Clara și Răzvan

Una dintre poveştile de groază care mi-au înspăimântat copilăria era legată de o anume Clara, care locuia, împreună cu Răzvan - soţul ei, la parterul casei din strada Pompieri. Oamenii aceia erau tare ciudaţi. Răzvan fusese militar, se vedea asta după întreaga lui ţinută: şapcă de nazist, pantaloni cu vipuşcă, veston cu nasturi argintii, cizme gri până sub genunchi, mănuşi negre. Un ochi îi era acoperit, ca la piraţi. Avea o motocicletă cu ataş cu care pleca zilnic undeva, n-am aflat niciodată unde. Când se întorcea, intra în casă şi nu mai ieşea de-acolo până a doua zi. Spre seară însă, de cele mai multe ori o bătea pe Clara. Nu ştiu ce-i făcea, dar uneori o auzeam urlând că lupii la lună. Lovituri nu se puteau desluşi, aşa că nu ştiam de ce urlă. Poate îi strângea degetele cu uşa, ori o ardea cu ţigara... n-am idee, cert e că femeia urla de parcă ar fi fost un animal din pădurea primordială. 

Mici poeme in proza ale lui Baudelaire(14)

Bătrînul saltimbanc

Peste tot se răsfăţa, se revărsa, se înveselea poporul în libertate. Era una din solemnităţile pe care, de multă vreme, se bizuie saltimbancii, scamatorii, îmblînzitorii de animale şi vânzătorii ambulanţi ca să se despăgubească pentru timpurile rele de peste an.

Şi în zilele acestea mi se pare că poporul uită totul, şi durerea, şi truda; se copilăreşte. Pentru cei mici e o zi de vacanţă, e scîrba de şcoala amânată cu douăzeci şi patru de ore. Pentru cei mari e un armistiţiu încheiat cu forţele răufăcătoare ale vieţii, un răgaz în încordarea şi lupta universale.

Însuşi omul de lume şi omul îndeletnicirii intelectuale scapă cu greu de înrîurirea acestei serbări populare. Fără să vrea, îşi sorb partea lor din această atmosferă de nepăsare. Ca un adevărat parizian, niciodată nu uit să trec în revistă toate barăcile ce se fudulesc în aceste epoci măreţe.

Din povestile lui O. Henry (8)

Comportament cavaleresc

Puştiul din Cisco ucisese şase oameni în nişte încăie­rări mai mult sau mai puţin cinstite, omorîse încă de două ori pe-atît (în cea mai mare parte mexicani) şi rănise mulţi alţii, pe care din modestie se ferea să-i numere. Şi îl iubea o femeie.

Puştiul avea douăzeci şi cinci de ani şi arăta de două­zeci: o companie de asigurări serioasă probabil că i-ar fi apreciat data decesului cam pe la douăzeci şi sase de ani. Îşi avea reşedinţa între Frio şi Rio Grande şi ucidea din mai multe motive: de dragul crimei, pentru că era iute la mînie, ca să nu fie arestat, din amuzament şi pentru oricare alt motiv care i-ar fi trecut prin cap. Nu fusese prins pentru că era în stare să împuşte cu cinci şesimi de se­cundă mai repede decît oricare şerif sau poliţist şi pentru că avea un cal murg pătat care ştia toate cărările şi toate hăţişurile din San Antonio pînă în Matamoras.

Grizzly, stapanul muntilor(13)

În prima noapte după despărţirea de Iskwao şi Pipoonaskoos, marele grizzly şi ursuleţul cu mutrişoara tuciurie au hoinărit fără gînd de somn pe sub lumina stelelor strălucitoare. De data aceasta însă Thor n-a umblat după carne. S-a căţărat pe o coastă prăpăstioasă, a coborît povîrnişul unei văgăuni şi, într-o vîlcea pitită la poalele muntelui, a dat peste o pajişte înverzită, plină de limba-viperei. Tulpina lor subţire, acoperită de frunze ca ale crinului şi împodobită doar cu un singur ciorchine de flori a cîte cinci petale, ascunde o rădăcină în formă de bulb, cu gust plăcut şi dulce; Thor şi-a petrecut toată noaptea în căutarea lor, scormonind şi mîncînd. Muskwa însă, se îndopase mai înainte, după pofta inimii, cu rădăcini de frumoasa-primăverii, aşa că nu-i mai era foame, şi cum în cursul zilei se odih­nise destul — dacă nu punem la socoteală bătălia — a simţit deodată că noaptea aceea, cu stelele ei strălucitoare, era nespus de frumoasă.

