O poveste a lui Hemingway

Leul cel bun

A fost odată ca niciodată un leu care trăia în Africa împreună cu ceilalţi lei. Ceilalţi lei erau răi şi-n fiecare zi mîncau zebre, fiare sălbatice şi antilope de toate felurile. Uneori leii cei răi mîncau şi oameni — swahili, umbulu şi wandorobo, dar mai ales le plăcea să-i mănînce pe negustorii hinduşi. Toţi negustorii hinduşi sînt foarte graşi şi leii îi găsesc delicioşi.

Dar leul ăsta, pe care-l iubeam pentru că era aşa de bun, avea aripi pe spate. Şi toţii leii îşi rîdeau de el pentru că avea aripi pe spate.

— Uite şi la ăsta, cu aripi pe spate, aşa ziceau şi apoi izbucneau în răgete de rîs.

— Şi uite ce mănîncă, mai spuneau, pentru că leul cel bun mînca doar paste şi creveţi, tocmai pentru că era atît de bun.

Leii cei răi răgeau în hohote, după care mai mîncau un negustor hindus şi soţiile lor îi beau sîngele lipăind, lip-lip, ca nişte pisici mai mari. Se opreau doar ca să mîrîie sau să ragă în hohote şi să rîdă de aripile lui. Chiar că erau nişte lei răi pînă-n măduva oaselor.

Ispravile lui Pacala (20)

Otrava

Stănculeasa, mulţumită c-a scăpat cu-atâta doară,

Sare-n sus, îşi face cruce şi spre sat din nou coboară.

Dar sosind colo la gârlă, unde creşte des tufarul,

În desiş pe cine vede? Pe cumătru-său morarul.

Acolo, din fugă, bietul, se oprise gâfâind.

Iată-i unul lângă altul. Oare ce şi-or fi spuind?

El i-a spus cum sta, l-amiază, aşteptând-o ars de dor,

Cum, când a zărit pe Stancu, a luat-o la picior.

Dânsa... cum s-a dus cu prânzul drept la soţu-i, făr’ să vrea,

Cum era pe-aci, cu pietre, Stancu-n cap şi ei să-i dea!

Apoi zise: — Of, şi-acestea, toate-argatul le-a urzit!

Cât mai calcă iarbă verde el şi soţu-mi... s-a sfârşit

D-astea noi mereu păţi-vom! Viaţa o să ne-o urâm!

Deci ascultă-mă, cumetre, ştii ce? Hai să-i omorâm!

Barul si biserica

Într-un mic orăşel american, un individ a decis să deschidă un bar chiar vizavi de o biserică. Biserica şi adunarea credincioşilor au început o campanie pentru a bloca deschiderea barului. Ei au trimis o mulţime de plângeri şi petiţii la tot felul de autorităţi şi, bineînţeles, s-au rugat zilnic lui Dumnezeu ca să îi ajute în lupta lor cu forţele răului. Între timp, tipul cu barul şi-a văzut liniştit de treabă. Când mai erau doar câteva zile până la deschidere, s-a iscat o furtună şi, pe neaşteptate, un trăsnet a lovit clădirea în care se găsea barul, arzând-o din temelii. Biserica şi credincioşii au fost foarte mulţumiţi de ceea ce se întâmplase şi nu au contenit să vorbească despre modul în care a intervenit Dumnezeu şi a făcut dreptate etc. Asta până când proprietarul barului a dat în judecată autorităţile bisericeşti, cerând daune de 2 milioane de dolari, pe motiv că biserica şi credincioşii, prin adunările şi rugăciunile lor, ar fi fost responsabili pentru distrugerea clădirii.

În apărare, biserica a negat vehement orice legătură dintre rugăciunile practicate şi trăsnetul căzut pe bar. În susţinerea apărării, a invocat inclusiv un studiu efectuat la Harvard, care ajungea la concluzia că nu se poate stabili o legătură între diverse evenimente şi rugăciunile practicate în biserici.

Judecătorul, după ce s-a uitat peste actele depuse la dosar, a comentat: "Nu ştiu cum am de gând să decid în acest caz. Tot ce pot să spun pentru moment e că sunt oarecum surprins să văd în proces un proprietar de bar care crede în puterea rugăciunii şi o biserică împreună cu toti credincioşii ei, care nu cred."

