Obiectivii

Unul din lucrurile care-mi plac la compatriotii mei este incredibila capacitate de a se situa pe pozitii partizane clamand, totodata, echilibrul si obiectivitatea. Lucrul asta se vede cel mai bine acum, cand mai toata lumea injura la Basescu. Tot felul de analisti ies la televizor ori scriu pe bloguri si isi incep discursurile cu precizari de tipul "o sa incerc sa fiu cat mai obiectiv". Printr-o stranie chimie mentala, cam toti au ajuns la ideea ca a fi obiectiv inseamna a fi anti-basel. N-am nimic de obiectat, asa o fi pentru ei. Numai ca obiectivitatea nu poate convietui cu partizanatul. Sa nu uitam vremea in care credeam ca toata lumea e impotriva lui Ceausescu - ne inchipuiam pe atunci ca asta inseamna sa fii obiectiv. Pentru ca propaganda sustinea niste minciuni evidente, noua ni se parea ca a fi obiectiv inseamna a contrazice acele minciuni. Ori asta este o eroare fundamentala.

Un comentariu de tot rasul

Unul dintre cele mai aberante articole din cate mi-a fost dat sa intalnesc de cand citesc ziare, fie ele de hartie sau de pixeli, a aparut acum, pe un site intitulat www.dcnews.ro. Nu stiu ce e cu site-ul asta si mi se rupe de el si de toate site-urile care comenteaza politica. Dar ceea ce am citit acolo intrece absolut orice inchipuire. Imi permit sa reproduc in integralitatea lui articolul respectiv, dupa care o sa va spun la ce ma duce el cu gandul. Iata-l:

Sărăcie și principii

O întrebare la care nu mă încumet să dau răspuns este legată de cei care nu au fost colaboratori ai statului ceauşist
Este limpede, cred, pentru oricine, că într-un procent covârşitor, funcţiile politice şi administrative din România sunt ocupate azi de oameni care au avut legături cu securitatea şi/sau cu PCR, fie direct, fie prin rudele lor. Până şi cele mai mărunte posturi din care se mişcă bani publici sunt ocupate într-un procent imens de astfel de oameni.

Dreptatea după județ

O altă mare uimire care mă încearcă uneori este legată de felul în care astăzi, în vremurile democrației, se întâmplă o mulțime de lucruri care par a fi desprinse din timpurile lui Ceaușescu. Mi-am adus din nou aminte de un episod de prin anii 80, petrecut la Constanța și am constatat că el seamănă ca două picături de apă cu ceea ce se întâmplă în zilele noastre. 

Tigănia

Aflu dintr-o stire ca a murit unul dintre membrii clanului tiganesc Carpaci din Timisoara. Cu ocazia inmormantarii, circulatia a fost blocata ore intregi. Din pozele pe care le vad, la catafalc au fost aduse coroane mortuare mai mari decat rotile celui mai mare vehicul construit vreodata - cum spunea bunul meu amic Gogol care, de altfel, mi-a trimis un mail de condoleante (chestia asta o sa i-o platesc eu cumva).

Rămânerea în pat

În cazul Apostu, primarul de la Cluj corupt până la nivel de celulă, au apărut înregistrări SRI ale unor convorbiri telefonice. Protagoniștii sunt Călin Stoia, amic de-al lui Apostu și un „afacerist” din Argeș.  Acest Stoia, care este administrator și acționar al firmei de salubritate Brantner-Vereș , poartă următorul dialog cu cel din Argeș:

Stoia Calin: Stai putin, e foarte important cine trebuie sa plateasca banii astia. Primaria, care trebuie sa-i primeasca de unde?

Afacerist Argesean: De la Guvern.

S.C.: De la Guvern ce? De la Fondul de rezerva?

A.A: Da, Fondul de rezerva.

S.C.: Ala-i la dispozitia primului ministru.

