Targul de Craciun(1)

In centrul istoric al Hanovrei s-a deschis un targ de Craciun. Are si un nume imposibil in germana, pe care nu ma mai chinui sa-l reproduc aici. Alaltaieri, l-am vizitat, asadar nu am cumparat nimic, doar ne-am uitat. Ieri, ne-am dus din nou si am cumparat niste maruntisuri de genul papuci pentru cadourile mosului. De data asta, am avut si camera la mine, asa ca am facut o sumedenie de poze, pe care o sa le urc in doua sau trei transe. Nu le mai triez, nu le mai aranjez, le pun cum au venit la rand. Uite:

Prima zapada

Azi a cazut prima zapada la Hanovra. Maria, super-fericita. S-a imbracat si s-a dus direct afara, ea care se urneste destul de greu cand e vorba de iesit prin curte. Imediat a aparut si o fetita din vecini, cu care zicea fiica-mea ca nu se joaca pentru ca nu vorbeste decat japoneza si ceva germana, asa ca nu se pot intelege. Si sa vezi ce s-au mai inteles, ca nu se mai dadeau intrate in casa. Probabil ca au folosit limba renilor de la Polul Nord, n-am idee, cert e ca nu se mai opreau din vorbit.

M-am pus si eu pe facut poze si iata ce-a iesit:

Aventurile lui Tom Sawyer(3)

CAPITOLUL III

Tom se înfăţişă înaintea mătuşii Polly, care şedea în faţa unei ferestre deschise, într-o cameră prietenoasă din fundul casei — un fel de dormitor, sufragerie şi bibliotecă în acelaşi timp. Aerul înmiresmat al verii, liniştea îmbietoare la odihnă, parfumul florilor şi zumzetul monoton al albinelor o făcuseră, pe mătuşă să aţipească. Moţăia cu andrelele în mână; motanul îi ţinea de urât, dar şi el adormise în poală. Ca să nu-i pice ochelarii, şi-i proptise pe tâmple, printre şuviţele sure. Era încredinţată că Tom o zbughise de mult de la treabă şi se minună când îl văzu predându-se iar puterii ei, cu atâta semeţie.

Portretul lui Dorian Gray(3)

CapitolulIII

În ziua următoare, la ora douăsprezece şi jumătate, lordul Henry Wotton s-a dus agale din strada Curzon spre strada Albany pentru a-i face o vizită unchiului său, lordul Fermor, un celibatar cordial, deşi cam colţos, pe care lumea îl socotea egoist pentru că nu scotea niciun beneficiu de pe urma lui, dar societatea vedea în el un ins generos pe motivul că-i hrănea pe cei care îl amuzau. Tatăl lui fusese ambasadorul nostru la Madrid, pe vremea cînd Isabella era tînără, iar la Prim (*) nu se gîndea nimeni, dar se retrăsese din serviciul diplomatic într-un moment de iritare provocat de faptul că nu i se oferise Ambasada din Paris, un post pe care el considera că-l merită pe deplin datorită originii sale, indolenţei, englezei impecabile a comunicatelor diplomatice şi pasiunii excesive pentru plăcere. 

Sfarsitul copilariei

Guvernanta

Cele două copile sunt acum singure în odaia lor. Lumina e stinsă. Între ele pluteşte întunericul; numai dinspre paturi vine o licărire molcomă, alburie. Amândouă răsuflă domol de tot, s-ar putea crede că dorm.

— Ascultă! zice deodată o voce.

E a celei de doisprezece ani, care încet, aproape speriată, întreabă prin întuneric.

— Ce e? răspunde din celălalt pat, sora ei.

E numai cu un an mai mare.

— N-ai adormit încă? Bine! Aş… aş vrea mult să-ţi povestesc ceva.

De alături, niciun răspuns. Numai în pat, un foşnet. Sora s-a ridicat şi priveşte către cealaltă, aşteptând; i se văd lucind ochii.

— Ştii… voiam să-ţi spun… dar spune-mi tu întâi: n-ai băgat de seamă nimic zilele astea, la domnişoara?

