Nasul arcimboldesc

Prin anii  60 - 70, Andrei Plesu, care la acea vreme inca nu era supranumit "Capcaunul Cumsecade", a calatorit in Spania. In jurnalul pe care-l tinea, el descrie, printre altele, intalnirea cu orasul Bilbao. Mi se pare pur si simplu fabulos. Ia uite:

Bilbao. Regret enorm că n‑am un aparat de foto­grafiat. Aş fi avut şansa unică de a imortaliza oribilul.
Fluviul oraşului e un şuvoi de putoare. Pe unul din maluri - un remorcher eşuat stă într‑o rână, înfipt pe jumătate în nisip, ca un craniu abia dezgropat.
Un infirm vinde bilete de loterie, purtând, pe partea de sus a feţei, o mască neagră: se vede doar o fostă gură, iar masca mi se pare mai sinistră decât ar fi, probabil, desfigurarea nudă. Căci îndărătul ei îţi poţi închipui infernul. Alt vânzător de loterie exhibă un picior a cărui labă ajunge doar până la genun­chiul celuilalt. Într‑o barcă de la marginea râului, surâde strâmb un tip cu nas arcimboldesc, apoca­liptic, tumoral. La ferestrele faţadelor descompuse apar, ici‑colo, siluete feminine care par împăiate.

Poveste de iubire(4)

- Jenny, vorbeşte la telefonul din hol.

Informaţia îmi era dată de puştoaica de serviciu la telefon - faţă de care nu-mi declinasem identitatea şi căreia, cu atât mai puţin, nu-i spusesem pe cine căutam în acea luni seară la Briggs Hall. Am tras imediat concluzia că tabela mi-era favorabilă. Era evident că fata citea The Crimson şi ştia cine sunt. Ok, asta nu mi se întâmpla prima oară. Mai semnificativ mi se părea faptul că Jenny îi spusese că avea întâlnire cu mine.

- Mulţumesc, am spus. Am s-aştept aici.

O tulburatoare poveste a lui Stefan Zweig (prima parte)

Scrisoarea unei necunoscute

Cunoscutul romancier R., întorcându-se dis-de-dimineaţă la Viena, dintr-o înviorătoare excursie de trei zile în munţi, cumpără un ziar în gară. Dar abia îşi aruncă ochii pe data ziarului şi îşi aminti numaidecât că era ziua lui de naştere. A patruzeci şi una, gândi el repede — şi faptul nici nu-l bucură, nici nu-l întristă. Răsfoi în grabă paginile foşnitoare ale ziarului, apoi luă un automobil şi porni spre casă. Servitorul — anunţându-l că în absenţa lui primise două vizite şi câteva telefoane — îi aduse pe o tavă corespondenţa. Privi în treacăt scrisorile, rupse câteva plicuri, ai căror expeditori îl interesau, după ce puse întâi la o parte o scrisoare cu un scris necunoscut şi care îi părea voluminoasă. Între timp, i se servise ceaiul; se rezemă comod în fotoliu, mai răsfoi o dată ziarul şi câteva imprimate, apoi îşi aprinse o ţigară şi întinse mâna către scrisoarea pe care o pusese deoparte.

Nils Holgersson (17)

Karlskrona

La Karlskrona, într-o seară cu lună, vremea era liniştită. Peste zi plouase întruna şi bătuse vântul cu putere; din pricina asta, pesemne, lumea socotea că vijelia nu încetase, căci doar pe ici pe colo se mai vedea câte un om care se încumetase să iasă pe stradă.

După ce zburase pe deasupra insulei Vämm şi a ostrovului Pantar, gâsca Akka, împreună cu tot cârdul ei de gâşte sălbatice, se îndreptă zorită spre oraşul care în acele ceasuri de seară era atât de pustiu. Păsările sosiseră la acea vreme târzie ca să-şi caute un culcuş sigur pe una din insulele de lângă ţărmul mării. Pe uscat nu putuseră să rămână, din pricină că vulpoiul Smirre era pe urmele lor şi le-ar fi dibăcit culcuşul oriunde ar fi coborât din văzduh.

Nichita

In 13 decembrie 1983 murea Nichita Stanescu. Eram student pe vremea aia si imi amintesc cum m-am dus cu vestea la seminarul de geometrie pe care-l tinea Nicolae Soare. Colegii mei n-au fost chiar extrem de impresionati, sau poate n-au vrut s-o arate. Unul dintre ei, insa, Mihai Tiper, a fost de-a dreptul zguduit. Era un tip de prin Brasov, genul ardeleanului molcom care nu se manifesta niciodata mai mult decat era cazul. De data asta, insa, parca a devenit alt om. Ma tot intreba daca nu cumva glumesc, ce sa spun, omul a fost cu adevarat marcat de moartea poetului. De altfel, ne-am dus amandoi la inmormantare. Era o vreme nenorocita, cu zloata, dar am fost acolo.