Faceti-va bine (107)

Floarea-soarelui
Denumire știinţifică: Helianthus annus.
Denumiri populare: răsărită, sora soarelui.
Prezentare. Floarea-soarelui este o plantă erbacee, anuală, aparţinând familiei compozitelor. Este originară din America de Nord, fiind introdusă în Europa în secolul al XVI-lea. Între timp a devenit una dintre cele mai cunoscute plante oleaginoase. Tulpina de floarea-soarelui este cilindrică, uşor muchiată, păroasă, umplută cu o măduvă buretoasă. Frunzele sunt mari, alterne, oval-cordate, păroase. Inflorescenţa este un capitul cu un diametru de circa 25 cm, florile fiind galbene. Uleiul de floarea-soarelui, extras din seminţele care conţin între 28 şi 48% substanţe grase, este un produs cu valoare medicinală neîndoielnică, fiind încă puţin cercetat din acest punct de vedere. Specialiştii naturişti sunt de părere că nu numai uleiul de seminţe de floarea-soarelui ar avea proprietăţi tămăduitoare, ci şi alte părţi ale acestei plante. Este vorba despre frunzele şi tulpinile fragede, pe cale de a înflori, precum şi despre petalele mari, galbene, de pe marginea capitulului.

Cascavalul lui Andries

In anii lui Ceausescu, spre final, aparuse o melodie interpretata de Alexandru Andries, in care versurile refrenului sunau asa: "Aseara la telejurnal/Am vazut cascaval". Am mai scris de cascavalul lui Andries aici.

Cand auzeam versurile lui Andries, radeam. Nici pana azi nu stiu exact de ce radeam. Dar asta faceam cei mai multi dintre noi. Cu alte cuvinte, tu esti un tip oprimat, care mananca iarba din curte si gheare de gaina si, cand auzi versurile alea razi. In loc sa te revolti, sa incepi sa strigi "da, asa e, vedem cascaval numai la televizor, huo Ceausescu, jos cu dictatorul" etc, tu razi. Care sa fie explicatia acestui ras? Sa fie vorba de indobitocire? Sau, poate, de tembelism? Daca ma gandesc bine, eu nu cred ca eram nici indobitocit nici tembel, dar cand auzeam versurile alea radeam. Cred ca de fapt asta-mi doream: sa existe ceva de care sa rad desi nu am voie s-o fac. Si nu-mi dadeam seama ca daca Andries era lasat sa cante asa ceva, insemna ca tocmai mi s-a dat voie sa rad. Credeam ca noi, cei care radem si Andries suntem un fel de complotisti, care pacalim regimul. Aiureli. Ma pacaleam pe mine insumi, asta e cert. Nu stiu Andries pe cine pacalea si, oricum, nu mai conteaza.

Muncirea

Azi dimineaţă, încă înainte de a mă dezmetici şi a mă da jos din pat, am început să fiu - conform unei expresii folosite de una dintre prietenele mele - muncit de gânduri. Cam ce vrea să însemne asta? Simplu: în loc să fac ochi treptat, să întru încetişor în lumea reală, să mi se arate ca prin ceaţă o cafea aburindă, să mi se limpezească orizontul zilei, în care am de făcut diverse lucruri mai mult sau mai puţin importante, în loc de toate astea, aşadar, m-am pomenit gândindu-mă intens la faptul că nimic nu are sens, că orice faci faci degeaba, că nu merită să te dai jos din pat aproape pentru nimic, că lucrurile merg înainte chiar şi dacă nu-ţi bagi tu coada etc etc. Aceste gânduri şi altele de teapa lor au un obicei foarte prost: nu cedează pentru nimic în lume. Degeaba vin eu cu răspunsuri, unele gândite de mine, altele luate de prin cărţile filosofilor sau ale misticilor; degeaba imaginez sisteme de axiome din care se pot dezvolta vieţi călăuzite de înţelepciune - ele revin şi mă muncesc, contrazicându-mă. Şi culmea e că ştiu foarte clar că au dreptate.

