Doua povesti surori ale lui André Gide (6)

Scoala femeilor(f)

                                                                                                         30 octombrie.

Robert mă uimeşte din ce în ce mai mult. Are relaţii cu o seamă de oameni celebri şi cunoaşte foarte multe persoane cu vază în toate domeniile de activitate. Astfel este în măsură să facă servicii tuturor celor care vin să-i ceară sprijin. Şi cum toată lumea ştie cît este de îndatoritor, nimeni nu se sfieşte să apeleze la el. Mi-a spus că cel mai înţelept lucru este să nu ceri niciodată decît ceea ce eşti sigur că vei putea obţine. Dar cum cei cărora le-a făcut servicii nu-i pot refuza nimic şi cum nu cere decît ceea ce este îndreptăţit să ceară, obţine lesne tot ceea ce vrea. Intră ca la el acasă în orice instituţie şi nu ieşim niciodată împreună fără ca o groază de oameni să nu-1 salute. I-am cerut să-mi prezinte numai pe adevăraţii săi prieteni. Dar e greu, cînd l-ai cunoscut cît de cît pe Robert, să nu-i devii prieten, şi cum e la curent cu toate problemele, este în stare să vorbească cu oricine despre orice, ca şi cum ar vorbi de un subiect din domeniul său. De fapt, nu cred să aibă prieteni intimi. I-am pus între­barea asta mai deunăzi. Nu mi-a răspuns direct, dar mi-a spus, strîngîndu-mă duios în braţe: „Prietenia este anti­camera dragostei".

Bestiar românesc

Pricoliciul este, în mitologia noastră, fie o fiinţă cu trup de lup şi cap de om, fie o creatură cu trup de om şi cap de lup, fie, mai rar, un om cu coadă, slab dezvoltat şi stăpânit de o agitaţie nenaturală. Aflat în permanenţă la dispoziţia diavolului, pricoliciul acţionează întotdeauna în toiul nopţii, în locuri pustii, codri neumblaţi sau răscruci de drumuri. Poate străbate orice obstacol şi are obiceiul să se aşeze pe pieptul oamenilor adormiţi. Pricoliciul poate fi înnăscut (de obicei al nouălea frate dintr-un grup de nouă fraţi lunatici), ori copil zămislit din incest, cazuri în care cadavrul pricoliciului va părăsi groapa după moarte sub această formă) sau devenit (orice om poate deveni pricolici în anumite circumstanţe, de exemplu dacă e blestemat – situaţie în care condiţia are caracter ciclic – dacă îşi bea propriul ud sau dacă bea ud de lup etc.). Este considerat a fi o creatură murdară, asexuată, purtătoare de boli şi molime, din cauza obiceiului său de a se hrăni, pe lângă copii, şi cu animale bolnave sau cadavre. Trăieşte puţin, cât un lup, afară de cazul că este vindecat de condiţia sa, când poate duce o viaţă normală. Împotriva lui se poate folosi iarba numită coada pricoliciului (Aruncus silvestris), care creşte în păduri, în locurile unde un om ticălos sau un lup care se hrăneşte cu carne umană se transformă în pricolici. 

Pricoliciul

Rateul Schengen

Aseara, la emisiunea lui Turcescu de la B1Tv, se discuta, cum cred ca se intampla pe la toate postrurile in aceste zile, despre rateul Schengen. Chiar daca, asa cum am aflat ulterior, exista niste sondaje din care reiese ca romanii habar nu au ce e ala Spatiul Schengen, toata lumea au aflat ca am ratat intrarea in el. Dupa care, politicienii s-au prezentat in studiourile televiziunilor si s-au apucat de discutii pe aceasta tema.

