Puii — ai animalelor ca şi ai oamenilor — se joacă
fiecare în felul lui. Uneori şi la animale jocul se
apropie de sport: încearcă repetat pentru a izbuti o anumită
performanţă. Impresia aceasta am avut-o şi
cînd m-am delectat vreo jumătate de ceas cu gimnastica
la bară a unui ied de căprioară.
Un blog pentru linistea adultilor
Totalul afișărilor de pagină
marți, 23 octombrie 2012
Faceti-va bine (175)
Măcrişul iepurelui
Denumire ştiinţifică: Oxalis acetosella.
Denumiri populare: măcrişul caprei.
Prezentare. Aparţinând familiei
oxalidaceelor, măcrişul iepurelui este o plantă perenă de mici dimensiuni (până
la 15 cm înălţime). Are un rizom dezvoltat şi ramificat. Frunzele, acoperite cu
perişori, sunt asemănătoare celor de trifoi şi au gust acrişor. Măcrişul iepurelui
înfloreşte în lunile mai şi iunie. Florile sunt mici şi albe, uneori roşii, liliachii
sau albastre. Această plantă creşte în pădurile din toată emisfera nordică,
deci şi în ţara noastră. Pentru aplicaţii medicinale se culeg frunzele fragede,
din care se fac salate sau cataplasme cu frunze opărite
Puțină oprimare
Pe vremea când locuiam pe Calea Codrului, aveam tot felul de relaţii cu vecinii. Unele proaste, altele bune, nici nu se putea altfel. Cele mai proaste erau chiar cu cei din casă, de la etaj. Câte am pătimit din cauza lor, nici nu se poate povesti. Dar astăzi, cu trecerea anilor, chiar şi ele mi se par încărcate cu un soi de farmec.
În schimb, peste drum, într-una din case, locuia Nea Florică, un bărbat chipeş, priceput la orice, începând de la desfundatul unei chiuvete şi până la antifonarea unei Dacii. Mereu îmi aduc aminte de nea Florică, atunci când mă gândesc la ce-am pierdut prin plecarea de la Sinaia. Dacă aş fi rămas acolo, probabil că şi acum aş fi fost în aceeaşi relaţie cu nea Florică, dar şi cu Bebe, feciorul lui, unul dintre "băieţii buni" ai Sinăii.
În schimb, peste drum, într-una din case, locuia Nea Florică, un bărbat chipeş, priceput la orice, începând de la desfundatul unei chiuvete şi până la antifonarea unei Dacii. Mereu îmi aduc aminte de nea Florică, atunci când mă gândesc la ce-am pierdut prin plecarea de la Sinaia. Dacă aş fi rămas acolo, probabil că şi acum aş fi fost în aceeaşi relaţie cu nea Florică, dar şi cu Bebe, feciorul lui, unul dintre "băieţii buni" ai Sinăii.
Traiul într-o pagină
Mi-am amintit de poveștile alea incredibile care circulau prin țara noastră în vremea lui Ceaușescu. Trăiam pe-atunci ca într-un fel de tărâm semi-magic, unde te așteptai mereu să se întâmple lucruri neobișnuite, să fie încălcate legile fizicii, să apară oameni legendari, să coboare ființe fantastice. Eram tot timpul gata să înghițim pe nerăsuflate povești cu întâmplări fabuloase, în care bolile se vindecau, morții inviau, securiștii cei răi erau înfrânți, de parcă am fi trăit într-o carte, la o anumită pagină, iar în celelalte pagini ar fi fost posibil orice, mai puțin să ajungem noi înăuntru, însă invers se putea, mai soseau oameni care citiseră ce scrie acolo, ne spuneau și nouă, noi povesteam mai departe, duceam vorba, în așa fel încât ne apropiam unii de alții, într-un fel de fraternitate a celor care nu pot vedea dincolo de gard.