Libertatea de a alege

M-am trezit dimineaţă foarte devreme, bântuit de un gând inconfortabil: orice decizie pe care o iau în locul copilului meu este un risc la care mă expun cu bună ştiinţă şi, cândva, se prea poate să regret, dar va fi prea târziu, pentru că lucrurile nu se vor mai putea îndrepta. Pe de altă parte, a-mi lăsa copilul să ia singur toate deciziile, ar fi o dovadă clară de inconştienţă şi m-ar supune unor riscuri încă şi mai mari.

Faceti-va bine (188)

Mielăreaua

Denumire ştiinţifică: Vitex agnus-castus.

Denumiri populare: scai de tufă mare, lemnul lui Avram.

Prezentare. Mielăreaua este un arbust originar din Asia, în România fiind cultivat doar ca plantă decorativă. Poate ajunge până la înălţimea de patru metri. Are frunze digitate, foliolele fiind lanceolate, şi flori mici, violete, cu miros plăcut. Pentru nevoi terapeutice se recoltează fructele, din care se prepară infuzie, mixtură şi un extract. Preparatele de mielărea cu virtuţi deosebite pot fi obţinute, însă, numai de către specialişti.

Substanţe active importante: doi compuşi specifici – vitexina şi vitexinina, ulei esenţial.

Povestiri din volumul Cuore (2)

Micul cercetaş lombard

Într-o frumoasă dimineaţă de iunie — aceasta se petrecea în anul l859, în timpul războiului pentru eliberarea Lombardiei — la cîteva zile după bătăliile de la Solferino şi San Martino, în care francezii şi italienii îi învinseseră pe austrieci, un mic pluton de cercetaşi călări ieşi din Saluzzo, luînd-o la pas pe o cărare singuratică ce ducea spre liniile duşmanului, iscodind cu grijă locul jur împrejur.

Plutonul se afla sub comanda unui ofiţer şi a unui sergent. Toţi priveau departe în zare, atenţi şi fără să scoată o vorbă, aşteptîndu-se în orice clipă să zărească printre copaci uniformele albe ale soldaţilor din avanposturile vrăjmaşe.

O poveste a lui Dimitar Peev

Experienţa a reuşit

French auzi cum se închise uşa de la stradă, după care scîrţîi şi cea intermediară, de la etaj. Alte cîteva secunde şi Teagle trebuia să apară în laborator. Era imposibil să mai ascundă ceva. Înţelegea şi el că scandalul nu putea fi evitat.

În uşă răsări figura măruntă a doctorului Teagle. Faţa lui rotundă ca o minge era palidă şi numai în obraji îi ardeau două pete de un purpuriu clar. Îşi şterse fruntea de sudoare şi-şi trase răsuflarea:

– Groaznic! Încă nu-mi pot veni în fire. Ce ruşine! Colonelul nici n-a mai dat mîna cu mine. Nu ştiu ce va trebui să facem ca să-l convingem să mai vină o dată.

– Era mai bine dacă nu venea de loc! murmură French printre dinţi.

Grizzly, stapanul muntilor(12)

Aproape două ore fără oprire, Thor l-a tîrît pe Muskwa după el pe drumuri obositoare, tot mai departe spre nord. Străbătuseră cam douăzeci de mile de la poteca cornutelor, dar pentru ursuleţul cu mutrişoara tuciurie ele însemnau cît un ocol în jurul lumii. În mod obişnuit, nu s-ar fi încumetat la o astfel de călătorie decît abia la vîrsta de doi, ba poate chiar trei ani.