Mici intamplari cu animale (118)

Focul a fost din străfunduri de veacuri prietenul bun al omu­lui, şi prieten nepreţuit i-a rămas. Printre binefacerile lui se nu­măra şi aceea că ferea aşezările oamenilor de fiarele mari, care primejduiau viaţa şi avutul puţin al celor ce n-aveau arme de înfruntare bune. Pînă azi, păcurarii aprind şi la noi focuri în jurul turmei adunate la stînă pentru înnoptat, ca să mai oprească urşii şi lupii, iar drumeţii întîrziaţi, dacă văd lupi, în frica lor aprind făclii sau ce au la îndemînă. Se pare însă că fiarele noastre mari s-au cam obişnuit cu focul şi au înţeles că ve­trele pe care le aprind oamenii sînt cu primejdie numai din pricina celor ce le-au stîrnit şi le stau prin apropiere. Ar do­vedi lucrul acesta, care desigur nu e general, şi cîteva întîmplări trăite.

Aventurile lui Tom Sawyer(2)

Sosi şi dimineaţa de duminică. Întreaga fire, proaspătă, strălucitoare, fremăta de viaţă. Inimile erau pline de cântec, iar celor cu inima tânără cântecul li se revărsa pe buze. Pretutindeni nu vedeai decât chipuri voioase, peste tot domnea primăvara, văzduhul era plin de mireasma salcâmilor în floare.

Dincolo de sat, dominându-l cu înălţimea ei, se zărea măgura Cardiff, acoperită de verdeaţă. Nu era nici prea departe, nici prea aproape, ci tocmai la depărtarea potrivită ca să-ţi pară un ţinut de basm, tihnit, îmbietor.

La capătul drumului apăru Tom, ducând o căldare cu var şi o bidinea cu coadă. Când dădu cu ochii de gard, întreg peisajul se posomorî şi o adâncă melancolie îi întunecă sufletul. Douăzeci şi şapte de metri de gard, de doi metri şi jumătate înălţime! Lumea îi păru fără rost, viaţa o povară. Oftând, muie bidineaua şi trecu peste şipca de sus, repetă operaţia, mai dete o dată; măsură din ochi neînsemnata fâşie văruită, apoi vasta întindere de gard nevăruit şi se lăsă descurajat pe o buturugă.

Nils Holgersson (11)

Bărzoiul

Într-o zi, dis-de-dimineaţă, gâştele sălbatice care dormeau pe gheaţa lacului Vomb fură trezite de nişte, strigăte ce veneau din văzduh.

— Chir, chir! se auzea. Chir, chir! Cocorul Trianut salută pe gâsca sălbatică Akka şi tot cârdul ei. Mâine are loc hora cea mare a cocorilor pe muntele Kulla.Akka întinse repede gâtul şi răspunse:

— Bună ziua şi mulţumesc! Bună ziua şi mulţumesc!

Cocorii îşi văzură apoi mai departe de drum, dar gâştele sălbatice le auziră încă multă vreme deasupra câmpii-lor şi dealurilor împădurite peste care treceau:

— Vă salută Trianut! Mâine are loc hora cea mare a cocorilor pe muntele Kulla.

Faceti-va bine (195)

Murul

Denumire ştiinţifică: Rubus fructicosus.

Denumiri populare: rug de mure, mur sălbatic, mure.

Prezentare. Murul aparţine familiei rozaceelor. Este un arbust cu tulpină lungă, subţire şi spinoasă, agăţătoare, dar de cele mai multe ori târâtoare. Se întâlneşte în flora spontană, dar se şi cultivă pentru fructele sale comestibile, de culoare neagră. Frunzele sunt palmat-compuse. Murul înfloreşte toată vara. Florile sunt albe sau roz. Pentru uz medicinal se culeg frunzele, din care se face infuzie. Proprietăţi medicinale însemnate au fructele (murele), dar şi mugurii. Se prepară decoct şi extract fluid. Uneori se prepară şi infuzie.

Sărbătoarea națională

Aud şi văd tot felul de oameni spunând că se mândresc că sunt români. Mai cu seamă azi, de sărbătoarea naţională, la toate posturile de televiziune apar domni şi doamne care rostesc vorbele astea - ce-i drept, nu chiar cu fluență, întrucât mai trebuie să şi înghită cârnaţii care sfârâie pe grătarele din spate, încinse de primarii care se mândresc şi ei că sunt români. Practic, mândria naţională este scoasă din când în când de la naftalină şi agitată prin faţa camerelor de luat vederi, dar nu ştiu cum se face că asta se întâmplă întotdeauna exact atunci când gâlgâie vinul şi sfârâie cârnaţii. Te duce gândul că oamenii nu rostesc fraza completă, care ar fi „sunt mândru că sunt român, pentru că înfulec şi torn în mine ca un spart, pe gratis”.