Așa-zisa înțelepciune a vârstei
Bătrânii, se spune, sunt înțelepți. Pur și simplu când vezi un bătrân cu barbă albă te și gândești: omul asta trebuie să fie un înțelept. De ce oare se face asocierea asta, mi-e greu să pricep. Există tot felul de bătrâni: unii sunt frumoși, alții nu, unii au barbă albă alții nu au deloc. Unii sunt blânzi și buni, alții sunt răutăcioși și clevetitori. Unii sunt ageri la minte, alții senili. Și tot așa. De unde și până unde ideea că bătrânii sunt neapărat înțelepți, rămâne un mister.
Apa vieții
Sunt asaltat, efectiv, de mesaje de la binevoitori, prin care mi se atrage atenţia asupra incredibilelor metode de vindecare pe care le am la îndemână fără să ştiu. Lămâia te fereşte de cancer. Conopida te vindecă de bătături, pisica îţi sudează oasele, copacii îţi întineresc inima etc. Cea mai tare este, pe departe, apa: este suficient să bei de dimineaţă un anumit număr de căni pe stomacul gol şi te vindeci de orice boală posibilă, inclusiv cancer, diabet, ciroză hepatică.
luni, 22 octombrie 2012
Mici intamplari cu animale (99)
Ne scrie un învăţător de la ţară,
care are plăcerea să observe şi
nu îi este lene să pună pe hîrtie ceea ce a văzut
:
„Vînătorilor
li se întîmplă mereu să vadă
lucruri pe care cealaltă lume nici nu le vede, nici nu le bănuieşte
că se pot întîmpla. Şi
lumea nu crede si socoteşte că minciuna face parte din
echipamentul vînătorului. Dar minciuna, vînătorească
sau nu, miroase de la o poştă,
iar realitatea tot realitate rămîne, oricît ar trage-o la
îndoială unii.
Faceti-va bine (174)
Măcrişul
Denumire ştiinţifică: Rumex acetosella.
Denumire populară: măcrişul mărunt.
Prezentare. Este o plantă perenă
ce creşte în flora spontană. Există şi o specie cultivată (Rumex acetosa),
având, însă, dimensiuni mai reduse. Tulpina de măcriş este dreaptă, având
culoarea verde. La maturitate, această tulpină se lemnifică. Poate ajunge până
la un metru înălţime. Frunzele, cu un gust acru pronunţat, au culoarea verde închis
şi sunt în mare parte lanceolate. Măcrişul înfloreşte în lunile mai şi iunie. Florile
sunt mici şi verzui, cu o dungă roşie. Măcrişul creşte prin fâneţele, pajiştile
şi poienile din zonele de câmpie, deal şi zona subalpină. Pentru uz medicinal
se recoltează partea aeriană a plantei.
O poveste a lui Liuben Dilov
Ciudatul meu prieten, astronomul
– Te salut, astronomule! strigai cu şi desfăcui braţele în
faţa lui, însă el nu dori să ne îmbrăţişăm şi răspunse aproape rece:
– Bine ai venit, suflete! Dincotro?
– De la Cairo, cu primul avion. Salutări de la faraoni şi de
la colegii tăi din antichitate.
– Aşează-te şi povesteşte.
– Tu să-mi povesteşti! Pentru asta am şi venit. M-am uitat
prin ziare şi am decolat îndată. Haide!
duminică, 21 octombrie 2012
Calatoria in trecut
Maşina timpului
— În oraşul
ăsta sunt tot felul de maşini, zise Douglas, alergând. Domnul Auffmann cu
Maşina Fericirii, domnişoara Fern şi domnişoara Roberta, cu Maşina lor verde…
Ce-o să-mi arăţi acum, Charlie?
— O Maşină a Timpului, îi răspunse Charlie Woodman, gâfâind. Pe onoarea mea de indian!
— O Maşină a Timpului, îi răspunse Charlie Woodman, gâfâind. Pe onoarea mea de indian!
— Excursii
în trecut şi în viitor? întrebă John Huff, aţinându-le calea.
— Doar în
trecut — nu poţi avea chiar totul! Am ajuns.