Vederi de sus

La ultima petrecere de la scoala Mariei, cea dedicata Craciunului, am facut diverse poze, dintre care am si urcat o parte. Uitandu-ma acum peste ele, am dat de una mai speciala, careia i s-ar potrivi de minune titlul "Brad vazut de sus". Uite:

Din povestirile lui Dürrenmatt(3)

Cîrnatul

Un om şi-a ucis soţia şi-a făcut-o cîrnaţi. Fapta a de­venit notorie. Omul a fost arestat. S-a mai găsit doar un cîrnat. Indignarea a fost mare. Cazul a fost preluat de judecătorul cu cel mai înalt rang al ţării.

Sala de şedinţe a tribunalului e luminoasă. Prin fe­reastră pătrunde soarele. Pereţii sunt oglinzi orbitoare. Oamenii — o masă clocotitoare. Umplu sala. Se aşează pe pervazul ferestrelor. Atîrnă de candelabre. La dreapta, arde ca un foc chelia procurorului. E roşie. La stînga stă apărătorul. Ochelarii îi sunt ca nişte discuri oarbe. Acuzatul stă în mijloc, între doi poliţişti. Mîinile-i sunt mari. Degetele au vîrfurile albastre. Deasupra tuturor, tronează judecătorul suprem. Roba îi e neagră. Barba — un steag alb. Ochii — serioşi. Fruntea — limpezime. Sprîncenele — mînie. Chipul — omenie. În faţa lui — cîrnatul. Se află pe o farfurie. Deasupra judecătorului suprem tronează Dreptatea. Ochii-i sunt legaţi. În mîna dreaptă ţine o spadă. În stînga, o balanţă. E toată din piatră. 

Mici poeme in proza ale lui Baudelaire(22)

Amurgul

Ziua e pe sfîrşite. O mare împăcare coboară în sărmanele suflete vlăguite de munca zilei; şi acum gîndurile lor capătă culorile duioase şi nehotărîte ale amurgului.

In acelaşi timp, din creştetul muntelui, prin norii străvezii ai serii, ajunge pînă la balconul meu un urlet grozav, alcătuit dintr-o mulţime de strigăte despe­recheate, pe care întinderea le preface într-o lugubră armonie, ca de maree ce urcă, sau de furtună ce se trezeşte.

De-ale lui Zoscenko (39)

Scrisoarea

La Leningrad trăiau doi soţi.

Soţul era salariat cu muncă de răspundere la o întreprindere comunală. Era un om încă des­tul de tînăr, voinic, dezgheţat şi, în general, ştiţi, energic, devotat cauzei socialismului şi aşa mai departe.

Şi cu toate că era un om simplu, de la ţară, şi  n-a făcut la vremea sa niciun fel de studii supe­rioare, cît a stat la oraş a învăţat şi el multe şi a citit mult, şi putea ţine cuvîntări în faţa ori­cărui auditoriu. Ba chiar era în stare să angajeze discuţii cu oameni de ştiinţă de diverse specia­lităţi, de la fiziologi pînă la electricieni inclusiv.

Aventurile lui Tom Sawyer(8)

Capitolul VIII

Tom mergea pe cărări lăturalnice, ca să nu dea ochii cu şcolarii care se înapoiau de la şcoală. Apoi domoli pasul şi-şi urmă drumul, mâhnit. Trecu de două-trei ori un firicel de apă, pentru că una din superstiţiile copiilor era că trecând o apă zădărniceşti orice urmărire. Jumătate de oră mai târziu, dispărea îndărătul casei Douglas, aşezată tocmai pe vârful măgurii Cardiff. Şcoala o lăsase mult în urmă, abia se mai zărea, departe, printre căsuţele din vale. Intră într-o pădure deasă, îşi croi drum până în inima ei şi se aşeză pe un petic de muşchi, sub umbra unui stejar. Nu adia o suflare. Zăpuşeala amiezii făcuse până şi păsărelele să amuţească. Firea toată era cufundată într-un somn adânc, întrerupt când şi când de bătaia îndepărtată a unei ciocănitoare, după care tăcerea şi însingurarea ce domneau peste tot locul se lăsau şi mai apăsătoare

Portretul lui Dorian Gray(9)

Ziua următoare, în timp ce Dorian Gray îşi lua micul dejun, Basil Hallward fu condus în cameră.