A.A: Da, pai asta ti-am zis, ca ala merge…

Catalin Stoia - omul care nu se da jos din pat pentru numai o suta de mii de euro

Gustul

Vorbeam intr-o zi cu un amic si odata m-am trezit ca da glas unui gand care pe mine ma traverseaza periodic si pe care nu am avut prilej sa-l exprim atat de liber ca aici. "Mi-e dor de parizer", a zis amicul meu. Am inteles imediat: era vorba de parizerul ala al lui Ceausescu, facut din tot felul de chestii naturale, printre care destula carne. Parizerul ala avea gust si consistenta, aia e chestia. Acum, daca bagi in gura o bucatica de parizer si il impingi cu limba in cerul gurii, se transforma intr-o pasta scarboasa. Un caine maidanez trebuie sa fie foarte hamesit ca sa inghita asa ceva. Dar parizerul ala, pentru care l-am impuscat pe Ceausescu....

Tin minte ca acum tartinele pe care le faceam. Parca simt mirosul franzelutei pe care o luam de la Cismigiu, pe care o rupeam in doua de-a lungul si inauntrul careia puneam trei-patru felii de parizer, care nu aveau nevoie de nimic altceva, nici macar de mustar. Mancam chestia aia si pana seara nici nu-mi mai trebuia mancare. Dar ce gust...oh, ce gust!

Dictatorii

In sfarsit a fost prins si executat Muammar al Gaddafi. Tavalugul nu se opreste. Acum, dupa ce respectivul a murit, pot spune cu mana pe inima ca eu, unul, il respect pentru felul in care si-a terminat cariera de dictator. Si pe el si pe Saddam si pe Mubarak si pe Ceausescu. Si pe oricare altul care a tinut-o pe-a lui pana la capat.

Gaddafi mort de tot

Anularea

M-am hotarat: Adrian Paunescu va fi iertat, de mine, punctual. Mai precis, pentru fiecare vers care ma va misca, ma va impresiona, ma va face sa simt, voi anula un vers din poeziile in care ii ridica ode lui Ceausescu si/sau familiei aceluia. Voi anula inseamna ca voi considera ca versul encomiastic nu a fost comis. Viata mea e prea scurta ca sa citesc tot ce a scris AP, asa ca nu stiu daca prin aplicarea pana la capat a procedeului meu el ar iesi in castig, in pierdere, sau poate, cine stie, ar fi nul. Dar daca nu fac lucrul asta, nu am cum sa citesc Paunescu.

Ceausescu la McDonald's

De cate ori ma intorc catre Timisoara dinspre Brasov, ma opresc la Fagaras si cumpar placinte cu branza si cu varza de la o patiserie numita Furnica. Placintele alea imi amintesc de vremea studentiei, cand prin Bucuresti se gaseau diverse locuri ascunse, prin tot felul de ganguri, unde puteai manca strudele, branzoaice, placinte cu ciuperci, cu varza, dovleac, sfecla, uneori cu branza si rareori cu carne. De atunci mi-a ramas obiceiul de a manca astfel de produse si, din cauza lor, am si pus pe mine kilograme bune.
Intorcandu-ma de la Tulcea pe ruta Bucuresti-Sinaia-Brasov, am ajuns din nou la Furnica. De data asta, cum stateam pe trotuar si mancam placinte, mi-a sarit in ochi un lucru: nu prea exista diferente intre intre cladirea din Fagaras care adaposteste, printre felurite magazine, patiseria si diverse cladiri din alte orase care adapostesc cam aceleasi lucruri. Parca ar fi facute cu copy-paste. De fapt, stiam ca in gandirea lui Ceausescu se cocea o uniformizare deplina, dar aproape ca uitasem lucrul asta, dupa atatia ani post-revolutionari in care fantezia arhitectilor a luat avant. Pun aici doua poze, una cu cladirea din Fagaras si una cu o cladire din alt oras, care, intamplator, s-a nimerit sa fie Filiasi. Garantez insa ca astfel de cladiri se gasesc in alte 100 de orase. Este principiul pe care il aplica marile lanturi de magazine: toate arata la fel, ca sa te simti in siguranta, ca acasa.
Ceausescu a fost un specialist in promovare si un creator de concepte, daca traia il angajau aia de la McDonald's si il plateau cu 50.000 de euro pe luna!

