Trei milenii de umor (22)

James Matthew Barrie era în vizită la o familie al cărei unic copil era un mic răsfăţat, drăguţ, care însă nu se mai sătura de dul­ciuri. Văzînd că întrece orice măsură, mama i-a atras atenţia:

—    Harry, dacă mai mănînci frişcă, mîine ai să fii bolnav!

—    Mamă, dar eu vreau să fiu astăzi bolnav, a răspuns copi­lul şi a mai luat o porţie.

Lui Barrie i-a plăcut atît de mult răspunsul, încît l-a introdus în cunoscuta sa poveste „Peter Pan“.

 

O judecata a lui Cehov

Judecata

Acasă la băcanul Cuzma Egorov. E o căldură înăbuşitoare. Muştele şi blestemaţii de ţânţari mişună roi pe lângă ochi şi urechi şi nu-ţi dau pace o clipă… Fumul de tutun e gros, să-l tai cu cuţitul – şi totuşi nu miroase a tutun, ci a peşte sărat. Aerul, chipurile oamenilor şi bâzâitul ţânţarilor au ceva jalnic.

O masă mare; pe masă, o farfurioară cu coji de nucă, un foarfece, un borcănaş cu alifie verde, sticle de votcă goale şi mai multe şepci. În jurul mesei şed Cuzma Egorov, primarul, felcerul Ivanov, ţârcovnicul Teofan Manafuilov, basul Mihailo din corul bisericesc, cumătrul Parfenti Ivanîci şi jandarmul Fortunatov, sosit de la oraş şi care a tras la mătuşă-sa Anisia. La o depărtare respectuoasă de masă stă în picioare fiul lui Cuzma Egorov, Serapion, care face slujbă la o frize­rie din oraş, şi care a venit acasă de sărbători. Nu se simte deloc la îndemână şi îşi răsuceşte mereu mus­tăcioara cu degete tremurătoare. Casa lui Cuzma Egorov este vremelnic închiriată dispensarului şi în antreu aşteaptă bolnavii. Chiar acum a fost adusă de undeva o femeie cu o coastă ruptă… Stă întinsă, geme şi aşteaptă ca felcerul să se hotărască să-i acorde aten­ţia lui binevoitoare. Sub fereastră se îmbulzeşte lumea venită să asiste la chelfăneala pe care i-o va trage Cuzma Egorov fiului său.

O poveste a lui Voltaire (2)

Nasul

Într-o zi Azora se întoarse de la plimbare foarte mânioasă.

— Ce ai tu, scumpa mea soţie, îi spuse Zadig, şi ce te-a necăjit atât de mult?

— Vai! spuse ea, ai fi ca şi mine dacă ai fi văzut ce-am văzut eu. M-am dus s-o mângâi pe tânăra văduvă Cosru, care acum două zile a clădit un cavou soţului ei pe malul pârâului care curge la marginea livezii, în durerea ei a făgăduit zeilor că va şedea lângă mormânt atâta vreme cât apa pârâului va curge în apropiere

— Iată, spuse Zadig, o femeie vrednică de toată lauda, care îşi iubea într-adevăr bărbatul.

— O, spuse Azora, dacă ai şti ce făcea ea când m-am dus s-o văd!

Faceti-va bine (262)

Rozmarinul

Denumire ştiinţifică: Rosmarinus officinalis.

Prezentare. Rozmarinul este un subarbust din familia labiatelor, întâlnit în flora spontană din zona mediteraneană. În România, rozmarinul este cultivat ca arbust ornamental sau ca plantă medicinală. Înălţimea acestei frumoase plante poate atinge cel mult, doi metri. Frunzele rozmarinului, de formă aciculară, pieloase, rămân mereu verzi. Florile au culoarea albastră, rareori albă, violacee sau chiar roşie. Rozmarinul înfloreşte în lunile aprilie, mai şi iunie. Pentru întrebuinţări medicinale se recoltează frunzele şi tulpinile tinere de rozmarin, acestea din urmă cu tot cu frunze şi flori. Preparatele şi extractele de rozmarin sunt utilizate şi în industria parfumurilor, rozmarinul fiind o plantă aromatică.