-  Sunt atît de bucuros că te-am găsit, Dorian, spuse el cu gravitate. Am trecut aseară şi mi s-a spus că eşti la Operă. Ştiam eu că e imposibil. Dar regret că n-ai lăsat vorbă unde eşti de fapt. Am petrecut o seară îngrozitoare, pe jumătate speriat că o tragedie ar putea fi urmată de alta. Ai fi putut să-mi telegrafiezi cînd ai auzit ce s-a întîmplat. Am citit despre asta aproape din întîmplare în ultima ediţie a ziarului The Globe pe care am luat-o la club. Am venit imediat aici şi m-am întristat că nu te-am găsit. Nici nu-ţi pot spune cît de îndurerat sunt. Îmi dau seama cît trebuie să suferi. Dar unde ai fost? Ai fost să o vezi pe mama fetei? O clipă mi-a trecut prin minte să vin după tine acolo. Au dat şi adresa în ziar. Undeva în Euston Road, nu-i aşa? Dar mi-a fost teamă să nu apăs inutil pe o durere pe care nu o pot uşura. Sărmana femeie! În ce stare trebuie să fie! Şi singurul copil pe deasupra! Ce a spus?

Parlamentarii „altfel”

Urmărind eu - pe sărite, ce-i drept - campania electorală, am văzut (ca de fiecare dată) diverși candidați care pretindeau că ei vor fi altfel decât ne-am obișnuit noi să vedem că sunt parlamentarii români. Nici măcar să râd nu mi-a mai venit, pur și simplu am fost uimit să văd că astfel de imbecilități încă mai țin în România. Carevasăzică, în pofida faptului că fiecare dintre noi a putut vedea cu ochii lui cum parlamentul s-a transformat într-o mare turmă de bivoli - o parte roșii, o parte de altă culoare - în care nu se întâmplă nimic altceva decât executarea comenzilor date de bivolari, cu toate că aproape nu există parlamentar fără dosar penal, deși vedem cum de îndată ce un parlamentar spune ceva sau acționează puțin altfel decât turma este dat afară sau cel puțin marginalizat, cu toate astea, ziceam, încă mai există indivizi care candidează promițând că vor fi altfel. Și, culmea culmilor, oamenii își pun speranțe în ei. Hai că asta e prea din cale-afară!

Dacă nu curge, pică

Cu ocazia ultimelor alegeri din ţara mea, am realizat că românii îşi doresc să trăiască pe mai departe după regula de aur "dacă nu curge, pică". Pentru că votul din ţara mea, în secolul XXI, este în continuare divizat între cei care doresc să meargă spre dreapta occidentală şi cei care doresc să meargă spre stânga de sorginte ceauşistă. În Franţa, oamenii au avut de ales şi ei între stânga şi dreapta - numai că acolo a fost vorba de stânga lui Hollande şi dreapta lui Sarko, ceea ce, fie vorba între noi, este cu totul şi cu totul altceva.

Mici intamplari cu animale (120)

Ploile repezi de vară sunt plăcute sălbăticiunilor mari. După zăduf şi după muscăria care le necăjeşte, animalele stau bucuros în duşul răcoritor. Adeseori, prinzîndu-mă un asemenea ropot de ploaie adăpostit sub cetina vreunui molid din margine de poiană sau de tăietură, am văzut ziua mare cerbi, ciute, că­prioare, mistreţi, ieşind la larg şi stînd în ploaie, fără să pască, numai de dragul ploii. Dar am văzut şi ciută cu viţel şi că­prioară cu ied conducîndu-i la adăpost cînd a început aversa.

Caprele negre şi căprioarele parcă presimt mai ales furtunile cu grindină şi din bună vreme caută adăposturi, unele ciudate. În două rînduri am avut prilejul să constat aceasta.

Faceti-va bine (197)

Muştarul alb

Denumire ştiinţifică: Sinapis alba.

Denumiri populare: muştar de grădină, rapiţă albă, rapiţă de grădină.

Prezentare. Muştarul alb este o erbacee anuală ce aparţine de familia cruciferelor. Se întâlneşte în culturi, unde poate ajunge la înălţimea de un metru. Muştarul alb are tulpinile ramificate, florile sale fiind galbene. Seminţele sunt alb-gălbui şi au întrebuinţări în industria alimentară (condiment). Seminţele de muştar alb sunt folosite, cu succes, şi în aplicaţii medicinale, muştarul fiind un remediu din medicina tradiţională.

Substanţe active importante. Muştarul alb conţine, printre altele, câteva substanţe specifice: sinalbina, mirozina, mirozinatul de potasiu.