Fagaras

Filiasi

O scrisoare confiscata

Ma apeleaza pe mess un amic:
auzi ma porcule
de drag ti-o zic
nu de alta
da' ce treaba ai tu miercurea asta care vine?

Chestia cu "porcule" mi-a adus brusc aminte de vremurile in care si eu practicam acest mod de adresare, bineinteles in mod amical. Unul dintre cei cu care ma gratulam in felul asta era Maţola, vecinul meu din vila Ciobanasul - cel care-i facea cu mana lui Ceausescu de pe geam. Fiind el mai mare decat mine cu un an, a terminat liceul si a plecat in armata, lasandu-ma elev intr-a XII-a. Dupa nici o luna, mi-a scris prima scrisoare, la care eu i-am raspuns de indata. Am inceput o corespondenta care avea, fara discutie, rolul de a ii mai usura lui Maţola viata de soldat la trupa. Dar, la un moment dat, inevitabilul s-a produs. Scrisoarea mea catre Maţola a fost interceptata de un locotenent sau capitan, care a luat-o si a disparut cu ea intr-un cabinet. Dupa ce a citit-o, n-a zis nimic, dar a doua zi, la apelul de dimineata, cum stateau toti soldatii stransi in careu, a venit si a zbierat: "Ia uite ce fel de scrisori primeste soldatul Gaman!" Si-a rotit ochii fioros peste multimea racanilor, a luat scrisoarea, si-a pus ochelarii si a inceput sa citeasca: "Bai cacatule!".

Efectul a fost coplesitor, toti au inceput sa rada, asa ca restul scrisorii nu a mai avut nicio importanta, desi cred ca ar fi fost mult mai suculent.

Lui Maţola i-a ramas porecla din scrisoare si, in cele cateva luni care mai ramasesera pana sa plece acasa, toti l-au strigat numai "Cacatule".

Imi cer scuze

Toata ziua - buna ziua, aud diverse persoane folosind expresia "a-ti cere scuze". Pur si simplu, aceasta alcatuire este o dobitocie imensa. Scuzele, dupa cum poate afla oricine doar consultand un dictionar, sunt niste explicatii, niste justificari pentru o eroare pe care o savarseste cineva. Mai precis: eu gresesc fata de tine, realizez ce am facut si vin cu explicatii. Carevasazica, scuzele nu se cer, ci se prezinta. Eu iti prezint tie explicatii, adica scuze. Corect este: "te rog sa accepti scuzele mele", sau "am venit sa-ti prezint scuzele mele".  

Supapele lui Ceausescu

Astazi iar, la telejurnal, am vazut cascaval - asa zice Alexandru Andries intr-o piesa care, pe vremea lui Ceausescu, era un fel de culme a protestului. Toata lumea era nemultumita dar nimeni nu avea voie sa carteasca. Dar, din cand in cand, aparea cate un cantecel cu versuri cutezatoare sau ironice, care trimiteau sageti in directia regimului. 

Nostalgiile lui Costica

Cam odata pe saptamana, la Sinaia, faceam gratare la Costica. Incepeam mereu cu o gustare atat de imbelsugata, incat mai-mai ca ne venea sa renuntam la carnurile fripte. Beam cate doua - trei paharele de tuica, mancam slanina, ceapa, rosii, salam, branza, masline, etc. Apoi frigeam 10-20 de mici, cotlete, pulpe de pui si carnati. Adriana facea un tuci imens cu cartofi prajiti si ne puneam pe ospat. Ma simteam precum Gargantua, insa nu am cum sa fiu ipocrit: imi placea ipostaza. Mai ales ca beam si un vin bun de tot, pe care il procuram de prin partile Urlatilor. 

