Doua povesti surori ale lui André Gide (12)

Şcoala femeilor (l)

                                                                                                                      9 iulie

Deşi îmi dau seama că n-are niciun rost să umplu paginile acestui caiet, nu pot tăgădui că faptul de a-mi nota gîndurile îmi face bine. Dar nu mai las ca altădată condeiul să alerge în voia lui. Nu sunt propriu-zis preocu­pată de ideea de a scrie bine; dar fiindcă stau şi cuget mai mult, mi se pare că am început să scriu mai bine. N-am învăţat niciodată atît de temeinic ca acum, încercînd să-i învăţ pe copiii mei, Gustave şi Genevieve. Pen­tru a-i ajuta să înţeleagă mai bine autorii ce figurau în cărţile lor de şcoală, i-am recitit şi eu, încercînd să-i pă­trund mai bine. Şi aşa se face că am acum cu totul alte preferinţe şi că multe cărţi modeme, care mă interesau altădată, mi se par azi searbede şi fără miez, în timp ce opere pe care le citeam fiindcă trebuia şi care mă plicti­seau de moarte prind viaţă, arătîndu-mi faţete mereu noi. Acolo unde altădată nu ştiam să văd decît fraze pom­poase şi retorice dau de voci ce-mi vorbesc în taină, aşa că mă îndrept adesea spre marii clasici ca spre nişte sfă­tuitori, ca spre nişte prieteni. Lor le-am cerut ajutor şi am găsit în filele prăfuite îmbărbătarea şi alinarea de care am atît de mare nevoie, căci mă simt îngrozitor de singură.

Nils Holgersson (41)

Răzbunarea

Într-o după-amiază, Akka de la Kebnekajse şi cârdul ei de gâşte sălbatice se lăsară pe malul unui lac din pădure. Erau încă în Kolmården, căci părăsiseră Östergötlandul şi se aflau acum în districtul Jönoker din Södermanland, la graniţa dintre cele două provincii.

Primăvara întârziase, cum se întâmplă de obicei în regiunile muntoase, iar gheaţa acoperea tot lacul, lăsând liberă numai o fâşie de apă pe lângă mal. Gâştele dădură buzna în apă să se scalde şi să-şi caute hrană, dar Nils Holgersson, care îşi pierduse în cursul dimineţii unul din galenţi, hoinărea acum printre arinii şi mestecenii de pe mal, căutând ceva cu care să se poată lega la picior.

Cum am devenit hot de biciclete (5)

Pe culoar, faţă în faţă cu ieşirea de la noi, erau trei uşi. Una dădea către  bucătăria familiei Ponor. Prin cea de-a doua, intrai în camera de zi a familiei David. Iar a treia era uşa încăperii pe care tata o numea “Cămara” şi în care nu aveam voie să intru, drept pentru care credeam că acolo trebuie să se ascundă ceva înspăimântător, un monstru legat cu nişte lanţuri pe care nu le putea rupe nimeni, sau un vrăjitor, pe care nu l-ar putea elibera decât un cavaler rău, cu armură întunecată. Nu aveai cum să ieşi spre lumină decât trecând prin faţa acelei uşi, care, chiar dacă era ferecată cu un lacăt uriaş, ar fi putut în orice moment să se deschidă, pentru că nicio uşă nu poate rezista cuiva de care se tem copiii. In plus, până să ajungi acolo, aveai de parcurs vreo doi metri, cu spatele către fundul culoarului, unde domnea întunericul absolut. Pe acolo se mergea către bucătăria noastră şi tot pe acolo treceau membrii familiei Roşculeţ către cele două camere ale lor. Practic, dacă deschideai uşa din fundul culoarului, ajungeai într-un fel de spaţiu circular, cu mozaic rece pe jos. Către dreapta, era bucătăria noastră. În stânga, pe sub nişte coloane, ajungeai la Roşculeţi. Drept înainte, apăreau nişte trepte, pe care am învăţat, cu timpul, că se poate ajunge la etajele superioare ale casei şi, printr-o altă uşă, în curtea din spate. Dar până să aflu toate astea, mă cuprindea frica de îndată ce trebuia să ies din camera cu glasvand, să o fac la dreapta şi, cu ameninţarea indefinită venită din fundul culoarului între omoplaţi, să trec prin faţa cămării şi să ies din casă, pentru a o vedea pe mama care ieşise înaintea mea şi mă aştepta zîmbind fericită în lumina soarelui.