Portretul lui Dorian Gray(2)

CapitolulII

Cînd intrară îl văzură pe Dorian Gray. Era aşezat la pian, întors cu spatele la ei, dînd paginile unei partituri cu Waldszenen de Schumann.

-  Trebuie să mi le împrumuţi, Basil, strigă el. Vreau să le învăţ. Sunt absolut încîntătoare.

-  Depinde cum pozezi astăzi, Dorian.

-  Oh, m-am plictisit de pozat, şi nu vreau un tablou în mărime naturală, răspunse băiatul, balansîndu-se pe scaunul de la pian într-un fel răsfăţat şi iritant. Cînd îl zări pe lordul Henry, obrajii i se colorară uşor o clipă. Scuză-mă, Basil, dar nu ştiam că eşti cu cineva.

        

Aventurile lui Tom Sawyer(1)

Prefaţă

Mai toate aventurile descrise în cartea aceasta sunt întâmplări adevărate; una sau două din ele sunt ale mele proprii, celelalte sunt ale foştilor mei colegi de şcoală.

Huck Finn este un personaj real; Tom Sawyer de asemeni, dar nu de sine stătător, căci figura lui e o îmbinare de caractere.

Superstiţiile ciudate de care amintesc aici erau foarte răspândite printre copiii şi sclavii din Vestul Americii, acum treizeci - patruzeci de ani.

Deşi am scris povestirea de faţă mai mult pentru a dărui câteva clipe de desfătare tineretului, nădăjduiesc că ea va fi luată în seamă şi de oamenii mari, căci gândul meu este să le reamintesc şi lor în chip plăcut, cum erau şi ei odinioară, cum simţeau, cum gândeau, ce vorbeau şi ce năzbâtii ciudate puneau uneori la cale.

                                                                                                 Mark Twain 

Mark Twain

La 30 noiembrie 1835 s-a nascut Mark Twain. Prea multe n-am ce scrie despre el, in afara de faptul ca mi-a incantat tineretea cu Aventurile lui Tom Sawyer si cu Un yankeu la curtea regelui Arthur. O sa-i pun cateva poze si o sa urc, in serial, cartea cu Tom si Huckleberry Finn. Chiar daca toata lumea o stie.

 

  

Mici poeme in proza ale lui Baudelaire(20)

Darurile zînelor

Era un mare sobor al Zînelor, în vederea împărţirii darurilor pentru toţi noii-născuţi, ajunşi în viaţă de douăzeci şi patru de ceasuri.

Toate aceste antice şi capricioase Surori ale Destinului, toate aceste bizare Maici ale bucuriei şi durerii, erau cu totul deosebite: unele aveau înfăţişarea întunecată şi ursuză, altele, un aer nebunatic şi răutăcios; unele tinere, tinere de cînd lumea; altele bătrîne, bătrâne de cînd lumea.

Veniseră toţi taţii care credeau în Zîne, fiecare aducîndu-şi în braţe noul-născut.

De prin China (10)

Nils Holgersson (10)

Glimmingehus

În partea de sud-est a Scaniei, nu departe de ţărmul mării, se află o cetăţuie veche numită Glimmingehus. E o clădire înaltă, mare şi solidă, alcătuită dintr-un singur corp, care se zăreşte pe întinderea câmpiei de la o depărtare de câţiva kilometri. Nu are decât patru caturi, dar înălţimea ei respectabilă face ca orice casă obişnuită de locuit din apropiere să pară o jucărie de copil faţă de ea.

Zidurile dinafară, pereţii lăuntrici şi bolţile tavanelor au o grosime atât de mare, că abia mai e loc pentru altceva în încăperile, puţine la număr, ale acestei clădiri cu scări şi vestibuluri strâmte. Pentru ca zidurile să fie destul de puternice, nu s-au făcut ferestre decât la caturile de sus, cele de jos fiind luminate de nişte deschizături înguste.

Portretul lui Dorian Gray(1)

I. Atelierul era îmbibat de mireasma bogată a rozelor şi în clipa în care briza uşoară de vară flutură printre crengile copacilor, prin uşa deschisă pătrunse mirosul greu al liliacului şi parfumul ceva mai subtil al florilor roz de spin.

