Celebra nuvela "Sah" a lui Stefan Zweig (3)

A doua zi, micul nostru grup era prezent la ora fixată. Locul de la mijloc, în faţa maestrului, a fost rezervat, bineînţeles, lui Mac Connor, care îşi descărca nervozitatea aprinzând una după alta ţigări de foi groase şi uitându-se mereu agitat la ceas. Dar campionul mondial s-a lăsat aşteptat mai mult de zece minute, ceea ce, după povestirile prietenului meu, eu şi bănuisem că se va întâmpla — fapt care de altminteri a dat apariţiei lui şi mai multă importanţă. Calm şi nepăsător, a păşit spre masă. Fără să se prezinte — „ştiţi prea bine cine sunt, iar cine sunteţi voi nu mă interesează”, părea să spună cu această lipsă de politeţe — a şi început să organizeze jocul, sec şi profesional. Cum acolo, pe vas, un simultan era imposibil din lipsă de table de şah, el a propus ca noi să jucăm cu toţii împotriva lui. După fiecare mişcare, ca să nu tulbure consfătuirile noastre, avea să se retragă la o altă masă, într-un ungher al încăperii. Îndată ce vom fi executat contramişcarea, avem să ciocănim linguriţa de un pahar căci din păcate nu aveam la îndemână un clopoţel de masă. Pentru o mişcare propunea un maximum de zece minute, dacă nu aveam nimic de obiectat. Bineînţeles, am primit toate propunerile, ca nişte şcolari ascultători. Alegerea culorii i-a atribuit lui Czentovic negrul. În picioare încă, a executat întâia mişcare, şi s-a întors apoi îndată la locul convenit, unde, rezemat nepăsător, răsfoia o revistă ilustrată.

Mici intamplari cu animale (114)

Pesta porcină sau altă molimă a ajuns şi pînă la stîna din apropierea casei de vînătoare unde îmi petreceam vacanţa şi a omorît cei doi rîmători pe care îi aduseseră oamenii la buruieni, la zer. Neglijenţi, în loc să-i îngroape, i-au tras mai depărtişor, pe malul rîului. Mi se îmbia prilej să observ fără trudă şi chel­tuială păsările care veneau să se înfrupte din hoituri. Speram chiar să descopere hoiturile şi vultanii. Vultan negru (Aegypius  monachus) sau sur (Gyps fulvus) nu s-a arătat. A trebuit să mă mulţumesc vreo două zile cu corbii care s-au prezentat îndată şi, trudindu-se, au sfîşiat pielea, ospătîndu-se în voie. Îi puteam observa bine, desigur cu binoclul, dintr-o margine de pădure de peste rîu. A treia zi, văd pe lîngă doi corbi şi o pasăre străină, ceva mai mare decît ei. Îmi bate la ochi penajul foarte deschis. M-am bucurat: era un oaspete rar, un vultur hoitar (Neophron percnopterus), cel mai mic din neamul vulturilor de pe la noi. 

Neophron percnopterus

Faceti-va bine (190)

Migdalul

Denumire ştiinţifică: Prunus amygdalus; Amygdalus communis.

Prezentare. Migdalul este un arbore mediteranean, dar poate fi întâlnit şi la noi, în culturi din Dobrogea, Banat, Oltenia. Aparţine familiei rozaceelor. Nu prea înalt – maximum opt metri – migdalul are frunze lanceolate şi flori roz sau albe. Fructul este o drupă, în care se găseşte sâmburele de migdal. Aceşti sâmburi sunt utilizaţi în cofetărie şi patiserie, în cosmetică şi în farmacie. Pentru terapii medicinale se folosesc nu numai sâmburii de migdal, ci şi frunzele, florile, cojile, din care se prepară infuzie şi decoct.

O batjocorire a baladei „Monastirea Argeșului”

Manole 

Meşterul şedea călare pe o scîndură, sus, în vîrful schelei, bălăbănindu-şi picioarele ca două pendule care se mişcă în sensuri opuse. Avea privirea obosită şi mîinile murdare de mortar. De aceea, vrînd să prindă cu mîna un ţînţar, îşi lăsă pe obraz o pată vizibilă.

In jur era o linişte sinistră, ca după cutremur. Calfele dormeau la umbra unui salcîm, nepăsătoare, după ce mai înainte jucaseră o aprigă copcică. Manole îi blestemă în gînd şi îşi aprinse luleaua, risipind mişcări leneşe şi curbe. Starea lui sufletească era nesatisfăcătoare şi neagră. Noaptea, la ora zero şi un minut, construcţia se dărîmase pentru a treia oară. O capră care păştea imprudentă pe lîngă ziduri se salvase în ultimă instanţă, ca prin minune, cu o spaimă groaznică în suflet.