P4

Cateva femei din viata lui Einstein(2)

§2.Sistemul de coordonate

Pe baza interpretării fizice a distanţei pe care am indicat-o, suntem în măsură să stabilim prin măsurători distanţa dintre două puncte ale unui corp rigid. Pentru aceasta avem nevoie de un segment (un etalon de măsură S) determinat odată pen­tru totdeauna, care va fi folosit ca unitate de mă­sură. Dacă se dau două puncte A şi B ale unui corp rigid, atunci linia dreaptă care le uneşte se poate construi după legile geometriei; apoi, pe această linie de legătură putem suprapune segmentul S pornind din A, de câte ori este necesar pentru a se ajunge în B. Nu­mărul repetărilor acestei suprapuneri va reprezen­ta măsura lui AB. Pe acest principiu se bazează orice măsurare a lungimii.(1)

Cei 13 si misterul (1)

—  Cumpără-mi un pistol! insistă Porthos, bătînd cu picioruşele în tăblia patului şi toate muştele din apropiere îl încurajară bîzîind.

Băiatul se încruntă. La început îl amuzase chiţăitul timid al şoarecelui proaspăt absolvent al şcolii primare din podeaua sufra­geriei.

Acum însă pretenţiile acestuia crescuseră atît de mult, încît cu greu îi mai putea face pe voie.

—    Ţi-am mai dat şi o curea cu ţinte, îi aminti el plictisit.

—    Da, consimţi Porthos, dar mi-a luat-o Bonifaciu.

—    Cine?

Coperta cartii Monicai Pillat

Repetentul vasluian

Astazi, Demetru Demetrescu Buzau ar fi implinit 130 de ani. Nici n-ar fi fost cine stie ce, cand te gandesti la unul ca Ion Iliescu, de exemplu, care a sarit binisor de 150. Dar Buzau - cel mai mare scriitor dintre grefieri si cel mai mare grefier dintre scriitori - s-a sinucis la 40 de ani. Nu ca ar fi avut vreun motiv, insa isi inchipuia ca asa trebuie sa sfarseasca orice individ dedat viciului insailarilor fara sens. 

Nils Holgersson (40)

Războiul cel mare împotriva „călugăriţelor” 

Într-una din zilele primăverii următoare, Karr alerga prin pădure, după cum îi era obiceiul.

— Karr, Karr! îl chemă cineva de aproape.

Câinele se întoarse şi se opri în loc. Nu se înşelase. O vulpe bătrână ieşise din vizuina ei şi striga:

— Eşti bun să-mi spui şi mie dacă oamenii fac ceva pentru salvarea pădurii?

— Desigur că da, răspunse Karr. Muncesc din răsputeri.

— Mi-au omorât tot neamul şi acum vor să-mi facă şi mie de petrecanie, se plânse vulpea. Asta însă li se poate ierta, dacă ajută pădurea.

Nils Holgersson (39)

Călugăriţele

Într-o dimineaţă, câţiva ani mai târziu, Karr dormea în tinda casei. Era la începutul verii, pe vremea când nopţile sunt scurte şi afară se luminează bine înainte de răsăritul soarelui. Câinele se trezi deodată, auzind că-l cheamă cineva.

— Tu eşti, Păr-Sur? întrebă el, obişnuit să fie vizitat de elan în fiecare noapte.