Din colţul divanului învelit în covoraşe persane, unde stătea fumînd ţigară după ţigară, după cum îi era obiceiul, lordul Henry Wotton abia zărea strălucirea florilor galbene şi dulci ca mierea din salcîmul ale cărui crengi tremurau sub povara propriei frumuseţi intense, ca de flacără. Cînd şi cînd umbrele fantastice ale păsărilor în zbor treceau repede de-a lungul draperiilor lungi din mătase grea, cafenie, trase peste fereastra imensă, creînd un fel de efect japonez, de instantaneu. Acest lucru îl făcea să se gîndească la acei pictori cu chipul palid, de jad din Tokio, care printr-o artă, în sine imobilă, încearcă să transmită senzaţia de rapiditate şi mişcare. Murmurul albinelor care îşi croiau drumul înghesuindu-se una în alta prin iarba înaltă, netunsă, sau mişcîndu-se în cerc, cu o insistenţă monotonă în jurul ţepilor aurii prăfuiţi ai tufelor de caprifoi răsfirate, crea o senzaţie de nemişcare şi mai apăsătoare. Zgomotul stins al Londrei ajungea acolo asemenea sunetului în surdină al unei orgi depărtate.

O carte crudă

La 30 noiembrie 1900, se stingea, la Paris, scriitorul care mi-a marcat puternic şi ireversibil adolescenţa şi tot ce-a urmat - e vorba despre Oscar Wilde. Corect ar fi să scriu, de fapt, că nu Wilde, ci romanul lui - "Portretul lui Dorian Gray" a fost cel care m-a influenţat într-un mod atât de brutal încât şi azi, la 52 de ani, puterea acestei cărţi se manifestă în mine. Nu ascund că îl consider responsabil pe Wilde pentru faptul că viaţa mea a părăsit, în tinereţe, căile clare, bătătorite, pe care mergeau cei dintr-o generaţie cu mine şi pe care au mers miliarde de oameni de-a lungul veacurilor, pentru a o lua prin ţinuturi sterpe, cu relief nesigur, unde nu te întâlneşti decât cu propria solitudine şi, rareori, cu fiinţe taciturne, ciudate, întoarse către ele însele. Cinismul, duplicitatea personajelor, modul lipsit de scrupule în care îşi folosesc inteligenţa pentru satisfacerea pasiunilor joase, m-au făcut să spun despre "Portretul lui Dorian Gray" că este o carte crudă.

Din povestirile vesele ale lui Hasek (2)

Povestea colacului de salvare pentru sinucigaşi

La Praga, mulţi oameni obişnuiesc să sară de pe podul Vltava. Tot la Praga, în cadrul primăriei, a fost in­stituită o comisie pentru reforma spaţiului locativ. O ase­menea comisie trebuie să circule, drept care, a circulat. Şi, întrucît suntem nişte ghinionişti fără seamăn, incriminata comisie s-a întors, după îndelungatele sale investigaţii pe teren, cu o experienţă contrarie menirii sale. S-ar putea ca membrii ei să fi fost disperaţi de faptul că reforma spaţiului locativ nu avea şansa unei realizări facile la Praga şi s-ar mai putea ca, în temeiul disperării pricinuite de neputinţa lor de a descoperi acele elemente pe care le căutau, să se fi gîndit, probabil, la sinucidere şi, cu acest prilej, au sesizat şi au cercetat cu atenţie instalaţiile pre­gătite în alte oraşe pentru cei ce vor să se arunce în apa unui rîu.

O poveste a lui James Joyce(14)

Graţia divină

Doi domni, care se aflau la toaletă în momentul acela, încercară să-l ridice; în zadar — nu putea face niciun efort. Zăcea ghemuit la piciorul scării de pe care se prăvălise. Reuşiră să-l întoarcă. Pălăria i se rostogolise la o distanţă de cîţiva metri, iar hainele îi erau mînjite de murdăria şi umezeala pardoselii pe care zăcuse cu faţa în jos. Ţinea ochii închişi şi răsufla zgomotos, horcăind. Din colţul gurii i se prelingea o şuviţă de sînge.

Cei doi domni şi unul dintre chelneri îl purtară pe scări pînă sus şi-l culcară pe podeaua barului. În două minute fu înconjurat de un cerc de oameni. Administratorul barului întreba pe fiecare cine e acest om, cu cine venise. Nu ştia nimeni cine era, dar unul dintre chelneri spuse că îl servise pe domnul cu un rom mic.

—  Era singur? întrebă administratorul.

—  Nu, domnule. Mai erau doi domni cu dînsul.

—  Şi unde sunt?

Nu ştia nimeni. Un glas spuse:

—  Faceţi-i loc să respire. A leşinat.