Cei 13 si misterul (13)

Se lăsase noaptea. O noapte grea cu cerul acoperit prevestitor de furtună şi mister. Invincibilul Ş, care ajunsese înaintea celorlalţi, se încolăcise în jurul unui stejar de lîngă „copacul trăsnit” şi aştepta.

Peste tot întuneric. Şarpele îşi făcuse o mulţime de buzunăraşe în piele, care se închideau perfect, în aşa fel încît nici cel mai atent observator n-ar fi putut să le vadă. Invincibilul Ş îşi scoase o hîrtie şi un licurici dintr-o asemenea ascunzătoare. Făcu puţină lumină şi începu să cerceteze atent fiţuica. Apoi, prudent, o împături şi o puse la loc împreună cu licuriciul. Peste cîteva minute se auziră zvonuri de glasuri şi şarpele desluşi în beznă indivizii venind din cele trei direcţii.

De-ale lui Zoscenko (58)

Răzbunare

Anul acesta, în primele zile ale primăverii, un oarecare Piotr Evseevici Gasilin s-a nimerit să asiste cu totul întîmplător la o adunare gene­rală a locatarilor din casa unde sta el.

Fiind contabil-şef la o mare instituţie, foarte ocupat cu tot felul de rapoarte şi situaţii, Gasi­lin nu prea participa la astfel de şedinţe mă­runte. Acum, căutîndu-l pe administrator, a dat pe la biroul administraţiei şi cum acolo tocmai se ţinea o şedinţă, curiozitatea l-a împins să rămînă, ca să vadă şi el ce vorbesc oamenii la ase­menea şedinţe mici, care cuprind interesele unei singure case.

Se discuta chestiunea organizării terenului pen­tru copiii din curtea casei.

Gasilin luă parte şi el la discuţiile aprinse în legătură cu numărul pomilor de pe terenul co­piilor.

Părinte afectuos, Gasilin stărui să se planteze un număr minim de pomi, socotind că în felul acesta fiu-său, în vîrstă de nouă ani, va avea mai puţine şanse să cadă din pom.

Problem solved

Unul din oamenii cu care am de-a face mai des aici, în Germania, este Igor. Vine din Slovacia, e inginer și un tip foarte pragmatic. Deunăzi, am mers cu el la un magazin de cabluri și alte minuni și, pe drum, am discutat mai multe și mai serioase decât de obicei. Printre altele, a venit vorba despre sensul a ceea ce facem. El, de exemplu, învață germana, cu toate că știe precis că peste un an se va întoarce în țara lui. Se chinuie, ia lecții particulare, dar în magazin a dat-o pe engleză. Așa că nu m-am putut abține și l-am întrebat de ce se luptă cu germana. Mi-a spus că lui îi place să învețe limbi străine, că știe să se descurce în multe limbi și că așa consideră el normal, ca atunci când locuiești într-o țară să îi înveți limba. Apoi m-a întrebat și el pe mine de ce nu învăț germana și i-am spus, simplu, că nu văd sensul, câtă vreme engleza îmi e suficientă (și necesară, desigur). I-am mai spus că așa sunt românii, au un soi de fatalism, li se pare că orice-ai face până la urmă tot vei constata că a fost degeaba etc. Evident, de-aici am ajuns la problema morții. Eu i-am spus că întrebarea „de ce murim?” este fundamentală și că problema morții, în general, este una la care nu ai cum să nu te gândești. La care Igor, în simplitatea lui inginerească, mi-a spus: „This is not a problem. You will die, I will die, all of us will die. Hence, problem solved”.