Nu căpătă niciun răspuns, dar auzi din nou că-l chema stăruitor cineva. I se păru că recunoaşte glasul lui Păr-Sur şi fugi repede spre locul de unde se auzea chemarea. Simţea că elanul alerga în apropierea lui, dar de văzut nu-l vedea nicăieri. Dădu fuga prin tufiş, spre pădurea deasă de brazi, fără să se mai uite dacă era vreo cărare pe unde mergea. Îşi dădea toată osteneala să nu-i piardă urma.

Cum am devenit hot de biciclete (4)

Intre dulap şi bibliotecă, era o uşă care deschidea calea spre baie, printr-un spaţiu intermediar minuscul, pe care tata îl numea “vestiar”. O altă uşă dădea în cea de-a doua cameră, mobilată rustic şi lipsită total de ferestre. Acolo stătea Babaca, bunica mea, adusă de tata din fundul Moldovei. Mi-o amintesc şi acum, grasă, îmbrăcată într-un capot de un mov decolorat, stând în picioare şi aplecată pentru a se sprijini cu coatele pe masă, balansându-şi ore întregi fundul, ca un pendul uriaş. Suferea de o boală ciudată, ale cărei simptome se ameliorau doar prin bălăngănirea asta permanentă, aşa că, vreme de câteva ore pe zi nu făcea nimic altceva. Camera avea două paturi, acoperite cu cergi lucrate manual, cu firul gros şi viu colorate. Masa, ca şi dulapul de haine şi servanta, erau din lemn sculptat, cu modele folclorice moldoveneşti. Pe un perete erau agăţate farfurii pictate, ca într-un fel de muzeu al ceramicii. Pe jos, parchetul gol, pe care abia după câţiva ani avea să fie aşternut un covor, adus de mama de la părinţii ei. Unul dintre pereţi era un glasvand, dincolo de care locuia familia Ponor. Şi mai era o uşă, prin care ajungeai într-un coridor întunecos, ca o galerie de cârtiţă, căruia ai mei îi spuneau “culoarul”. Dacă o luai către stânga, te afundai în viscerele casei, precum Iona în burta chitului. Mergând către dreapta, făceai un unghi drept, treceai pe lângă un calorifer de care era rezemată o bicicletă neagră şi ajungeai la uşa principală, dincolo de care era curtea, apoi strada, apoi lumea întreagă, plină de mistere şi chemări.

P3

Orizontul vazut de Eric Fredine

Din povestile lui Victor Eftimiu (4)

Mormîntul de pe ţărmul mării...

Ai văzut tu pe malul mării, departe, la, poala colinelor de lîngă Ramazunda, un mormînt singuratec, deasupra că­ruia se îmbrăţişează doi dafini?

Se revarsă de acolo pînă lîngă mare o pădure de mig­dali tineri, o pădure umbrită, cu stufişuri de trandafiri săl­bateci, cu izvoare tainice, cu păsări galbene şi cenuşii, cu adieri de vînt.

De unde vine vîntul?

Cînd marea e liniştită, cînd praful drumurilor nu mai întruchipează privelişti ciudate în lumina amurgului, cînd peste tot coboară adînca pace a înserării, frunzele migda­lilor freamătă o poveste tânguitoare.

Cum a furat Bradbury o bucată de soare

Merele de aur ale soarelui

— Sus! spuse căpitanul.

— Bine, dar aici, în spaţiu, nu există direcţii, observă un om din echipaj.

— Când te îndrepţi spre Soare, şi totul devine din ce în ce mai galben, mai fierbinte şi mai înăbuşitor, înseamnă că mergi într-o singură direcţie, răspunse căpitanul.

Închizând ochii, se gândi la Pământul rămas atât de departe, la Pământul cald şi învăluit în fum.

— Sus! repetă el în şoaptă, simţind cum răsuflarea îi mângâie cerul gurii.

Intamplari neobisnuite (8)

Cap. VIII. „Ca în Jupiter!” a spus preşedintele „Clubului artileriştilor”.

Da, ca în Jupiter!