Demisia dracilor

5 martie este ziua în care, în 1953, a crăpat - fie-i țărâna grea că uraniul - Iosif Vissarionovici Stalin, cel mai mare criminal din istoria lumii noastre și a tuturor lumilor paralele, posibile și imposibile. Îmi închipui că atunci când s-a întâmplat acest fericit eveniment, dracii din iad au vrut să-și dea demisia, din cauza spaimei că vor fi omorâți în chinuri de acest nemernic. Din 1922, când a preluat scaunul lui Lenin la cârma partidului comuniștilor și până la moarte, acest om a omorât multe milioane de compatrioți de-ai lui. Cu toate astea, când hoitul lui mizerabil a intrat în putrefacție, alte milioane de ruși indobitociti l-au plâns ca pe Cristos. Aici duc incultura și lipsa de educație. Unul dintre cei care au scris despre Stalin este celebrul disident iugoslav Milovan Djilas, care l-a cunoscut pe sângerosul criminal ca membru al unor delegații iugoslave, una din ele conduse chiar de Tito. Cartea lui Djilas, intitulată „Convorbiri cu Stalin” este, după cum spun specialiștii, una dintre cele mai importante încercări de a contura un portret al asasinului planetar. Reproduc un scurt fragment din această carte:

Foamea (9)

Kierulf

Ziua următoare a nins şi mai mult; o zăpadă grea, amestecată cu ploaie, fulgi mari, albăstrui care cădeau şi se prefăceau în noroi. Vremea era rece şi umedă.

M-am trezit destul de târziu, zăpăcit de emoţiile din seara precedentă, cu inima fermecată de minunata întâlnire. În încântarea mea, am rămas încă un timp culcat, dar, de fapt, absolut treaz, închipuindu-mi că Ylajali se află în apropierea mea; mi-am întins mâinile, m-am îmbrăţişat pe mine însumi şi am sărutat aerul. M-am sculat în cele din urmă, am băut încă o ceaşcă de lapte şi îndată după aceea am mâncat un biftec - şi astfel mi-a trecut foamea; doar nervii îmi erau din nou foarte încordaţi.

Taras Bulba (7)

N-apucase soarele să urce în creştetul cerului, că toţi zaporojenii se şi adunară roa­tă. Sosise veste de la Seci că tătarii, folosindu-se de plecarea cazacilor, jefuiseră tot ce lăsaseră ei acolo, dezgropaseră bunurile tăinuite de ei sub pămînt, omorîseră şi robiseră pe toţi cei rămaşi pe loc, luaseră turmele şi hergheliile zaporojenilor - şi acum erau în drum spre Perekop. Un singur cazac, pe nume Maxim Goloduha, izbutise să scape din mîna tătarilor, înjunghiase un mîrzac, îi luase săculeţul cu ţechini, se îmbrăcase cu straie tătăreşti, încălecase un cal tătăresc şi vreme de o zi şi jumătate şi două nopţi fugise de urmărirea duşmanilor; tot gonind aşa, omorîse calul, se urcase pe-un altul, îl omorîse şi pe acesta şi numai pe-un al treilea ajunsese în tabăra zaporojenilor, despre care aflase pe drum că sunt lîngă Dubno. Cazacul nu apucă să spună decît numai că s-a întîmplat o nenorocire; dar cum de s-a abătut o asemenea urgie asupra lor... dacă zaporojenii rămaşi la Seci s-au dedat la chefuri, după obiceiul căzăcesc, şi s-au lăsat robiţi, pentru că erau beţi, şi cum de-au aflat tătarii locul unde fuseseră îngropate bunurile oştirii — despre toate astea nu apucă să sufle o vorbă. Era rupt de oboseală cazacul; se umflase tot şi avea faţa arsă de vînt; căzu la pămînt şi fu cuprins pe loc de un somn adînc.

Dumnezeiescul spectacol din magazin

Acum câteva zile, am fost să cumpăr diverse lucruri trebuincioase de la magazinul din cartier. Cu ocazia asta, am văzut ceva care m-a făcut să mă întreb din nou dacă ideea unui Dumnezeu ale cărui căi ne rămân inaccesibile este o idee compatibilă cu principiile creştine. Dacă nu cumva El acţionează necreștinește, precum păgânii din vechime, care unde îi prindeau pe creştini îi jupuiau de vii şi îi frigeau pe grătare, pentru că bieţii oameni nu acceptau să treacă la venerarea unor chipuri cioplite.