Văzînd a treia ediţie a dezastrului, legendarul meşter se manifestase calm, păstrîndu-şi neştirbit prestigiul.

De prin China (2)

Grizzly, stapanul muntilor(16)

În noaptea aceea, Muskwa simţi şi mai mult cum îl apasă singurătatea. Bruce şi Metoosin se culcaseră devreme, frînţi de oboseală după urcuşul anevoios al muntelui, iar Langdon făcu întocmai, lăsîndu-l pe Pipoonaskoos acolo unde-l aruncase lunganul.

După descoperirea care făcuse să-i bată inima aşa de tare, Muskwa a rămas nemişcat în loc. Nu ştia ce-i moartea şi nu-i cunoştea încă chipul. Pe Pipoonaskoos îl simţea atît de cald şi de moale... desigur că în curînd avea să se scoale, numai că de data asta era hotărît să nu-l mai necăjească şi să nu se mai lupte cu el.

Liniştea se aşternuse din nou peste fire şi stelele împînziseră cerul deasupra ultimelor pîlpîiri ale focului, dar Pipoonaskoos rămase tot aşa de ne­clintit. Uşurel, Muskwa îl mirosi şi-l trase de părul moale ca mătasea, gemînd încetişor de parcă i-ar  fi spus:

—    Îţi făgăduiesc, Pipoonaskoos, că nu mă mai bat cu tine, numai scoală-te şi hai să fim prieteni!

Nils Holgersson (2)

Gâştele sălbatice
Băiatului tot nu-i venea parcă să creadă că ajunsese spiriduş.

„O fi vreun vis, vreo simplă închipuire! îşi zise el. Fără îndoială că peste câteva clipe o să fiu iarăşi o fiinţă omenească!”

Se aşeză în faţa oglinzii şi închise ochii. Peste câteva minute îi deschise iar, nădăjduind că vraja luase sfârşit. Nici pomeneală însă! Era tot de-o şchioapă, deşi neschimbat la înfăţişare. Părul bălai, pistruii de pe nas, peticele nădragilor şi cârpiturile ciorapilor erau la fel ca înainte, cu singura deosebire că se micşoraseră mult, după cum îi era statul acum.

Totul sau nimic

Există o mulţime de oameni care merg pe principiul „totul sau nimic”. Un principiu fundamental greşit, dar împotriva aplicării căruia aceşti oameni nu se pot lupta, pentru că vine din adâncurile fiinţei lor, de-acolo unde se coc toate acţiunile noastre, toate gândurile şi convingerile. Acolo, în acele abisuri se formează, spre exemplu, convingerea că nu e bine să furi. Nicio putere din lume nu-l va putea determina pe cel care are această convingere să o încalce şi să pună mâna pe ceva care nu-i aparţine. Din aceleaşi abisuri vine pornirea de nestăvilit de a te crede buricul pământului - cel mai important om care a existat, există şi va exista vreodată; şi tot de-acolo pleacă smerenia, care te face să crezi că eşti ultimul dintre ultimii.

Celebra nuvela "Sah" a lui Stefan Zweig (2)

Cele povestite de prietenul meu îmi treziră o curiozitate deosebită. Monomanii, oamenii prizonieri ai unei singure idei, m-au intrigat întreaga viaţă, căci un spirit cu cât e mai limitat, cu atât este pe de altă parte mai aproape de infinit. Tocmai oamenii aceştia, aparent solitari, îşi construiesc, ca termitele, cu materia lor specială, o ciudată şi absolut unică lume în miniatură. Aşa încât nu mi-am ascuns intenţia de a studia sub lupă — în timpul celor douăsprezece zile cât avea să dureze călătoria până la Rio — pe acest curios specimen de intelectual unilateral.