Mici intamplari cu animale (152)

Stejarul din parc şi-a încheiat deja coroana în frunze fra­gede, verzi-deschise, fiindcă e luna lui iunie. Pe banca de sub el încă nu-i caut răcoarea umbrei; zăbovesc oleacă din plim­bare, pînă se va coborî înserarea, într-o dulce lenevire a trupu­lui şi a gîndului. Prin acest colţ al parcului trecătorii se abat rar. Tufele sunt lăsate să crească în voia lor, fără foarfecele grădinarului, păsările şi-au găsit loc de cuib prin ele şi îşi cîntă ariile de dragoste. Cu o oarecare sforţare a închipuirii cred că sunt departe de frămîntarea oraşului, undeva în margine de pădure. Adaugă iluziei zumzetul care coboară din podoaba copacului. Sunt rădaşte (Lucanus cervus); văd cîte una des­prinzîndu-se din verdele de sus, făcînd prin aer un ocol ca să se piardă iarăşi în bogăţia de frunze.

Nuante de negru

Cum am devenit hot de biciclete (11)

Împlineam 15 ani si tata hotărâse să mă ia cu el la mare. Mama urma să rămână la Sinaia, iar eu abia aşteptam să plec fără ea, ca să am mai multă libertate. In seara dinaintea plecării, am mers cu Nicu, prietenul meu cel mai bun, să bem bere la terasă pe Cumpătu’. Am stat acolo până s-a înserat şi ne-am bătut capetele cum să facem să meargă şi el la mare. Pe vremea aia, nu oricine putea să se ducă „pe litoral”, trebuia ori să fii sindicalist şi să ai pile, ori să ai mulţi bani, ori să ai rude prin Constanţa. Nicu nu intra în niciuna din categoriile astea. Părinţii lui nu lucrau la uzină, bani nu prea aveau, iar rude prin părţile Constanţei nici atât. 

Desantul athonit

Am trăit s-o văd şi pe asta: 20 de călugări de la Muntele Athos au sosit în România şi au făcut cerere să ţină o slujbă la puşcăria în care stă Gigi Becali şi se uită la televizor. Aşa ceva nu s-a mai văzut şi nu s-a mai auzit. Dar după cum ştim, la Dumnezeu totul este posibil şi probabil că acelaşi lucru se întâmplă şi la slujitorii săi.
De ce oare vor cei 20 să ţină slujba pentru Becali chiar în puşcărie? Are vreo importanță locul în care se ţin slujbele? Aşa a zis Cristos? Aşa scrie în Biblie? Eu unul nu cred. Dacă cei 20 vor să se roage pentru Becali, o pot face absolut oriunde în lumea aceasta şi rugăciunea lor se va înălța la Dumnezeu, care o va asculta sau nu, după cum îi va fi voia. Aşadar de ce-au venit cei 20?

Din povestile lui Vladimir Colin (3)

Giovanna şi îngerul

Ciudat loc de întîlnire, îşi spuse Giovanna oprindu-se sub dubla arcadă a Porţii Marina.

Briza care-i răvăşea pletele purta în noapte miro­surile grave ale mării, odată cu esenţa florilor şi cu amara mireasmă a ierburilor pitice. Pentru o clipă se păru că simte şi fumul Vezuviului, dar era o iluzie. Stelele scăpărau. De jur împrejur, pornit parcă din pietre şi pini, ţîrîitul cosaşilor echivala sonor neîntrerupta pîlpîire de pe cerul ultramarin, ca un răspuns al pămîntului subliniind dimensiunile tăcerii.

Am venit prea devreme, îşi spuse, privindu-şi ceasul. Într-adevăr, mai erau cîteva minute pînă la miezul nopţii. Vittorio nu întîrzia niciodată... în­cercă să nu se gîndească la el, pentru a amîna declanşarea inevitabilei nelinişti la care prezenţa lui Vittorio o condamna, apoi îşi dădu seama că era prea tîrziu. De altfel, prefera să încerce în absenţa lui şocul regăsirii. Răsuflă adînc şi închise ochii.