O poveste viscolita a lui Fanus Neagu

Strigătul

Era în ajun de Anul Nou, seara, după ora opt. Tânăr, înalt,  subţire, Ene Lelea colinda pe sub ferestrele casei, înfigând ramuri de brădişor în cercevele şi-n crăpăturile obloanelor. Dâre de lumină portocalie, strecurate umil prin ţesătura perdelelor, tremurau pe zăpada stârnită de vânt. Bătea crivăţul. In aerul rece, sonor, uscat de ger vreme de-o săptămână şi mai bine, vuietul viscolului, urcând din viroagele şi râpele câmpiei, năvălise pe neaşteptate, câteva clipe mai înainte. Acum vântul se înteţise, gâfâia, horcăia, prohodea. Prins în vârtej, teiul cel mare din grădină se zbuciuma şi trosnea, o foaie de tablă se izbea pe-un acoperiş, şi-n staul, berbecii îşi scuturau acioaiele, înspăimântaţi. Pe uliţe, troienii goneau despletiţi. Totuşi din malul râului şi până devale, la moară, în ferestrele caselor scânteiau lumini, semn că, şi pe înnoptate, satul întreg continua pregătirile pentru sărbătoare, febril şi robust.

Poveste de iubire(3)

În meciul cu Cornell am fost rănit. Din vina mea, fără discuţie. La o fază de joc, când eram cu toţii extrem de înfierbântaţi, am avut nefericita inspiraţie să mă refer la centrul atacant advers numindu-l "franţuz împuţit". Greşeala mea constă din trecerea cu vederea a faptului că patru din coechipierii lor erau canadieni - şi, aşa cum avea să se adeverească ulterior - foarte patrioţi, foarte vânjoşi în plus, şi, pe lângă toate astea, aflaţi cu toţii în raza de auz a vorbitorului, adică a mea. Colac peste pupăză, la insultă s-a adăugat injuria, căci în cele ce au urmat am fost penalizat pe loc. Şi nu cu penalty obişnuit: ci cu 5 minute pe tuşă pentru faultare gravă. 

Din povestirile vesele ale lui Hasek (3)

Dramă într-un act

Domnul Spachta, frizerul, se afla în plină activitate. Victima sa fusese temeinic săpunită de ucenic, iar dumnealui începuse s-o radă cu toată seriozitatea şi în acest timp îi vorbea:

            - Care va să zică, i-a venit pînă la urmă şi rîndul turcului. Jigodia asta de turc s-a întins, vorba ceea, ca o pomană ţigănească, pînă cînd italianul n-a mai putut răbda şi a spus: „gata, de aici pînă aici”, fiţi bun, stimate domn, şi lăsaţi, vă rog, capul pe spate.

Din povestirile lui Dürrenmatt(2)

Ajutorul de călău

Blocurile paralelipipedice de piatră sunt moarte. Aerul e ca de piatră. Pămîntul apasă din toate părţile. Din crăpături se scurge apă rece. Pămîntul supurează. Întu­nericul stă la pîndă. Cleştii de tortură visează. Focul lu­minează în somn. Chinurile sunt lipite de pereţi. Sta ghemuit într-un colţ. Urechea-i este atentă. Orele se tîrăsc. Se ridică. Sus de tot se deschide o uşă. Focul se trezeşte, izbucnind în flăcări roşii. Cleştele se mişcă. Fu­niile se încordează. Chinurile părăsesc pereţii şi coboară asupra tuturor lucrurilor. Camera de tortură începe să respire. Se aud paşi apropiindu-se.

Arhitectura si croitorie cu Dino Buzzati

Prăbuşirea Balivernei

Peste o săptămână începe procesul celor vinovaţi de prăbuşirea Balivernei. Ce-o să se întâmple cu mine? Vor veni să mă ia?

Mi-e teamă. E inutil să-mi repet că nu se va prezenta nimeni să depună mărturie împotriva mea; că judecătorul de instrucţie n-are nici cea mai mică bănuială cu privire la implicarea mea; că, chiar dacă aş fi fost incriminat, aveam să fiu cu siguranţă achitat, că tăcerea mea nu poate face rău nimănui; că dacă m-aş duce să mărturisesc din proprie iniţiativă, acuzatului nu i s-ar uşura situaţia. Nimic din toate acestea nu mă poate con­sola. De altfel, fiindcă, din cauza unei boli, cu trei luni în urmă a murit inspectorul contabil Dogliotti, asupra căruia plana principala acuzaţie, pe banca acuzaţilor va fi doar consilierul comunal de la Asistenţă. Dar este vorba de o incriminare pro forma; de altfel, cum ar fi putut să-l condamne, dacă ocupa postul doar de cinci zile? Cel mult, responsabil putea fi considerat consilierul anterior, dar acela murise cu o lună mai înainte. Şi răzbu­narea legii nu intră în întunericul mormintelor.