Trei milenii de umor(1)

Mai tineti minte cartea asta? Eu, unul, n-am uitat nici macar momentul in care tata a scos-o din servieta si mi-a inmanat-o, zicandu-mi: "ia si citeste, guzgane". Si am citit, apoi am recitit, am retinut tot felul de anecdote, le-am spus in diverse imprejurari, unii au ras, dar cei mai multi s-au uitat usor uimiti, pentru ca poantele nu erau din cele obisnuite, pline de aluzii sexuale ori scatologice. Unii credeau ca ma dau mare, ca ii sfidez cu bancurile astea "intelectuale". Dar eu, ce sa fac, asta aveam la dispozitie, o carte. Si intr-o carte din anii 70 nu puteai gasi bancuri cu militieni, cu blonde, cu Alinuta... Ia uite:

Pe mare cu Cehov

Povestea unui marinar

Nu se vedeau decât luminile tot mai slabe ale portului pe care-l părăsiserăm şi cerul negru ca cerneala. Sufla un vânt rece, umed. Simţeam deasupra noastră norii grei, care parcă de-abia aşteptau să se sloboadă în ploaie, şi, cu tot vântul şi frigul, pe noi ne cuprinsese fierbinţeala. Stăteam în­grămădiţi la postul echipajului şi trăgeam la sorţi. Răsunau glume şi râsete zgomotoase de marinari chercheliţi, şi unul, ca să mărească hazul, începuse să cânte ca cocoşul.

De la grumaji şi până în tălpi mă scutura un tremur mărunt, ca şi cum aş fi avut în ceafă o gaură prin care mi s-ar fi prelins, pe trupul gol, nişte alice mici, reci. Tremuram, şi de frig – de bună seamă – dar şi din alte pricini, pe care tocmai vreau să le povestesc aici.

O poveste cu ţigani a lui Fănuş Neagu

Lişca

La începutul războiului, rămânând fără bărbat, Lişca a bătut scânduri de-a curmezişul peste uşile şi ferestrele casei şi s-a mutat la taică-său, care locuia, cu patru feciori într-o colibă pe malul râului, la cărămidarii, chiar sub livada noastră. Lişca avea atunci nouăsprezece ani, era înaltă, subţire, cu ochii mari, înfriguraţi de patima tinereţii, cu părul lung, întunecat, cu sânii mici tresăltând aţâţător în mers şi cu gura roşie ca o tăietură de cuţit pe chipul măsliniu, umbrit de nişte sprâncene groase ca un spic negru la rădăcina nasului.

Eram prieten de joacă cu cel mai mic dintre fraţii ei, care mi-a spus că taică-su, ştiind-o că se urneşte tare greu la muncă şi că-i place să umble teleleu, a primit-o fără bucurie şi că nu aştepta de la ea altceva decât să le facă mâncare, să le spele şi să le cârpească rufele.

Faceti-va bine (233)

Piciorul lupului

Denumire ştiinţifică: Lycopus europaeus.

Prezentare. Piciorul lupului este o plantă perenă, bine dezvoltată, ce poate atinge 1,20 metri. Are un rizom scurt, tulpina având muchii şi fiind bogat ramificată. Frunzele au un peţiol micuţ şi sunt ascuţite. Piciorul lupului înfloreşte în lunile iulie şi august, florile fiind albe cu puncte roşii, Piciorul lupului creşte în locuri joase şi umede, în mlaştini, pe marginea apelor, în tufărişuri şi păduri tinere.

Intamplari neobisnuite (16)

Cap. XVI. În care corul nemulţumiţilor devine din ce în ce mai puternic.

Potrivit acestui anunţ urgent, lumea trebuia să ia măsurile necesare pentru a face faţă primejdiilor, pentru a le ocoli sau măcar a fugi de ele, ducându-se în regiunile neutre care nu erau ameninţate de nici o primejdie. Oamenii ameninţaţi de catastrofă erau împărţiţi în două categorii: cei ce urmau să fie asfixiaţi şi cei ce urmau să fie înecaţi.

Comunicatul acesta fu primit cu sentimente diferite, dar care se transformară toate în cele mai violente proteste.

De-ale lui Zoscenko (57)

Revedere

În timpul verii l-am trimis pe băiatul meu în­tr-o tabără de pionieri. Prima duminică m-am dus să-l văd.

În vagon am intrat în vorbă cu vecina mea. Avea o mulţime de boccele şi pachete. Mergea şi ea în tabără, ca să-şi vadă băiatul.

Printre călători se aflau şi alţi părinţi care mergeau tot acolo. Aşa că, odată ajunşi la destinaţie, am format în gară un grup de părinţi în număr de şapte şi am luat-o printr-un parc spre tabără.

