cu socoteală peste bolta
cărbunelui ce prindea a se albi. Cînd bolta fu învăluită într-un pospai de
cenuşă, obrazul bătrînului Jack se topi în întuneric, dar cînd se apucă din nou
să aţîţe focul, făcîndu-i vînt cu cartonul, umbra sa chircită se înălţă pe
zidul din faţă şi, încetul cu încetul, obrazul îi apăru iar în lumină. Era un
obraz de moşneag, numai oase şi ţepi. Ochii lăcrimoşi, albaştri, clipeau în
lumina focului iar gura umedă se deschidea la răstimpuri şi mesteca în neştire
de vreo două ori, înainte de a se închide. Cînd văzu ţîşnind flăcări din
cărbuni, sprijini de perete bucata de carton, oftă şi spuse:
joi, 25 octombrie 2012
Din povestirile de razboi ale lui Sadoveanu(1)
Moara părăsită
Mă trezii ca dintr-un vis; asfinţitul parcă-mi strecurase o taină
mare în suflet. Ridicai sabia, care căzuse de-a lungul piciorului, întorsei
capul spre oamenii mei, care aşteptau tăcuţi şi foarte liniştiţi, şi şoptii:
—
Înainte!
Caii
se urniră şi pornirăm la pas.
Malurile pîrăului prin
preajma căruia ne strecuram erau pline de verdeaţă bogată; ici-colo sălcii cu frunzele
pălite atîrnau nemişcate deasupra ciuruirilor de unde. La o cotitură, o raţă
sălbatică bătu apa cu aripile, măcăi aspru, se repezi în sus şi se îndreptă ca
o săgeată spre asfinţit. Liniştea adîncă se întinse iar, fumegarea înserării se
făcea din ce în ce mai deasă.
Pär Lagerkvist si Ioan Mantuitorul
Ioan Mîntuitorul
Ma numesc Ioan, însă mi se spune Mîntuitorul, pentru că voi mîntui
oamenii de pe pămînt. Eu sunt cel ales şi de aceea mi se spune aşa. Eu nu sunt
ca ceilalţi; nimeni de aici, din oraş, nu-i ca mine. În pieptul meu a aprins
Domnul un foc care niciodată nu se va stinge, îl simt mereu cum arde acolo,
înăuntru, zi şi noapte. Simt că trebuie să-i mîntuiesc, să mă jertfesc pentru
ei. Prin credinţa mea, pentru că predic pentru ei, vor fi răscumpăraţi.
Da, simt cum trebuie să cred, trebuie să cred pentru ei. Pentru
toţi cei care se îndoiesc, pentru toţi cei care suferă de foame şi de sete şi nu se pot sătura; pe
toţi îi voi alina. În tulburarea şi desperarea lor mă strigă pe mine – şi eu le
ogoiesc durerile ca o mînă blîndă şi milostivă, şi toate trec.
Da, eu voi mîntui oamenii de pe pămînt. Din al patruzecilea an al
meu am înţeles că am fost cel ales pentru asta. De atunci mă deosebesc de toţi
ceilalţi.
Mici intamplari cu animale (101)
In minunata carte a lui
Leon Binet Scenes de la vie animale citeam că
fiziologia comparată ne dovedeşte că
jocul este o manifestare naturală, primitivă,
obişnuită şi
la organisme foarte îndepărtate de om. Este o necesitate la pui, cărora
le putem observa jocul mai tot timpul. Uneori vedem jucîndu-se şi
adulţii. Sunt unele specii cu deosebire înclinate
spre a-şi învrîsta acţiunile
serioase ale vieţii cu clipe de joc. Dintre cele de la noi,
faimă de jucăuşe
au veveriţa, jderul şi îndeosebi vidra. În
captivitate le putem vedea acrobaţiile, dansurile, jocul - mai
ales dacă au parteneri; în libertate le observăm
mult mai rar.
Faceti-va bine (176)
Măghiranul
Denumire ştiinţifică: Majorana hortensis.
Denumiri populare: mărgăran,
maioran, mageran, mădiran.
Prezentare. Plantă de cultură, măghiranul face parte din familia labiatelor. De origine
mediteraneană, el a fost aclimatizat şi în
ţara noastră. Se prezintă ca o tufă de mici dimensiuni, înaltă de maximum 60
cm. Are frunzele mici, de formă ovală. Florile, foarte mici şi ele, au culoare
albă sau roşie. Mirosul de măghiran este foarte plăcut. Din punct de vedere
medicinal, importantă este partea aeriană a măghiranului.
Substanţe active importante: cantităţi mari din vitaminele A şi C, ulei volatil.