Cît timp au străbătut valea, Thor nu şi-a pierdut măcar odată vremea hoinărind pe povîrnişuri, ci a luat-o drept de-a lungul pîrîului, pe unde era mai uşor de mers. Cu vreo trei-patru mile mai la vale de băltoaca unde îl lăsaseră pe ursul cel bătrîn, şi-a schimbat brusc drumul. O porni direct spre apus şi, puţin mai tîrziu, începură să urce din nou pe munte. Vreun sfert de milă au suit pe o coastă lungă şi înverzită, care i-a dus, din fericire pentru picioa­rele obosite ale lui Muskwa, la o trecătoare netedă şi dreaptă. Traversînd-o, au ajuns fără multă greu­tate pe povîrnişurile altei văi. Era chiar valea unde, cu douăzeci de mile mai spre sud, Thor omorîse ursul negru.

Mici poeme in proza ale lui Baudelaire(13)

Văduvele

Vauvenargues spune că în grădinile publice sunt alei vizitate îndeosebi de ambiţia neîmplinită, de inventatorii nefericiţi, de gloriile avortate, de inimile zdrobite, de toate aceste suflete tumultuoase şi închise, în care mai murmură ultimele suspine ale furtunii, şi care se retrag departe de privirea obraznică a celor veseli şi a celor trîndavi. Aceste singuratice locuri umbroase sunt locurile de întîlnire ale schilodiţilor vieţii.

Micul Cantemir la sfârșitul nopții soarelui de lapte

Şi o repede schimbare urmă.

Lumina în care lumea acestei nopţi de pomină se făcea că trăieşte începu să se tulbure. Micul Cantemir se simţi luat de somn, înfăşurat în pînze şi arome, purtat printre fluturi, berze şi păuni. Nu era altul decît Somnul-apelor, cel mai lacom somn, care trecînd pe aici — era tocmai timpul lui — vru să-l ia pe băiat cu el. Dar băiatul nu era dintre cei ce se lasă duşi cu una, cu două. Nu! Cu ultimele puteri, el se apucă strîns de o pană de porumbel ce plutea la voia întîmplării. Somnul-apelor încercă să-l smulgă. Nu reuşi, timp de stat nu avea, aşa că-l lăsă în plata domnului şi se duse; oarecum indispus, fireşte; i se întîmpla prima oară să nu poată lua ce pofteşte, fie om, piatră, floare, arbore sau jivină, pod de casă, televizor, cal de curse, orice i s-ar fi ivit în cale. Avea de ce să fie îngrijorat.

Mici intamplari cu animale (112)

Mă găseam pe sala unui tribunal şi, cum aveam să aştept pînă să vină rîndul pricinii în care eram interesat, priveam pe geam cum mănîncă tot mai mult norii de furtună din seninul cerului de vară. Pe acoperişul casei din faţă se aşezase un pîlcuşor de porumbei. Stăteau nemişcaţi, părînd ca privesc şi ei războiul de pe cer. Mă întrebam cum au să se ascundă aceşti porumbei cînd va începe potopul! 

Faceti-va bine (187)

Mesteacănul

Denumirea ştiinţifică: Betula verrucosa.

Denumiri populare: măstacăn, mastacin.

Prezentare. Mesteacănul este un arbore înalt (poate atinge şi 30 de metri), cu valoare forestieră, ornamentală şi medicinală. Aparţine familiei betulacee. Coaja sa este albă, netedă şi se poate desprinde sub formă de fâşii circulare. Frunzele, lucioase şi subţiri, sunt romboidale sau triunghiulare. Florile de mesteacăn au formă de amenţi (mâţişori asemănători cu cei de nuc). Mesteacănul înfloreşte în lunile aprilie şi mai. În România, acest arbore creşte pe o arie cuprinzătoare, pornind de la câmpie şi ajungând până în zona subalpină. În Rusia, Belarus şi Finlanda, mesteacănul formează păduri uriaşe. Importanţă medicinală au mugurii, seva, coaja şi, mai ales, frunzele tinere. Se prepară infuzie, decoct, tinctură, extract fluid, sirop diuretic, vin tonic şi febrifug, loţiuni şi comprese. De asemenea, utilă în aplicaţii medicinale este seva de mesteacăn, care se recoltează primăvara.