Piesa scurta, cu doua personaje

AUTOSTOP

Personaje: AUTOSTOPISTA, BĂRBATUL

AUTOSTOPISTA face semn pentru a opri o maşină. Maşina trece fără să se oprească.

Apare BĂRBATUL. Şi el face autostopul.

O altă maşină trece fără să se oprească.

BĂRBATUL (strigînd după maşină) – Să vă ia dracu'! (Pauză). 
(Către  AUTOSTOPISTĂ.) I-ai văzut pe porcii ăştia? Nici măcar nu ne-au privit.

AUTOSTOPISTA – Ba da...

BĂRBATUL – Unde mergi?

AUTOSTOPISTA – La Carson City. 

Din fotografiile lui Desiree Dolron (2)

Asimov si omuletul din metrou

Staţiile de metrou sunt locuri unde oamenii obişnuiesc să coboare; de aceea, atunci când nimeni n-a coborât din primul vagon în staţia Atlantic Avenue, conductorul Cullen a început să-şi facă griji. Din vagonul respectiv nu coborâse nimeni de când începuse cursa spre Flatbush – deşi suiau zeci de pasageri.

Ciudat! Foarte ciudat! Era genul de întâmplare care îi făcea pe conductorii binecrescuţi să-şi scoată şepcile şi să se scarpine în cap. Aşa a procedat şi Cullen. Nu l-a ajutat cu nimic, dar a repetat gestul la Bergen Street, următoarea staţie, unde, iarăşi, din primul vagon n-a coborât nimeni. Iar la Grand Army Piaza, bărbatul a adăugat scărpinatului câteva rare cuvinte irlandeze, transmise de sute de ani, din tată în fiu. Acestea au ionizat atmosfera din cabină, dar nu au schimbat situaţia.

Faceti-va bine (222)

Păpădia

Denumire ştiinţifică: Taraxacum officinale.

Denumiri populare: lăptucă, păpălungă, guşa găinii, floarea turcului.

Prezentare. Păpădia este o erbacee perenă. Face parte din familia compozitelor şi poate atinge înălţimea de 15 – 20 cm. Rizomul păpădiei este vertical. Tulpina, care este foarte scurtă, formează la bază o rozetă de frunze. Florile, grupate într-o inflorescenţă colorată în galben auriu, au un parfum dulce. Păpădia înfloreşte din aprilie şi până în octombrie. Întreaga plantă conţine un suc lăptos. Păpădia creşte pretutindeni în România – pe pajişti, pe fâneţe, pe terenurile necultivate, pe maidane, pe marginea drumurilor, fiind o plantă meliferă. Valoare medicinală au rădăcinile şi frunzele de păpădie, din care se prepară, în primul rând, infuzie şi decoct. În practica medicinală curentă, păpădia se utilizează şi sub alte forme.

Tarzan of the apes (23)

Frăţia umană

           Cînd D'Arnot îşi reveni în simţiri, se pomeni zăcînd pe un culcuş de ferigi moi şi de ierburi, sub un umbrar din crengi, clădit în formă de A. La picioarele lui, prin deschizătura umbrarului, se vedea o pajişte verde şi, la mică depărtare mai încolo, zidul compact al junglei şi al pădurii.

D'Arnot şchiopăta, tot trupul îi era numai o durere, se simţea foarte slăbit şi pe măsură ce reintra în deplinătatea facultăţilor mintale, suferea supliciul cumplit al numeroaselor răni şi al junghiurilor ascuţite în fiecare muşchi şi în fiecare os, ca urmare a loviturilor groaznice pe care le primise.

Chiar şi o simplă întoarcere a capului însemna o adevărată tortură, aşa încît rămase multă vreme nemişcat, cu ochii închişi. 

Doua povesti surori ale lui André Gide (5)

Scoala femeilor(e)

                                                                                                              26 octombrie.