Dacă într-adevăr, cu prilejul acelui memorabil miting ţinut în cinstea lui Michel Ardan — şi de care preşedintele Barbicane a pomenit pe bună dreptate — J. T. Maston a strigat cuprins de emoţie: „Să îndreptăm axa Pământului!” apoi aceasta se datoreşte faptului că îndrăzneţul francez, plin de fantezie, Michel Ardan, unul dintre eroii „Călătoriei de la Pământ la Lună” şi tovarăş de drum al preşedintelui Barbicane şi al căpitanului Nicholl, intonase un imn ditirambic în cinstea celei mai importante dintre planetele sistemului nostru solar. În minunata sa cuvântare, el lăudase toate avantajele speciale pe care le oferă planeta Jupiter — după cum vom arăta ceva mai jos.

Doua povesti surori ale lui André Gide (11)

Scoala femeilor (k)

                                                                                                                   5  iulie.

A trebuit să întrerup jurnalul ca să merg cu Gustave la doctor. Slavă Domnului! Am ieşit de la consultaţie foarte liniştită. Marchant ne alarmase, aşa că, din feri­cire, am luat boala lui Gustave din pripă. Doctorul de aici, care îi urmăreşte îndeaproape starea sănătăţii, m-a asigurat că peste puţin timp va fi complet vindecat. E con­vins că după vacanţă Gustave se va putea duce la şcoală, aşa că nu va fi nevoit să-şi întrerupă studiile la liceu.

De-ale lui Zoscenko (51)

Trei inimi

Îngăduiţi-mi să vă relatez următoarea întîmplare din cale-afară de amuzantă.

Un inginer din Leningrad îşi iubea nespus de mult soţia. Adică, la drept vorbind, persoana ei îl cam lăsa rece, dar atunci cînd ea l-a părăsit, inginerul a căzut pradă unei iubiri înflăcărate. Uneori aşa se întîmplă cu bărbaţii.

Ea, însă, nu prea ţinea la el. Aşa că, aflîndu-se astă-vară în sud, într-o staţiune de pe litoralul Mării Negre, s-a lăsat cu prea multă uşurinţă antrenată într-o aventură cu un pictor.

Faceti-va bine (228)

Pătlăgica roşie

Denumire ştiinţifică: Lycopersicum esculentum.

Denumiri populare: roşie, tomată.

Prezentare. Pătlăgica roşie face parte din familia solanaceelor, fiind originară din America de Sud. Este o plantă puternică, înaltă uneori de peste un metru, cu frunze penate, asimetrice şi flori galbene. Fructul este binecunoscuta roşie. Aceasta are o valoare medicinală dovedită, incaşii – primii cultivatori de roşii – folosind-o în terapiile lor secrete. În diete şi terapii, pătlăgica roşie este uşor şi eficient de utilizat, mai ales sub formă de suc.

Mici poeme in proza ale lui Baudelaire(46)

Aureolă pierdută

— Ei! Cum aşa? Dumneata aici, dragul meu? Dumneata, într-o casă de desfrîu! Dumneata, băutorul de chintesenţe! Dumneata, mîncătorul de ambrozie! Într-adevăr, am de ce să fiu uimit.

— Dragul meu, îmi cunoaşteţi groaza de cai şi de trăsuri. Adineauri, cum traversam bulevardul în mare grabă şi săream prin noroi, în haosul mişcă­tor unde moartea vine în galop din toate părţile deodată, într-o mişcare bruscă, aureola de pe cap mi-a alunecat în noroiul pavelelor. N-am avut curajul s-o ridic. M-am gîndit că e mai puţin neplăcut să-mi pierd însemnele decît să mi se rupă oasele. Şi pe urmă, mi-am zis, nenorocirea e şi ea bună la ceva. Acum pot să mă plimb incognito, să fac fapte josnice, şi să mă arunc în desfrîu ca simplii muritori. Şi iată-mă, după cum vedeţi, la fel ca dumneavoastră!

— Ar trebui măcar să puneţi să se afişeze aureola pierdută, ori s-o cereţi prin comisar.