Dar prietenul meu m-a prevenit:

Conjurația imbecililor

Una dintre cărţile pe care eu le consider esenţiale se numeşte „Conjuraţia imbecililor”. A fost scrisă de un american pe nume John Kennedy Toole. Titlul original este „A confederacy of dunces”.
Personajul principal al cărţii este un anume Ignatius, în care coexistă câte ceva din câţiva mari eroi ai literaturii universale: este şi puţin Don Quijote, şi niţel McMurphy, şi oleacă Falstaff. Probabil că el este imaginea chiar a lui Toole - un om care nu a acceptat sistemul şi până la urmă a fost înfrânt de el.
În 1969, după ce încercase zadarnic să publice acest roman, John Kennedy Toole a pus capăt unei relativ lungi perioade de depresii, alegând să se sinucidă. Mama lui, Thelma, a intrat la rândul ei în depresie şi s-a refăcut abia după vreo doi ani, timp în care manuscrisul cărţii s-a prăfuit, uitat pe un dulap. Apoi, Thelma a luat decizia: va încerca să publice cartea. S-a adresat, aşadar, rând pe rând, editurilor americane importante. Tot rând pe rând, acestea au returnat manuscrisul, ca fiind nepublicabil. „De fiecare dată când l-am primit înapoi, am murit puţin”, zicea mai târziu Thelma.

Ignatius

John Kennedy Toole

Death wish la Peneș Curcanul

Cred că există o categorie de oameni care nu prea au ce face pe lumea asta. Așa au evoluat sau așa s-au născut, fapt e că nu se potrivesc cu nimic din ce e în afara lor. Mai devreme sau mai târziu, oamenii ăștia ajung la concluzia că e mai bine să moară. Numai că ăsta nu e deloc un lucru simplu. Cum să mori, așa, de parcă ai face o tură cu bicicleta? Pentru asta trebuie să ai curaj, nu glumă, trebuie să învingi o sumedenie de forțe care se opun: instinctul de autoconservare, teama că există Dumnezeu care te va arunca în iad pentru gestul tău, speranța secretă că poate, totuși, se va găsi ceva și pentru tine, gândul că de fapt greșești si că ceea ce te vaiți că nu ai de fapt se găsește acolo, chiar lângă tine, dar tu nu poți să-l vezi etc.

Mici poeme in proza ale lui Baudelaire(15)

Prăjitura

Călătoream. Locul în mijlocul căruia mă aflam era de o măreţie şi o nobleţe irezistibile. În acest moment, ceva se petrecu fără îndoială în sufletul meu. Gîndurile fîlfîiau cu o uşurinţă aidoma văzduhului; patimile vulgare, ca ura şi dragostea profană, mi se arătau acum tot aşa de îndepărtate ca şi norii ce defilau în adîncurile prăpăstiilor sub picioarele mele; sufletul mi se părea la fel de nesfîrşit şi la fel de curat ca şi cupola cerului de care eram acoperit; amintirea lucrurilor pămînteşti nu-mi ajungea la inimă decît slăbită şi scăzută, ca zvonul de clopot al vitelor nedesluşite ce păşteau departe, foarte departe, pe coastele altui munte. Pe micul lac neclintit, negru de nemăsurata lui adâncime, trecea din cînd în cînd umbra unui nor, ca reflexul mantalei unui uriaş aerian zburînd de-a curmezişul cerului. Şi îmi aduc aminte că această senzaţie solemnă şi rară, pri­cinuită de o mare mişcare cu desăvîrşire tăcută, mă umplea de-o bucurie ames­tecată cu teamă. 

Grizzly, stapanul muntilor(15)

Muskwa răsuflă, în sfîrşit, uşurat cînd văzu că cei trei oameni au plecat de lîngă el şi s-au apucat să trebăluiască pe lîngă foc. Inchipuindu-şi că i se oferise un prilej de scăpare, începu să tragă şi să smucească de capătul frînghiei aşa de tare, de mai-mai să se stranguleze. În cele din urmă, disperat, se lăsă păgubaş şi, ghemuindu-se la rădăcina pinului, examină cu atenţie tabăra fixată la treizeci de picioare distanţă de foc.

Bruce se spăla pe mîini într-un lighean de pînză, în timp ce alături, Langdon îşi ştergea faţa cu un prosop. Ceva mai încolo, în genunchi, Metoosin ţinea deasupra jeraticului o frigare mare, în care sfîrîiau nişte cotlete groase de caribu, răspîndind cel mai plăcut miros din cîte gîdilaseră vreodată nasul lui Muskwa şi tot aerul din jur părea încărcat de mireasma lor ademenitoare.

Celebra nuvela "Sah" a lui Stefan Zweig (1)

     Pe marele vapor de pasageri care urma să plece la miezul nopţii din New York spre Buenos Aires, domneau activitatea şi agitaţia ultimului ceas. Oaspeţi de pe uscat se îmbulzeau să-şi ia rămas bun de la prietenii lor, băieţi de la telegraf cu şapca pe o ureche se repezeau prin saloane Strigând nume, se cărau geamantane şi flori, copii alergau curioşi pe scări în sus şi jos, în timp ce orchestra cânta neclintită pentru deck-show. Pe punte, puţin mai la o parte, stăteam de vorbă cu un cunoscut, când două, trei fulgerări scăpărară foarte aproape de noi — probabil vreun personaj important fusese intervievat şi fotografiat de reporteri în clipa plecării. Prietenul meu privi într-acolo şi zâmbi. 