De cîteva zile duc o viaţă grozav de agitată... Am spe­rat mereu să pot găsi puţin timp pentru a nota ceva în acest caiet. Dar nu duc lipsă numai de timp. Chiar în cli­pele cînd sunt singură, nu pot să mă reculeg, să-mi adun gîndurile şi să le aştern pe hîrtie. Sunt prinsă într-un vîrtej: vizite, cumpărături, mese, spectacole, la care, spre norocul meu, Robert nu şovăie să vină cu mine, deşi e în doliu, căci, aşa cum obişnuieşte să spună, sentimentele sincere nu au de ce să se supună convenienţelor sociale. De altfel, cred că fericirea de a se simţi iubit atîrnă mai greu în balanţă decît durerea lui. Mă întovărăşeşte în prăvălii şi comandă pentru mine o mulţime de lucruri, încercând să mă convingă că vom avea mare nevoie de ele. Pare să-i facă atîta plăcere, şi bucuria lui de-a mă răsfăţa este atît de evidentă, încît nici nu mai încerc să-l opresc. 

Foamea (8)

Tânăra din faţa porţii

Mâncarea a început să-şi facă efectul; mi-a fost tare rău din cauza ei şi bineînţeles că nu am putut s-o reţin multă vreme. Îmi deşertam stomacul în fiecare ungher întunecat pe lângă care treceam, luptam din răsputeri să-mi potolesc greaţa care mă chinuia întruna, strângeam pumnii şi încercam să mă reţin, băteam cu piciorul în caldarâm şi înghiţeam cu furie tot ce-mi venea în sus - zadarnic! În cele din urmă, am intrat sub o poartă, m-am aplecat, orbit de lacrimile care-mi umpluseră ochii, şi am vomitat din nou.

Din povestile lui Mircea Eliade (2)

Douăsprezece mii de capete de vită        

Omul înălţă sticla goală în aer şi, clătinînd-o cu în­ţeles, făcu semn cîrciumarului să-i mai aducă vin. Apoi scoase o batistă colorată din buzunarul hainei şi începu să se şteargă, absent, pe frunte. Era un bărbat între două vîrste, bine legat, aproape gras, cu o faţă rotundă, con­gestionată, fără expresie.

Cîrciumarul se apropiase tîrşindu-şi uşor piciorul.

— Dacă n-au venit pînă acum, nu mai vin, spuse, aşezîndu-i carafa în faţă. E aproape douăsprezece...

Omul îl privi, zîmbind, răsucind nedumerit batista colorată între degete.

— Nu mai vin! repetă cîrciumarul rar, apăsîndu-şi cuvintele.

Să bem în cinstea lui Dimitrie Cantemir

     Pe 2 martie 1716, Dimitrie Cantemir isprăvea de scris "Descrierea Moldovei", în limba latină. Titlul complet era "Descrierea stării de odinioară şi de astăzi a Moldovei" (Descriptio antiqui et hodierni Status Moldaviae). Pentru a sărbători împreună evenimentul, urc aici capitolul 17 al acestei lucrări, intitulat "Despre năravurile moldovenilor". Ce vreau să spun e că azi fiind sâmbătă, cititorii acestui blog (între care eu sunt cel dintâi), vor sta liniștiți în fața monitoarelor, vor citi despre frații lor moldoveni - care nu cred să-și fi schimbat năravurile din 1716 și până azi - și vor închina în cinstea lor pahar după pahar până vor cădea în sprâncene. Dar mai întâi trebuie să pun și un portret al marelui cărturar. Uite:

Adevăraţii stăpâni ai Germaniei

Cobor în bucătărie, încă puţin buimac după somnul cam scurt. Cadavrul e acolo - mai precis ceea ce a mai rămas din el după ce aseară l-am rupt în bucăţi şi l-am mâncat. Văd doar câteva ciolane, nişte resturi de piele, cuşca pieptului cu coastele aproape complet descărnate şi mă gândesc „ah, ce bunătate de oase, ce resturi apetisante, cum le-ar mai fi mâncat el Rax, în iarba curţii de la Sinaia”. Aici însă, toate sunt cu susu-n jos. Am doi câini care n-au voie să mănânce oase, ci doar anumite grăunțe pentru vârsta fiecăruia, care conţin minerale şi vitamine în proporţii stabilite ştiinţific şi care, mare atenţie, sunt de la o anumită firmă şi nu de la alta. Mă uit peste gard - nu văd niciun câine comunitar, niciun dulău cu cicatrici pe bot, dar cu ochii blânzi şi înfometaţi. Nu găseşti aşa ceva oricât ai umbla. Departe, în zare, se zăreşte liziera pădurii din marele parc hanovrez prin care aleargă nemţii ca turbaţi, întru păstrarea condiţiei fizice şi a sănătăţii. Mă gândesc că nici acolo nu e în ordine - oricât ai umbla printre arbori şi tufe, nu vei întâlni fiinţele fără de care pădurea, pentru mine, nu mai e pădure: un lup hămesit, un urs, o vulpe costelivă. Nimic, doar păsări legănate, cu tălpi portocalii.