— Dar nicidecum, zău! Mă simt bine aici. Numai dumneavoastră m-aţi recunoscut. De altfel, demnitatea mă plictiseşte. Apoi mă gîndesc cu bucurie că cine ştie ce poet de mîna a doua o va ridica şi o va pune cu neruşinare pe cap. Ce bucurie să faci pe cineva fericit! Şi mai cu seamă un fericit care să mă facă să rîd! Gîndiţi-vă la X, ori la Z! Ei, cît o să fie de caraghios!

Cum am devenit hot de biciclete (3)

Biblioteca era construită din câteva corpuri suprapuse, cu geamuri care culisau şi în spatele cărora se adunau, aşezate unul peste celălalt precum cărămizile, albumele de artă. Nu exista artist mai important care să nu aibă un album în biblioteca lui tata. Leonardo, Matisse, Modigliani, Miro, cu toţii erau acolo. Dar cei despre care tata vorbea cel mai des erau Chagall şi Ţuculescu, pe cel de-al doilea dându-l exemplu de medic artist, cu o insistenţă care m-a determinat, până la urmă, să-l suspectez că şi-ar fi dorit să poată fi şi el un pictor renumit. Mă uitam la personajele contorsionate ale lui Chagall şi mi se părea că ceva nu este în ordine. Eram convins că aş putea picta şi eu oameni care zboară pe deasupra caselor, dar i-aş face să arate mai bine. Cu mult mai mult mă atrăgeau statuile lui Michelangelo si nudurile lui Ingres, dar la vremea aceea nu realizam că interesul nu era de natură artistică, ci erotică. Mai târziu, când albumele au ajuns să umple până la refuz biblioteca, nimeni nu se mai uita peste ele, dar erau un permanent prilej de mirare şi admiraţie pentru cei care ne vizitau. Oamenii credeau că, efectiv, cineva care are în casă atâtea albume, este un mare consumator de emoţii artistice. Probabil că ar fi fost uimiţi să afle că singurul rol pe care-l jucau albumele era cel de ascunzătoare pentru tot felul de poze cu femei dezbrăcate, pe care le decupam eu de prin reviste.

P2

Gropi ingropate

In iarna, dupa ce-am petrecut sarbatorile in mod traditional, impreuna cu Dana si Gogol, m-am gandit ca nu ar strica sa dau o tura si prin Sinaia, trecand, evident si pe la cimitir, ca sa pun o lumanare la mormantul parintilor mei. Intrucat si prietenii mei au niste rude inmormantate acolo, am mers cu totii. Nu cred ca are sens sa insist prea mult pe dezastrul gasit in cimitirul din Sinaia, administrat de Primaria Sinaia. Nu vreau sa am de-a face nicicum cu primaria asta si, de altfel, daca n-ar fi acolo mormintele parintilor si bunicilor mei, nici macar nu cred ca as mai calca prin Perla Carpatilor. Nu ma mai leaga nimic de micul orasel care balteste uselist acolo, in gaura dintre lanturile carpatine. In afara de cativa oameni de care ma leaga amintiri placute si pe care mi-ar placea sa ii reintalnesc, ce m-ar mai putea atrage prin partile alea? Dupa ce-am vazut asta iarna, nici sa fiu inmormantat acolo nu cred ca mai vreau.

Timișoara 24

Nu trebuie să fii matematician ca să faci scăderea elementară 2013 - 1989, să constați că-ți dă 24 și apoi să te miri: „frate, la anu' se face un sfert de secol de când la Timișoara a început Revoluția!”. Sunt două feluri de-a te mira de trecerea timpului. Unul e cel care te apucă atunci când te uiți la copilul tău, care nu știi când a crescut: „extraordinar, parcă ieri se tîra de-a bușilea pe covor și acum aproape că mă întrece în înălțime”. Altul e cel care te cuprinde când te plimbi prin locuri demult cunoscute și constați că nimic nu s-a schimbat.