Zile bune și zile rele

Am observat că foarte mulți oameni trăiesc cu convingerea că lucrurile nu se petrec în legea lor, ci țin seama, într-un mod tainic, de persoana acelor oameni. Spre exemplu, i-am auzit pe unii - și nu puțini - expunând teoria că dacă îți merge rău multă vreme, exact atunci când nu mai poți să suporți și te gândești să termini cu toate, ei bine, exact atunci se întâmplă ceva care nu mai e rău ci îți da perspectiva binelui. Asta ar veni cam așa: o duci tot mai greu cu banii, problemele se înmulțesc, dar te descurci cu salariul de portar, apoi ești dat afară, iei ajutor de șomaj, când, hop, e dată afară și soția și uite-așa ajungi la limită și începi să te gândești să iei, vorba lui Manilas, „un tren în bot”. Dar tocmai atunci, ce să vezi, câștigi la loterie, ori îți lasă un unchi o moștenire, ori ești angajat din nou cu un salariu mult mai mare etc. Așa ceva este complet stupid, din foarte multe motive.

Fustele mamei

Există oameni care sunt pur și simplu incapabili să facă ceva pe cont propriu. Eu am cunoscut astfel de oameni. Ar face multe lucruri, ar rămâne ceva de pe urma lor, dar pentru asta au nevoie de cineva care să-i acompanieze, care să-i ajute, să fie gata oricând să plece într-o aventură împreună cu ei. 

Grizzly, stapanul muntilor(11)

Thor se găsea în starea aceea deosebită pe care indienii o numesc pimootao, adică, în mintea lui de sălbăticiune, era limpede, aşa după cum doi şi cu doi fac patru, că trebuie să meargă spre nord şi numai spre nord.

Cam pe cînd Langdon şi Bruce, sus pe creastă, ascultau atenţi lătratul îndepărtat al cîinilor, bie­tul Muskwa era cuprins de o neagră desperare. Tot timpul drumului alergase după Thor fără o clipă de odihnă. La o oră după ce părăsiseră poteca cor­nutelor, au ajuns, urcînd panta văii, tocmai la cum­păna apelor, de unde un pîrîu se desparte pornind spre sud, către regiunea lacului Tacla, iar celălalt spre nord, către Babine, un afluent al rîului Skeena. De aici au coborît repede la vale, spre ţi­nuturi mai joase, unde ursuleţul a dat pentru întîia dată de mlaştini şi pe-alocuri de o iarbă atît de înaltă şi deasă, încît nu mai era chip să-l poată vedea pe Thor; îl auzea doar cum îşi croia drum undeva, în faţa lui.

Imparateasa cea rea si fata popii

Legenda bufniţei

La început, bufniţa a fost împărăteasă peste toate păsările din lume. Ea era însă foarte rea, îşi asuprea din cale-afară supuşii şi făcea numai nedreptăţi.

Nemaiputând răbda, poporul s-a ridicat asupra ei, vrând să o prindă şi s-o omoare. De frică, împărăteasa a fugit şi s-a ascuns. Se zice că de atunci, bufniţa nu umblă niciodată ziua, ci numai noaptea, temându-se şi acum că o vor prinde păsările şi o vor omorî.

O poveste cu tablouri a lui Buzzati

Falsul răposat 

Într-o dimineaţă, cunoscutul pictor Lucio Predonzani, de patruzeci şi şase de ani, care de multă vreme se retrăsese în casa lui de la ţară, la Vimercate, rămase împietrit când, deschizând ziarul pe care-l citea în fiecare zi, zări în pagina a treia, în dreapta, jos, pe patru coloane, titlul:

O MARE PIERDERE PENTRU ARTA ITALIANĂ - A MURIT PICTORUL PREDONZANI

Sub care, o notă în cursive, spunea:

Vimercate, 21 februarie, noaptea. În urma unei scurte boli, împotriva căreia îngrijirile medicilor s-au dovedit fără rezultat, s-a stins din viaţă, acum două zile, pictorul Lucio Predonzani. Anunţul, potrivit dorinţei celui dispărut, a fost dat după funeralii.

Mesaje pe pereți

Fie că le primesc în mail, fie că le văd urcate pe tot felul de pereţi din Facebook, mă întâlnesc destul de adesea cu nişte mesaje care vizează muierea sufletului, construite de anonimi şi date la răspândit prin intermediul imensei reţele de doamne şi domnişoare sensibile care populează lumea virtuală.
Reţeta este foarte simplă.
1. Se ia o poză în care trebuie să se afle cel puţin unul dintre următoarele elemente: 

Lumea vazuta de Chip Forelli(2)