Charlie Woodman
deschise portiţa unui gard.
Douglas aruncă o
privire în casa bătrânească.
O scrisoare de dragoste a lui Buzzati
Enrico Rocco, de treizeci
şi unu de ani, administratorul unei firme de comerţ, îndrăgostit, se închise
în biroul său; gândul la ea devenise atât de puternic şi de chinuitor, încât
îşi găsi curajul. Avea să-i scrie, dincolo de orice orgoliu şi de orice jenă.
„Distinsă domnişoară",
începu şi doar la gândul că acele semne lăsate de vârful peniţei pe hârtie vor
fi văzute de ea, inima începu să-i bată nebuneşte. „Stimată Ornella, Iubita
mea, Suflet drag, Lumină, Focule care mă arzi, Obsesie a nopţilor mele, Zâmbet,
Floare, Iubire... "
vineri, 19 octombrie 2012
Din povestile lui Garleanu
Înecatul
Gheorghe Nicoară, călăraş cu schimbul, şi frate-său, un băieţandru
căruia nu-i mijise mustaţa, veniseră să adape caii în Siret. Cum coborau spre
vad, băiatul spuse:
— Ia te uită, bădiţă, colo, sub mal, ce buştean a adus apa!
Călăraşul privi într-acolo, apoi strânse calul în călcâie şi intră
până la mijlocul râului. După ce se uită, ţipă deodată:
— Ira, măi, un om înecat!
Băieţandrul încremeni locului. Călăraşul îi strigă:
— Fugi până ici la moară şi cheamă pe moş Vasile.
Poveste cu sahisti si cronici
Judecata
prealuminatului calif
Vechile cronici ale califilor abasizi consemnează o
întâmplare de pe vremea preaînţeleptului calif Harun al Raşid, petrecută într-o
zi când luminatul monarh ţinea judecată în palatul său din Bagdad.
În acea zi, Marele Vizir îi înfăţişă califului pe catârgiul
Geaffar şi pe neguţătorul Ibrahim, primul în calitate de reclamant, al doilea
fiind pârât.
- Vorbeşte
tu întâi! Porunci califul făcând un semn către reclamant.
Catârgiul Geaffar se aruncă la picioarele califului, sărută
vârfurile papucilor de mătase şi spuse: „Prealuminate şi preamilostive stăpâne!
Cer să mi se dreptate! Neguţătorul Ibrahim a venit la mine fiindcă avea de
transportat baloturi cu marfă şi m-am înţeles cu el să îi închiriez un catâr
pentru doi dinari. Când a plecat de la mine, l-am urmărit şi am văzut că după
ce şi-a făcut treaba cu catârul meu, fiind o zi foarte călduroasă, neguţătorul
s-a aşezat la umbra animalului ca să se odihnească. Or, pentru cei doi dinari
eu i-am închiriat numai catârul. Dacă s-a folosit şi de umbra lui, e drept
să-mi mai dea un dinar chirie".
Revelația
Azi dimineaţă, în timp ce pregăteam cafeaua conform ritualului, am avut o revelaţie: nicio putere din lumea asta nu mă poate împiedica să mă consider nemuritor. N-are nicio importanță faptul că în jurul meu mor oameni. Nu contează că mi-am înmormântat părinţii. Nu are-a face că toate cărţile de istorie consemnează milioane şi milioane de morţi. Eu sunt nemuritor, punct. Pot să trăiesc liniştit cu convingerea asta şi, dacă va fi ca moartea să vină şi la mine vreodată, oricum nu voi avea timp să-mi rumeg eroarea. Voi muri şi nu va mai fi nimic, sau voi muri şi voi trăi veşnic în lumea de dincolo.
Micul Cantemir și calul fermecat
Un
fîlfiit de aripi.