O poveste a lui Voltaire (1)

Azi, cand se implinesc 235 de ani de la moartea lui Voltaire, e un bun prilej sa urc primul capitol din povestea lui intitulata "Zadig". N-ar fi rau sa cititi povestea asta, ca sa vedeti ca lumea nu s-a schimbat deloc in ultimele doua sute si ceva de ani. Ia uite:

DA și NU

Cunosc oameni care, în timpul discuţiilor pe care le poartă, recurg la citate din Noul Testament, mai precis din ce a spus Cristos şi a fost consemnat în Evanghelii. Una din vorbele astea sună aşa: „Ci cuvântul vostru să fie: ceea ce este da, da; şi ceea ce este nu, nu; iar ce e mai mult decât acestea, de la cel rău este.” (Matei, 5.37)

Unii oameni îşi închipuie că aceste cuvinte trebuie interpretate în sensul renunţării la orice fel de discuţie, omul păstrându-şi în bagajul de cuvinte doar două: da şi nu. Ne putem închipui o lume în care oamenii nu spun nimic altceva decât da şi nu. În scurt timp, nimeni n-ar mai scoate niciun cuvânt, întrucât ca să spui da, trebuie să ţi se fi pus o întrebare, ori nimeni nu poate pune o întrebare folosind doar cuvintele da şi nu. Chiar nu ştiu ce fel de om trebuie să fie acela care îşi poate închipui că a venit Cristos să ne ceară să renunţăm, practic, la funcţia vorbirii. Din fericire, aceşti oameni nu sunt exagerat de mulţi - sau poate sunt, dar se ascund bine de tot.

Somnul de veci (16)

Şaisprezece

M-am apropiat de glasvandul strâns şi m-am uitat la gemuleţul de sus spart. Glonţul din arma lui Carmen îl sfărâmase cu o lovitură. Nu făcuse o gaură. În perete se afla însă o găurică, pe care un ochi expert ar fi descoperit-o destul de repede. Am tras perdeaua peste geamul spart şi-am scos din buzunar pistolul lui Carmen. Era un pistol Banker's Special, calibrul 22, cu gloanţe scobite la vârf. Avea un pat de sidef, iar pe ţeavă era gravat pe o placă mică şi rotundă din argint: „Lui Carmen de la Owen”. Carmen îi fraierea pe toţi.

Am pus pistolul la loc în buzunar, m-am aşezat alături de Brody şi m-am uitat în ochii lui cafenii şi trişti. A trecut un minut. Blonda îşi aranja faţa cu ajutorul unei oglinzi de buzunar. Brody flutură mâna în care ţinea o ţigară şi se răsti la mine:

Lumea pierduta (5)

Controversa

Prin dublul efect al zguduirii fizice, care se produsese după prima mea întrevedere cu profesorul Challenger, şi al zguduirii psihice, care urmase celei de a doua, m-am pomenit în Enmore Park destul de deprimat. In capul care mă durea nu se zbătea decât un singur gând: că auzisem lucruri adevărate, de o importanţă capitală, care îmi vor oferi, atunci când Challenger va binevoi, un reportaj extraordinar pentru "Gazette". O trăsură staţiona la capătul şoselei. Am sărit în ea şi m-am îndreptat spre biroul meu. McArdle era, ca de obicei, la postul lui.

 — Ei bine — a făcut el curios — ce mai nou? Parcă te-ai întoarce de la bătălie, tinere. Să nu-mi spui că ai luat iniţiativa!

 — La început am avut oarecare dificultăţi...

Cruce cu limba

Unul din cele câteva lucruri extraordinare pe care le-am întâlnit/văzut/auzit de-a lungul vieţii, e povestirea unei bătrâne dintr-un sat din Apuseni, al cărei soţ făcuse parte din Rezistenţă, refuzând să accepte - în esenţă - comunismul care se instaura în România. Ce s-a petrecut în anii ăia e cu totul excepţional - a fost un moment în care nişte oameni oarecare, simpli ţărani, profesori, muncitori, preoţi, şi-au descoperit eroismul latent, s-au împotrivit cu preţul vieţii sistemului propus de sovietici şi au suferit pentru ideile şi demnitatea lor mai mult decât, poate, îşi vor fi închipuit că pot suferi.