     — Aveţi aici pe bord o pasăre rară, pe Czentovic.

Şi, citindu-mi pe obraz că nu pricepusem, îmi explică:

De prin China(1)

Nils Holgersson (1)

Spiriduşul

Duminică, 20 martie

A fost odată un ştrengar. Să tot fi avut vreo paisprezece ani. Era înăltuţ şi subţirel, cu părul bălai. Mare ispravă nu era de el: mai toată vremea îi plăcea grozav să doarmă ori să mănânce, după care se apuca de tot felul de năzbâtii.

Într-o duminică dimineaţa, îmbrăcat cu pantalonaşi şi-n cămaşă, ştrengarul stătea cocoţat pe marginea mesei, tare bucuros că ai lui urmau să plece de-acasă, lăsându-l singur să-şi facă mendrele în voie câteva ceasuri.

„Acum o să pot lua puşca tatii din cui şi să trag după pofta inimii, fără să dau socoteală cuiva!” îşi zise el, încântat.

Selma

La 20 noiembrie 1858 se nastea la Mårbacka, in Suedia, Selma Lagerlöf - cea mai importanta scriitoare pentru copii din toate timpurile (parerea mea, desigur). Am convingerea ca in ziua de azi, daca intrebi un adolescent cine e cea mai importanta scriitoare pentru copii va spune, fara sa stea pe ganduri, J.K Rowling. Acelasi adolescent, intrebat daca a auzit vreodata de Nils Holgersson, va da din umeri si va intreba la randu-i: "Cine mai e si asta?" Pana la urma, nici nu se poate altfel. Nu-mi pot imagina ca peste cateva mii de ani, cand oamenii vor fi cucerit spatiul cosmic si vor locui pe multe alte planete, va mai sti cineva de Nils Holgersson, de Selma Lagerlöf, ba chiar si de Suedia. Eu, insa, raportez lucrurile la persoana mea, care pe atunci va fi fost demult, vorba lui Busea, bunica mea, "oale si ulcele". Din toate cartile pentru copii pe care le stiu, niciuna nu poate sa trezeasca in sufletul meu asemenea reverberatii minunate precum Calatoriile lui Nils. 

Cine vrea sa afle mai multe despre Selma Lagerlöf se poate duce aici. 

Cat despre mine, in semn de omagiu adus acestei unice si minunate scriitoare, voi urca, in serial, cartea ei (si a copilariei mele) "Minunata călătorie a lui Nils Holgersson prin Suedia".

 

Mici intamplari cu animale (113)

Odată, dintr-un observator am văzut cum se spăla o vulpe. Mai bine de un ceas a lucrat. Îşi lingea talpa unui picior din faţă şi îşi freca cu ea ochii, nasul, urechile. La un moment dat s-a aşezat pe picioarele dinapoi, a început să se pieptene. Coada i-a dat mult de furcă pînă a scos din ea toţi ciulinii şi i-a răsfirat toate firele, ca să stea stufoasă, frumos, aşa cum se cu­vine să fie o coadă de vulpe.

Faceti-va bine (189)

Mierea ursului

Denumire ştiinţifică: Pulmonaria officinalis.

Denumire populară: cuscrişor, plămânărică.

Prezentare. Mierea ursului este o erbacee perenă, din familia boranginaceelor. Tulpina este dreaptă şi suculentă. Frunzele au diferite dimensiuni şi au pe ele perişori şi picăţele albe. Din acest motiv, plantei de mierea ursului i se mai spune şi plămânărică. Florile sunt roşii, iar în ultima fază de dezvoltare, după polenizare, devin albastre. 

Grizzly, stapanul muntilor(14)

De acolo, din ascunzătoarea unde se pitise, Muskwa a auzit ultimele ecouri ale bătăliei dintre stînci. Se refugiase într-o crăpătură în formă de V a peretelui abrupt de piatră, vîrîndu-se în ea cît putuse mai adînc. L-a văzut pe Thor trecînd prin faţa ascunzătorii, după ce omorîse al patrulea cîine, şi i-a auzit clinchetul ghearelor pe masivul de stîncă pe cînd se retrăgea pe potecă, în sus. În cele din urmă, şi-a dat seama că marele grizzly plecase cu duşmanii pe urmele lui.