Singura - dar singura - soluție ar fi să dobândesc puterea de a le alunga. Imi aduc aminte de Siluan Athonitul, despre care am citit că ajunsese să alunge un gând, orice gând, doar clipind odată şi zicând „du-te”. Din nefericire, se pare că puterea asta se poate dobândi numai dacă mergi pe calea lui Siluan. Ar însemna să mă călugăresc - chestie de care nu mă simt atras nicicum. A naibii treaba!

De-ale lui Zoscenko (15)

SEMNALUL DE ALARMĂ

Chestia e că Volodea Bîkov era cam cu chef. Altfel, vezi bine, nu făcea el aşa o poznă. Omul era băut.

Dacă vreţi să ştiţi, Volodea Bîkov a băut o sticluţă de aia de Erevan, chiar cînd să plece trenul şi pe deasupra i-a mai dat şi cu bere. Şi de mîncat ştiţi ce-a mîncat? Un cîrnăcior. Păi asta-i mîncare?

Aşa că a luat-o razna. Cred şi eu: amestecul ăsta — otravă curată! O ia şi capul la plim­bare, şi simţi aşa în piept idei peste idei, cîte şi mai cîte, şi-ţi mai vine să faci şi pe grozavul de faţă cu onorabilul public.

Aşa că Volodea, cum s-a aşezat pe locul lui, a şi început să se umfle-n pene. Că el, vezi dum­neata, e un om căruia îi e îngăduit orice. Şi chiar tribunalul, la caz de ceva, îi ţine partea. Pentru că — să ştie lumea — el are o origine extra. Şi bunicu-său a fost văcar, şi maică-sa a fost ţărancă...

Şi-i turuie gura... De, l-a pălit aşa — are el chef să se fălească.

Sfeclirea

Unul dintre lucrurile cele mai îngrozitoare pe care mi le pot imagina este înşelarea încrederii. Modelul pentru această oribilă faptă, reprezentarea pe care o am întotdeauna atunci când mă gândesc la ea, este scena în care un individ ademeneşte un căţel, care vine către el dând din coadă bucuros şi primeşte un şut în bot care-l face să urle de durere.
Nu vreau să discut despre consecinţele grave ale înşelării încrederii, despre lumea care rezultă când construieşti totul pe suspiciune ca să nu ţi-o iei peste bot precum căţelul. Vreau doar să observ că viaţa însăşi nu-ţi oferă decât o singură variantă: sfeclirea. Oricum o dai, orice faci, până la urmă o sfecleşti. În viaţă nu poţi să ai încredere, decât dacă încrederea ta este formulată în următorii termeni: "tu, viaţă, îmi vei oferi în cele din urmă o despărţire eternă". Din punctul asta de vedere, animalele sunt avantajate - ele nu ştiu că vor muri. (Ce-i drept, ele nu ştiu nici că trăiesc, ceea ce schimbă puţin perspectiva).
Zi de zi, ceas de ceas, viaţa îţi înşală încrederea. După râs vine plâns, după soare vine furtună. Ce clădeşti, se surpă, ce legi se dezleagă. Nimic nu pare a o mulţumi. Aşa că poţi să-i spui liniştit, de câte ori constaţi că ai sfeclit-o încă o dată: "Eşti o curvă!"

O poveste adevarata din Etiopia

Pe la mijlocul anilor '20, puternicii comandanţi militari din Etiopia începuseră să înţeleagă ce poziţie de forţă ajunsese să ocupe un tânăr de viţă nobilă, Haile Selassie, cunoscut şi sub numele de Ras Tafari, care se apropiase deja de momentul când se putea proclama conducătorul lor şi avea şanse să unifice ţara, după decenii de haos. Celor mai mulţi rivali ai săi le venea foarte greu să creadă că acest om pirpiriu, tăcut şi politicos era în stare să stăpânească atât de bine situaţia. Cu toate acestea, în 1927, Selassie i-a convocat pe rând, pe toţi, la Addis-Abeba, unde i-a silit să-i declare supunere şi loialitate, recunoscându-l drept conducător.

Haile Selassie

Ispravile lui Pacala (19)

Prânzul

Dimineaţa următoare, alba nu intrase-n sat,

Stancu, hai la câmp, cu sluga... s-aşternu din nou pe-arat.

Iar nevastă-sa, la vatra-i, singură când a rămas,

Prinse iute din ogradă cocoşelul cel mai gras,

Şi făcu nişte friptură... s-o mănânci chiar neflămând!