O coincidenta aparent incredibila

O sa va arat ceva care o sa va faca sa ramaneti fara grai. Pentru ca sunt coincidente si coincidente. De exemplu, daca cineva zice "ganditi-va la un numar intre 1 si 3" si eu ma gandesc la 2 iar Maria tot la 2, asta se poate califica la categoria "coincidente simple". Dar daca cineva ia doi negri Bantu care nu m-au vazut in viata lor si le cere sa ma priveasca, apoi sa spuna un nume si amandoi spun "Raul", atunci treaba devine serioasa. Cu atat mai mult cand coincidentele provin din numere si litere, care nu pot fi influentate de nimic, nici de astre, nici de parapsihologie, de magie sau de telepatie. 

Faceti-va bine (261)

Roua cerului

Denumire ştiinţifică: Drosera rotundifolia.

Prezentare. Roua cerului este una dintre cele mai interesante plante din România, mai ales prin faptul că este carnivoră. Aparţine familiei droseraceelor. Această plantă este consumatoare de insecte, pe care le prinde cu ajutorul perilor de pe frunze şi le digeră cu ajutorul fermenţilor produşi de aceşti peri. 

Jocul mortal

De câte ori mă duc în locuri unde se pot vedea animale sălbatice captive, mă înfior la ideea că unele dintre ele nu renunţă niciodată la libertate. Au înţeles că nu pot ieşi din cuşti, pentru că nu pot roade gratiile, nu pot sparge geamurile şi nu pot sări peste zidurile înalte. Asta nu înseamnă că şi-au luat adio de la libertate. Până în ultima clipă, aceste fiare stau cu simţurile încordate, sperând să apară o cât de mică ocazie de scăpare. O neatenţie a celui care vine să le hrănească, un moment de slăbiciune, nu le trebuie mai mult şi redevin luptătorii din junglă. 

Mici intamplari cu animale (151)

Zurbagiul

Bătrîneţea schimbă firea sălbăticiunilor ca şi pe aceea a oa­menilor. Cunoaştem fiecare bătrîni care au devenit ursuzi, arţăgoşi, acri, avari, mizantropi, duşmănoşi faţă cu toată lumea.

Tot aşa cerbul bătrîn caută singurătatea, nu suferă în jurul lui tineret, e irascibil, gata de bătaie. De asemenea fioroşii mistreţi solitari, „pustnicii" care se înfundă în sihlele cele mai nepă­trunse şi îşi trăiesc viaţa în ură faţă de toate vieţuitoarele. Şi cerbii, şi căpriorii, si vierii bătrîni se apropie de semenii lor numai chemaţi de ademenirile împerecherii.

O tranta povestita de Marin Preda

Neobosita inventivitate a tipului infect

Îmi vine în minte o întîmplare pe care n-am s-o folosesc niciodată în literatura de ficţiune, pentru sim­plul motiv că face parte din acele incidente de viaţă pe care oricum ai încerca să le filtrezi, sensul lor, pe care îl ştii numai tu, scapă cititorului, şi nu rămîne pe hîrtie decît un fapt brut şi inestetic. De aceea am s-o povestesc aici cu sentimentul riscului: întîmplarea mea s-ar putea să nu placă.

Somnul de veci (15)

CINCISPREZECE

Nu i-a plăcut. Îşi prinse între dinţi buza inferi­oară şi sprâncenele i se ascuţiră la colţuri. Întreaga figură i se contractă, devenind vicleană şi răutăcioasă.

Soneria continua să sune. Nici mie nu mi-a plă­cut. Dacă se întâmpla ca vizitatorii să fie Eddie Mars şi băieţii lui, puteam fi lichidat doar pentru faptul că mă găseam acolo. Dacă era poliţia, nu le puteam oferi decât un zâmbet şi o promisiune. Iar dacă erau unii dintre prietenii lui Brody – presupunând c-avea prieteni – s-ar fi putut dovedi mai răi decât el.