Micul Cantemir rămase nemişcat. Şi ce să vezi? Chiar în
faţa lui stătea un armăsar falnic şi mînca floricele
de porumb dintr-o tavă pe care o ţinea delicat cu
copita dreaptă. Era aproape verde. Avea o coamă
scurtă, pieptănată cu cărare falsă într-o parte, cum
se obişnuieşte. Era gras şi voinic. Doar cîteva
bube mici pe crupă arătau că fusese, poate, bolnav.
Calul se scutură cu putere, parcă invadat de
milioane de muşte. Bubele nu căzură.
— Doctorul ştie ce
spune, murmură el. N-au trecut nici trei
săptămîni...
— Nu cumva, începu
micul Cantemir, eşti chiar cel care...
— Ba da, chiar eu sunt. Nu te mai osteni, ai ghicit, îl întrerupse calul. Ia loc, te rog!
joi, 18 octombrie 2012
De-ale lui Zoscenko (32)
O întîmplare în
provincie
În viaţa mea am
încercat să fac de toate, numai artist de circ n-am fost.
Dar odată,
totuşi, s-a întîmplat aşa că publicul m-a luat drept unul din aceia care
prezintă numere de travestiuri.
Nu ştiu cum o fi
acum, dar pe vremuri umblau prin Rusia specialişti din ăştia în ale deghizării.
Ieşeau, bunăoară, pe scenă, salutau publicul cu toată stima, apoi, după ce
dispăreau pentru un moment în culise, reapăreau, dar în alte haine, cu altă
voce şi în alt rol.
Ei bine, odată
am fost şi eu luat drept un artist din ăştia.
Era prin 1920
sau 1921.
Mici intamplari cu animale (98)
Aşa
cum obişnuieşte să se
joace o pisică cu şoarecele înainte de a-l
mînca, am văzut că făcea
şi o pasăre răpitoare
cu prada ei.
La început am crezut că e un şorecar
(Buteo buteo) pasărea mare răpitoare care stătea la pîndă nemişcată în vîrf de copac uscat, într-o zi călduroasă de iunie. După cele ce s-au întîmplat, mai repede cred că a fost un şerpar (Circaetus gallicus). Şi-a luat zborul ca şorecarii — leneş, liniştit,
cu vîsliri rare din aripile late
Faceti-va bine (173)
Măceşul
Denumire ştiinţifică: Rosa canina.
Denumiri populare: trandafir sălbatic,
cacadâr, răsură, rug sălbatic.
Prezentare. Măceşul face parte
din familia rozaceelor. Este un arbust puternic împământat, având, însă, o înălţime
nu prea mare, de doi-trei metri. Ca vitalitate, măceşul este are o rezistenţă
de excepţie faţă de agresiunea agenţilor externi. Se prezintă sub formă unor
tufe ale căror ramuri sunt groase, lemnoase şi pline de ghimpi. Frunzele măceşului
sunt aproape rotunde, zimţate, cu peţiol subţire, dar foarte rezistent. Florile
au culori diferite fiind, de obicei, roz, rareori roşii sau albe. Floarea de măceş
se aseamănă foarte mult cu cea a trandafirului. Diferenţa constă în faptul că floarea
de măceş are doar un singur rând de petale. Măceşul înfloreşte în lunile mai şi
iunie. Fructul măceşului este un receptacul de culoare roşie, ce conţine seminţele.
Din poveştile lui Bănică, spuse de Fănuş Neagu(3)
Covorul violet
Băiatul se sculă
înainte de miezul nopţii şi se uită pe fereastră. In pridvor, calul lui de lemn
lepădase căpăstrul şi mânca, plin de lăcomie, ciuperci.
- E-hei, zise băiatul,
paiele nu-ţi plac, de iarbă nici nu vrei să te atingi, dar la ciuperci
te-ndeşi!
Ciocăni în fereastră
şi calul, speriat, se lipi de perete şi începu să sforăie. Sus, în cer, luna,
bucălată şi pusă pe gâlceava, trăgea de codiţe o stea verde.
- Proasto, să nu te
mai prind că-ţi bagi botul în copca pe care-am facut-o în Dunăre!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)