La ieşirea din parc, într-o poiană, am văzut un grup mare de copii. Copiii stăteau în careu şi ascultau ce le spunea educatoarea.

Trecînd pe-alături, am auzit-o şi noi. Iată ce spunea educatoarea:

Cei 13 si misterul (12)

Băiatul observă că Invincibilul Ş dădea semne de nelinişte. O lua cu mult înaintea celorlalţi prin lanurile de grîu, se întorcea înapoi şi-i arunca priviri bănuitoare Ortansei, care îşi strînsese părul într-un coc şi mînca seminţe.

Drumul ducea într-o pădurice de mesteceni înalţi şi timizi, în uniforme albe.  Rosamunda, cu o garoafă roşie înfiptă în ureche, trecu molatecă pe lîngă ei şi le făcu cu ochiul. Mestecenii se fîstîciră, dar far­mecul clipei se topi în lătratul bucuros al Piratului Roşu care reuşise să captureze o colonie de cărăbuşi minori.

Neliniște de primăvară

Pe-aici a început să miroasă a primăvară. Nu cred că mă înşel, nu mi s-a întâmplat niciodată până acum. Am nişte semne sigure când e vorba de primăvară. Nici nu contează temperatura, poate să fie ger - ger. Important e ca lumina soarelui să aibă o anumită nuanţă - cea care bate spre zumzetul a două albine pe un toporaş, pe cer să fie câţiva nori de un anumit alb - acela care se poate descompune în pene de pescăruş, iar albastrul cerului să aibă o anumită mişcare fină, tremurată - cea care se oglindeşte verde în roua dimineţii.
Atunci îmi este suficient să fac doi paşi prin iarbă şi deja ştiu - e primăvară.
Şi mai e dorul de ducă. Ceva se aprinde, mă cuprinde neliniştea. Cu uimire constat că pantofii mi s-au scorojit peste noapte, ca atunci când se scuturau pe ei pălăriile brusturilor de pe vechiul drum forestier, uşa de la intrare suspină că şi cum i-ar da mlădiţe, lângă geamuri fulgeră şuviţe de vânt aducându-mi în urechi foşnetul bătrânului stejar care mă aşteaptă în marginea poienii. Am plecat.

Peisajele lui David Muench (3)

O poezie a lui Grigore Hagiu

pînă când, pînă unde

ce ți-e și cu bătrînețea
cum vine ea pe înserat
și e însăși seara
gaură neagră
în care toate cad

Un gând vechi, aparent adormit

M-am trezit cu gândul că nimic, absolut nimic nu merită. E un gând mai vechi, care m-a lăsat în pace în ultima vreme. Aproape că-l credeam mort când, uite-l, a apărut iar. Se pare că gândurile nu mor niciodată, doar se ascund prin zonele inaccesibile ale creierului. Uite de aia mi-ar plăcea mie să pot explora acele zone, ca să văd ce se mai ascunde pe-acolo şi ce pericole mă pândesc.

Cum am devenit hot de biciclete (9)

Conflictul dintre tata şi Ponor era mai vechi decât mine. Incă din anii 50, tata, sosit la Sinaia ca tânăr medic stagiar, primise o locuinţă în imensa vilă din strada Carpaţi, confiscată de comunişti de la familia medicului Casei Regale, Cârstea. Pe vremea aceea, fiecare persoană avea dreptul la un anumit număr maxim de metri pătraţi în care să locuiască. O familie formată din doi oameni nu ar fi putut primi apartamentul acela, aşa că tata a aranjat să o aducă şi pe Babaca din satul ei uitat de lume. Ea ar fi preferat să meargă la Constanţa, la fiul cel mic, Emil, dar, ca să-l ajute pe tata, a acceptat clima dură de la munte. 