Gargantua

Evadare din supermarket

De fiecare dată când merg la supermarket, am un sentiment teribil al inutilității. Mă plimb printre rafturi, nu trebuie decât să întind mâna și să apuc, apoi să bag în coș. Toate sunt acolo, ciorapi, conserve, pungi, mături, jucării, cârnați...o adevărată babilonie. Nu trebuie să fac nimic decât să mă plimb, să apuc și să bag în coș. Nu trebuie nici măcar să dau fuga cu taxiul până pe strada Gării, unde au ouă proaspete. Nu trebuie să îmi fac griji că borșul nu e proaspăt. Nu trebuie decât să am un card în buzunar. Mă cuprinde lehamitea, sila, urâtul: toate sunt acolo, mă duc cu ele acasă fără să fi făcut nimic decât să plătesc. Îmi vine în minte vânătorul din preistorie, care își risca viața pentru a aduce acasă o ciozvârtă de ursus spelaeus. Eu nici de ghioagă n-am nevoie - merg legânăndu-mă din cauza burții, scot o bucată de carton și gata, am ce mânca trei zile.

Coșmar

Îmi aduc aminte de vremea lui Ceaușescu, de cozile imense, de disperarea că „nu mai apuc”, de senzația unică de fericire, de siguranță, care mă cuprindea când umpleam plasele cu mâncare. Era o luptă, luptam ca să trăiesc. Și acum? La ce bun să umplu coșul? Pot să fac asta și mâine, pot să mă duc și noaptea să cumpăr o pâine, dacă rămân fără carne știu sigur că am de unde să mă aprovizionez. Nu, nu, nu e în regulă, simt cum mă cuprinde depresia. Trebuie să evadez, altfel nu mai răspund de mine. Umplu repede de tot coșul și fug la cassă. Plătesc, alerg la mașină, arunc toate de-a valma în portbagaj, mă sui la volan și plec în trombă. Mă duc până la Arad, sau până la Lugoj, pun Pink Floyd sau Led Zeppelin, deschid geamul fără să-mi mai pese de curent: sunt liber, am scăpat.

Omul zilei: Irwin Allen

In 12 iunie 1916 s-a nascut Irwin Allen, omul care m-a tinut cu sufletul la gura duminica de duminica, ani si ani de zile. Televiziunea Romana importa, in anii 60-70, tot felul de seriale americane si englezesti. Sambata seara ne uitam la Sfantul, ori la Razbunatorii, la Evadatul sau la Invadatorii. Duminica, insa, aveam serial SF: Pierduti in Spatiu, Planeta Gigantilor, Tunelul Timpului. Nu scapam niciun episod. Peste ani, cand Ceausescu suprimase aproape total televiziunea, care emitea doua ore pe zi, aveam obiceiul sa ne amintim - eu si amicii mei - de serialele lui Irwin Allen si sa ne plangem unul altuia: "bai, ce vremuri erau alea...".

Land of the Giants

Exterminarea prin curbe

Pe drumul Sibiului, vezi la un moment dat un indicator: "Atentie, curbe deosebit de periculoase!" Ma intreb: de ce s-a construit drumul in acest fel? De ce sa faci un drum plin de curbe foarte periculoase acolo unde ai putea gasi alta solutie constructiva? Drumul ala nu este croit printre stanci uriase, ori pe coastele abrupte ale Anzilor. Nu, acolo sunt doar niste amarate de dealuri. Explicatia probabila este ca solutia aleasa a fost mai ieftina. Asa se faceau toate in vremea lui Ceausescu. 