O poveste cu Brahms a lui Buzzati
Vestea
Maestrul Arturo Saracino,
de treizeci şi şapte de ani, aflat deja la apogeul faimei, dirija la teatrul
Argentina Simfonia a VlII-a în la major de Brahms, opus 137 şi tocmai începuse
ultimul tempo, gloriosul allegro appassionato. Se concentra aşadar asupra
expunerii iniţiale a temei, acel monolog lent, ostinato şi în realitate un pic
cam lung, în care totuşi se acumulează încet-încet puternica încărcătură de
impetuozitate care va exploda către sfârşit. Cei ce ascultă nu ştiu asta, dar
el, Saracino şi toţi cei din orchestră ştiau şi de aceea savurau, legănaţi de
valul viorilor, acea avanpremieră veselă şi amăgitoare a minunii care peste
puţin timp avea să-i antreneze, pe ei, executanţii, dar şi întregul teatru,
într-un minunat vârtej de fericire.
Când, iată, îşi dădu seama
că publicul îl părăsea.
De-ale lui Zoscenko (33)
Stimate
cititorule, nu ştiu ce fel de ziare au să apară peste osută de ani.
Poate că nici
n-au să apară ziare. Poate că fiecare cetăţean va avea prins deasupra patului
un mic aparat de radio, prin intermediul căruia va afla ultimele ştiri politice
senzaţionale.
Dar poate că va
mai exista şi ziarul. Desigur, o să fie altfel decît cel de-acum. O să fie, mă
gîndesc, tipărit pe carton Bristol, cu marginile aurite, în 24 de pagini.
Un singur lucru
însă se va menţine: rubrica de reclamaţii.
Se zice că nimic
nu e veşnic sub soare. Minciună! Rubrica reclamaţii va exista în vecii
vecilor.
După modesta
noastră părere, în anul 2025 rubrica asta va arăta cam aşa:
miercuri, 24 octombrie 2012
O poveste a lui Voicu Bugariu
Când constat cum realitatea imită literatura într-un mod agasant, îmi
amintesc de o întâmplare.
Mă
aflam într-un bistrou și aveam în față o cafea. În momentul când din băutura
mea nu mai rămăsese decât „plaja zaţului”, umedă, dezolant dezgolită de un reflux neiertător
(acesta a fost un concetto scuzabil, menit să îndulcească banalitatea unui
început de povestire), de masa mea s-a apropiat un bătrân slab, cu ochii
sticlind de neputinţă. Cu o lipsă de maniere apreciată de mine drept un semn de
vitalitate, el s-a lăsat, fără nici o vorbă, pe scaunul liber de lângă mine şi
a început numaidecât o conversaţie searbădă despre vreme, în general, iar apoi
despre o iarnă foarte grea, trăită cândva de el. Anesteziat de propria-mi
politeţe, am rămas alături de el, ba chiar l-am încurajat la vorbă. Mi s-a
părut că ar fi de neiertat să mă ridic şi să plec, lăsându-l singur pe „bunul
bătrân”. Mi-am zis că acesta s-a apropiat de mine mânat probabil de vreuna
dintre simpatiile la fel de fulgerător instalate precum un căscat. În minte
mi-a apărut o ipoteză: a venit atât de întins la mine, fiindcă semăn cu cel mai
mic dintre fiii lui; drept urmare, trebuie să rămân pe loc şi să discut cu el
atât timp cât va fi necesar.
Morăriţa cea zgârcită
Legenda
broaştei ţestoase
Într-un
sat trăia odată o babă care avea o moară. Deşi avea în casă de toate, încât ar
fi putut să mai trăiască zece oameni pe lângă dânsa, baba era foarte zgârcită şi
nu da la nimeni nimic degeaba. Din vama
pe care o primea de la cei care veneau să macine la moara sa, şi-a umplut casa
de averi şi, cu toate acestea, se căina mereu că este vai de capul ei de săracă.
marți, 23 octombrie 2012
Păşunile Raiului(9)
Cea
mai admirată dintre toate fermele de la Păşunile Raiului era aceea a lui
Raymond Banks. Raymond creştea nu mai puţin de cinci mii de găini albe şi o mie
de raţe tot albe. Ferma se afla pe platoul dinspre nord, cel mai frumos loc din
toată regiunea. Raymond îşi împărţise pămîntul în suprafeţe pătrate de lucernă
şi varză furajeră. Coteţele lui lungi şi joase erau atît de des văruite, încît
totdeauna arătau noi şi imaculate. La ferma lui nu puteai zări nici urmă din
gunoaiele specifice crescătoriilor de păsări.
Mici intamplari cu animale (100)
Puii — ai animalelor ca şi ai oamenilor — se joacă
fiecare în felul lui. Uneori şi la animale jocul se
apropie de sport: încearcă repetat pentru a izbuti o anumită
performanţă. Impresia aceasta am avut-o şi
cînd m-am delectat vreo jumătate de ceas cu gimnastica
la bară a unui ied de căprioară.
Faceti-va bine (175)
Măcrişul iepurelui
Denumire ştiinţifică: Oxalis acetosella.
Denumiri populare: măcrişul caprei.