Ziua Z

Trecem printr-o perioada interesanta. Ponta si USL sunt pusi la grea incercare: s-ar parea ca trebuie sa tina seama de punctul de vedere al presedintelui Basescu in ce priveste numirile procurilor sefi la DNA si Parchet. Si cum se zvoneste ca Base ar vrea s-o puna la DNA pe Kovesi, a inceput balciul. Unul dintre mercenarii Varanului de la Antena 3 a declarat in direct ca el personal o sa-l scoata taras din guvern pe Ponta. Alti mercenari, tot de-ai Varanului, l-au invitat pe Ponta in studio si s-au napustit asupra lui cu intrebari subtile, cum numai profesionistii stiu sa puna: "domnule prim ministru, dar daca vi s-ar cere sa numiti la DNA o gaina, ati numi-o?" Antonescu a declarat ca el nu este de acord cu numirea lui Kovesi si a amenintat cu represalii. O sumedenie de alte persoane isi arata muschii si fac o galagie de nedescris, reusind sa dea, in afara, impresia unui balci generalizat. 

De-ale lui Zoscenko (56)

Furca

Dimineaţa, pe deasupra vaporului au început să se rotească avioanele inamice.

Primele şase bombe au căzut în apă. A şap­tea a nimerit cîrma. Vaporul a luat foc.

Toţi călătorii s-au aruncat în apă.

Nu ştiu la ce m-oi fi gîndit cînd m-am aruncat şi eu, pentru că nu ştiu să înot. Totuşi m-am aruncat. Şi îndată m-am dus la fund.

N-aş putea spune ce legi chimice sau fizice ac­ţionează acolo, fapt e că, deşi nu ştiu să înot, am ieşit iar la suprafaţă.

Cum am ieşit, m-am şi apucat cu o mînă de un fel de furcă ce răsărea din apă.

Mici intamplari cu animale (136)

Iatacul scroafei mistreţe

La 8 iulie 1939, în pădurea Clăbucetul Baiului, aproape de Predeal, am găsit un culcuş ciudat. Porci mistreţi erau mulţi pe acolo şi am mai dat în vara aceea de culcuşurile scroafelor făcute pentru fătat. Acestea nu erau decît grămezi de rugi, cu un căuş simplu în mijloc. Cel despre care e vorba era cu mult mai ingenios făcut: într-un zmeuriş des, un loc destul de mare a fost complet bătătorit, toate tulpinile de zmeură rupte de lîngă pămînt şi strînse într-o grămadă lunguiaţă, aproape semi-cilindrică, de cam un metru şi jumătate lungime şi jumătate metru înălţime iar în interiorul grămezii era făcut culcuşul propriu-zis, săpat puţin în pămînt. Rugii grămădiţi deasupra con­stituiau de fapt un acoperiş în formă de boltă. Intrarea semi­circulară de-abia avea douăzeci şi cinci-treizeci de centimetri înălţime; culcuşul era mai mult lat decît adînc.

Intamplari neobisnuite (14-15)

Cap XIV. Foarte scurt, în care necunoscuta „X” capătă o valoare geografică.

Din fericire pentru J. T. Maston, guvernul de la Washington primi următoarea telegramă, trimisă de consulul american din Zanzibar:

„ Către John S. Wright, ministru de stat,

Washington, S.U.A.

Zanzibar, 13 septembrie, ora 5 dimineaţa, ora locală.

Mari lucrări executate în Wamasai, la sud de muntele Kilimanjaro. Opt luni de când preşedintele Barbicane şi căpitanul Nicholl se află aici, împreună cu personal numeros — negrii de sub conducerea sultanului Bali-Bali. Aceste lucruri are onoarea să le anunţe guvernului său devotatul Richard W. Trust, consul.”

De ziua lui Goga

Cîntă moartea

Îmi cîntă moartea la fereastră

Ca o vecernie-n surdină,

Îmi cîntă-ncet povestea noastră:

Un joc de umbre şi lumină;

Eu o ascult în noaptea mută,

Din adîncimi îmi creşte mare; 

Întreaga viaţă petrecută

La căpătîiul meu răsare.

Şi cum, sub tîmpla mea fierbinte,

O lume veche-mi reînvie,

Nu cîte-au fost îmi vin în minte,

Ci cîte-ar fi putut să fie.

Pustiu

Eu cînd mă uit în mine-arare, 

Sărmanul suflet mă-nspăimîntă,

O casă goală mi se pare,

O casă care nu cuvîntă.

În jur ograda stă pustie,

Perdeaua la fereşti e trasă,

Iar într-un colţ pare că scrie: 

Stăpînul a plecat de-acasă!