Dar mult mai seducatoare (si paranoica) ar fi o alta explicatie: curbele deosebit de periculoase sunt facute special pentru a mai decima din populatie. Pe linia asta, as fi putut sugera, la vremea respectiva, cateva idei. Spre exemplu, in toate orasele s-ar fi putut sapa, din loc in loc, gropi de 10 metri, care nu ar fi fost acoperite - ca in poza - ci doar semnalizate prin panouri: "Atentie, groapa deosebit de adanca".

Groapa bulgareasca

Tyson și Vătmănița

Am ajuns la Timişoara, aseară, după douăsprezece ore de condus cu câteva pauze şi un ocol pe la Curechiu. Am văzut locurile, am văzut camera unde urmează să petrec o lună. Proprietăreasa e o cucoană de 62 de ani, care a lucrat 20 de ani în Bucureşti ca vătmăniţă. N-am cunoscut până acum o vătmăniţă, trebuia să merg la Curechiu pentru asta. O femeie cât un munte. Când am ajuns, nu era acasă, dădea la sapă pe undeva. Are o voce puternică, aşa cum trebuia să aibă orice vătmăniţă care se enerva, în canicula din anii lui Ceauşescu şi zbiera la călătorii atârnaţi de scări. Mă gândeam că eu, la 62 de ani, probabil o să fiu un moş în baston. În spatele casei e un câine lup pe nume Tyson. Când m-a văzut s-a ghemuit la pământ şi a încercat să se târască rapid, ca să se ascundă, însă nu i-a dat voie lanţul. Vătmăniţa mi-a explicat că soţul ei, care a murit anul trecut, se îmbolnăvise de nervi şi bătea câinele, care a rămas cu o spaimă de bărbaţii cu burtă, cum sunt eu. Cu chiu cu vai, am reuşit să pun mâna pe el şi să-l mângâi. Când am plecat, scheuna a jale.
La Timişoara, frânt cum eram, am oprit pentru două beri. Le-am dus acasă, am făcut un duş. Am deschis televizorul: serviciu întrerupt pentru neplată. Excelent, am luat hotărârea să renunţ la cablu. Nu îmi mai trebuie televizor de azi înainte. Am băut berile, apoi am adormit în sufragerie, prăbuşit pe canapeaua unde doarme, de obicei, Richi2

If si Anti-If

Cand eram in liceu, la mare moda era poezia If a lui Rudyard Kipling.  Toata lumea o avea acasa, scrisa pe foi A4. O poezie miscatoare, plina de invataminte. Nu era nimic subversiv in ea, si cu toate astea circula oarecum pe sub mana, de parca oamenii s-ar fi temut de orice nu inalta ode familiei Ceausescu. Stiu ca am citit-o si eu, dar nu am fost prea marcat, preocuparea mea fundamentala la vremea aia era sa par insensibil. 

Ce n-am stiut si am aflat abia de curand, e ca exista si o Anti-If, scrisa (se zice) de Kostat Varnalis, poet si romancier grec. Nu stiu cine le-a tradus, dar cred ca e vorba de niste meseriasi. Iata-le pe amandoua:

Disparitia lui Cubi

Intamplarea cu cei doi slujitori ai Domnului m-a facut sa ma gandesc la Cubi. Asa era alintat un tip, pe numele lui Cublesan, profesor de desen la mai multe scoli din Baicoi, in anii 80. Fusesem si eu repartizat la Baicoi, ceea ce presupunea o naveta destul de complicata, insa nu ma plangeam. Luminita, sotia mea, avea post la Moreni. Ce-mi era Sinaia, ce-mi era Moreni! De la Baicoi tot atata faceam - cu trenul la Sinaia ori cu ocazia la Moreni. Eu unul, gasisem varianta in care luni si marti mergeam la Sinaia, miercuri ramaneam la Baicoi, iar vineri si sambata mergeam la Moreni. De acolo, amandoi - familia carevasazica - mergeam la Sinaia, ca sa ne bucuram macar duminica, impreuna, de frumusetile patriei - recte Perla Carpatilor.