Prezentare. Aparţinând familiei
oxalidaceelor, măcrişul iepurelui este o plantă perenă de mici dimensiuni (până
la 15 cm înălţime). Are un rizom dezvoltat şi ramificat. Frunzele, acoperite cu
perişori, sunt asemănătoare celor de trifoi şi au gust acrişor. Măcrişul iepurelui
înfloreşte în lunile mai şi iunie. Florile sunt mici şi albe, uneori roşii, liliachii
sau albastre. Această plantă creşte în pădurile din toată emisfera nordică,
deci şi în ţara noastră. Pentru aplicaţii medicinale se culeg frunzele fragede,
din care se fac salate sau cataplasme cu frunze opărite
Puțină oprimare
Pe vremea când locuiam pe Calea Codrului, aveam tot felul de relaţii cu vecinii. Unele proaste, altele bune, nici nu se putea altfel. Cele mai proaste erau chiar cu cei din casă, de la etaj. Câte am pătimit din cauza lor, nici nu se poate povesti. Dar astăzi, cu trecerea anilor, chiar şi ele mi se par încărcate cu un soi de farmec.
În schimb, peste drum, într-una din case, locuia Nea Florică, un bărbat chipeş, priceput la orice, începând de la desfundatul unei chiuvete şi până la antifonarea unei Dacii. Mereu îmi aduc aminte de nea Florică, atunci când mă gândesc la ce-am pierdut prin plecarea de la Sinaia. Dacă aş fi rămas acolo, probabil că şi acum aş fi fost în aceeaşi relaţie cu nea Florică, dar şi cu Bebe, feciorul lui, unul dintre "băieţii buni" ai Sinăii.
În schimb, peste drum, într-una din case, locuia Nea Florică, un bărbat chipeş, priceput la orice, începând de la desfundatul unei chiuvete şi până la antifonarea unei Dacii. Mereu îmi aduc aminte de nea Florică, atunci când mă gândesc la ce-am pierdut prin plecarea de la Sinaia. Dacă aş fi rămas acolo, probabil că şi acum aş fi fost în aceeaşi relaţie cu nea Florică, dar şi cu Bebe, feciorul lui, unul dintre "băieţii buni" ai Sinăii.
Traiul într-o pagină
Mi-am amintit de poveștile alea incredibile care circulau prin țara noastră în vremea lui Ceaușescu. Trăiam pe-atunci ca într-un fel de tărâm semi-magic, unde te așteptai mereu să se întâmple lucruri neobișnuite, să fie încălcate legile fizicii, să apară oameni legendari, să coboare ființe fantastice. Eram tot timpul gata să înghițim pe nerăsuflate povești cu întâmplări fabuloase, în care bolile se vindecau, morții inviau, securiștii cei răi erau înfrânți, de parcă am fi trăit într-o carte, la o anumită pagină, iar în celelalte pagini ar fi fost posibil orice, mai puțin să ajungem noi înăuntru, însă invers se putea, mai soseau oameni care citiseră ce scrie acolo, ne spuneau și nouă, noi povesteam mai departe, duceam vorba, în așa fel încât ne apropiam unii de alții, într-un fel de fraternitate a celor care nu pot vedea dincolo de gard.
Așa-zisa înțelepciune a vârstei
Bătrânii, se spune, sunt înțelepți. Pur și simplu când vezi un bătrân cu barbă albă te și gândești: omul asta trebuie să fie un înțelept. De ce oare se face asocierea asta, mi-e greu să pricep. Există tot felul de bătrâni: unii sunt frumoși, alții nu, unii au barbă albă alții nu au deloc. Unii sunt blânzi și buni, alții sunt răutăcioși și clevetitori. Unii sunt ageri la minte, alții senili. Și tot așa. De unde și până unde ideea că bătrânii sunt neapărat înțelepți, rămâne un mister.
Apa vieții
Sunt asaltat, efectiv, de mesaje de la binevoitori, prin care mi se atrage atenţia asupra incredibilelor metode de vindecare pe care le am la îndemână fără să ştiu. Lămâia te fereşte de cancer. Conopida te vindecă de bătături, pisica îţi sudează oasele, copacii îţi întineresc inima etc. Cea mai tare este, pe departe, apa: este suficient să bei de dimineaţă un anumit număr de căni pe stomacul gol şi te vindeci de orice boală posibilă, inclusiv cancer, diabet, ciroză hepatică.
luni, 22 octombrie 2012
Mici intamplari cu animale (99)
Ne scrie un învăţător de la ţară,
care are plăcerea să observe şi
nu îi este lene să pună pe hîrtie ceea ce a văzut
:
„Vînătorilor
li se întîmplă mereu să vadă
lucruri pe care cealaltă lume nici nu le vede, nici nu le bănuieşte
că se pot întîmpla. Şi
lumea nu crede si socoteşte că minciuna face parte din
echipamentul vînătorului. Dar minciuna, vînătorească
sau nu, miroase de la o poştă,
iar realitatea tot realitate rămîne, oricît ar trage-o la
îndoială unii.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)