Taras Bulba (6)

In tabăra cazacilor era mare frămîntare şi zarvă. La început nimeni nu putea răspunde lămurit cum de au pătruns în oraş oştile de sprijin. Dar mai pe urmă ieşi la iveală că tot curenul Pereiaslavski, ce-şi avea locul de aşe­zare în faţa porţii lăturalnice a oraşului, a fost beat turtă, şi iată că astfel nu mai e de mirare că jumătate din oamenii lui au fost măcelăriţi, iar cealaltă jumătate legaţi burduf, mai înainte chiar să se fi dumirit cum stau lucrurile, şi pînă să pună mîna pe armă cei­lalţi cazaci din curenele vecine, treziţi de zgo­motul încăierării, oastea duşmanului izbu­tise să treacă aproape toată pe poarta cetă­ţii, iar cele din urmă rînduri se apăraseră cu focuri de flinte împotriva cazacilor somnoroşi şi pe jumătate ameţiţi de băutură, ce se năpustiseră în neorînduială asupra lor. Hatmanul oştirii dădu poruncă să se strîngă toată căzăcimea, şi cînd oamenii făcură roată în jurul lui şi se liniştiră, stînd cu capetele descoperite, cuvîntă:

Faceti-va bine (221)

Păducelul

Denumire ştiinţifică: Crataegus monogyna; Crataegus laevigata; Crataegus oxyacantha.

Denumiri populare: gherghinar, mălai moale, mărăcine alb, mărăcine.

Prezentare. Sub denumirea de păducel sunt identificate câteva specii de arbuşti foarte asemănători, aparţinând familiei rozaceelor. În mod obişnuit, păducelul poate ajunge la trei-patru metri înălţime. Unele specii, cu înălţimea de până la opt metri, au chiar înfăţişare de arbori. Păducelul este un arbust rămuros, ghimpos, cu frunze mici şiflori albe. Înfloreşte primăvara, în aprilie-mai. Fructele au culoarea roşie. Păducelul creşte în zone ceva mai deschise şi libere, adică pe la marginea pădurilor, pe câmpuri, pe dealuri, în perdele vegetale de protecţie, pe terenuri frământate, singuratic sau în grupuri mari ce pot forma spinări. Varietăţile cu flori roz pot fi întâlnite şi sub formă cultivată, mai ales pentru ornament. Cel mai cunoscut păducel este cel denumit ştiinţific Craetegus monogyna. Culegătorii de plante medicinale recoltează de la arbustul de păducel florile, vârfurile cu frunze şi flori, fructele şi, uneori, coaja ramurilor tinere.

Mici poeme in proza ale lui Baudelaire(43)

Supa şi norii

Mica mea scumpă nebună îmi dădea să cinez şi, prin fereastra deschisă a sufrageriei, contemplam nestatornicele arhitecturi pe care Dumnezeu le face din aburi, minunatele alcătuiri ale impalpabilului. Şi, contemplîndu-le, îmi spu­neam: „Toate aceste fantasmagorii sunt aproape la fel de frumoase ca ochii scumpei mele frumoase, mica nebună monstruoasă cu ochi verzi".

Şi deodată mă pomenii în spate cu o straşnică lovitură de pumn, şi auzii un glas înăsprit şi încîntător, un glas isteric şi răguşit parcă de rachiu, glasul micii mele preascumpe, care zicea: „Nu-ţi mănînci odată supa, dracii tăi de negustor de nori?"