Mai făcu nişte plăcinte... buzele să-ţi lingi mâncând.

Scoase-apoi spre-amiazi, din bute şi vin vechi într-un ulcior

Şi porni, să ospăteze pe iubitul ei odor.

Mici intamplari cu animale (43)

Prada

Paznicul Draşovean, de la cantonul Bistra din Munţii Se­beşului, povesteşte :

La 7 februarie, dimineaţa, am ieşit în cale de serviciu în tăietura din Runcul Cailor. A nins toată noaptea, contenind înspre zi. Pe la orele nouă eram în mijlocul tăieturii, o plan­taţie tînără, de cinci-şase sute de hectare. în marginea de sus a plantaţiei, aproape de pădurea mare, observ la o distanţă mărişoară vreo opt ciute şi cîţiva viţei din anul trecut. Păş­teau liniştit prin zmeuriş. M-am apropiat puţin, m-am aşezat pe o buturugă şi am urmărit din ochi pîlcul. Vedeam bine cum ciugulesc frunzele uscate şi lujerii de zmeură, păşind încet, încolo şi încoace, în căutarea hranei.

Faceti-va bine (106)

Floarea paştelui
Denumire ştiinţifică: Anemone nemorosa.
Denumire populară: păştişor.
Prezentare. Floarea paştelui este o plantă perenă modestă ca dimensiuni, putând ajunge la înălţimea de 25 cm. Are un rizom târâtor, frunze bracteriforme, adânc sectate, flori albe sau roz-liliachiu pal. Înfloreşte în toate cele trei luni de primăvară. Florile sunt albe sau roz-violete. Creşte prin păduri, tufărişuri, în vegetaţii sălbatice amestecate, în luminişuri. Pentru terapii se foloseşte toată planta, dar cu precădere rizomul şi florile. În stare proaspătă, planta este toxică. În compoziţia sa se găseşte un alcaloid toxic numit anemonină.
Întrebuinţări. Planta este utilizată în medicaţiile naturiste împotriva paraliziei, reumatismului şi gutei. Are acţiune sedativă, relaxantă. Orice tratament cu această plantă toxică se face sub supravegherea medicului, a specialistului. De altfel, planta este încă puţin cercetată, dar se pare că este una dintre cele 30 de plante al căror conţinut poate cauza moartea unui om.

Paranoia pe autostradă

Anul trecut, mergând către Budapesta să-mi recuperez familia care sosea cu avionul dinspre America, am avut prilejul să constat cât de departe poate merge paranoia. Rulam liniștit, cu viteza legală, totul era calculat ca să ajung la timp; aveam în mașină scaunul regulamentar pe care urma să stea Maria ca să evităm amenzile; în player se învârtea un disc nou - nouț, pe care îl făcusem cu o seară înainte, cu muzică din categoria „toate piesele adevărate s-au compus în anii 70”; sorbeam când și când din cafeaua făcută după procedurile esențiale; rezervorul era plin-ochi; mă sunase nevasta din Paris, de la aeroport, ceea ce însemna că partea cea mai lungă a călătoriei fusese parcursă cu bine. Așadar, totul mergea (ca) pe roate, când, brusc, prin minte mi-a trecut următorul scenariu: în momentul in care ajung la aeroport, avionul cu Maria se prăbușește, și nu oriunde, ci exact peste mașina mea.

O escrocherie de la inceputul secolului trecut

          În 1910, un anume domn Sam Geezil, din Chicago, şi-a vândut afacerea cu antrepozite contra unei sume de aproape un milion de dolari. S-a hotărât să se retragă dintr-o mare parte din activităţile de până atunci, ca să se ocupe de administrarea numeroaselor lui proprietăţi, dar, în adâncul sufletului, tânjea după viaţa palpitantă de mai înainte. Într-o zi, la biroul său s-a prezentat un tânăr, pe nume Joseph Weil care şi-a exprimat dorinţa de a cumpăra un apartament scos la vânzare. Geezil i-a explicat condiţiile; preţul era de opt mii de dolari, cu un acont de două mii.          

O vanzare de carti

La terminarea celui de-al doilea an trei de facultate, am luat hotararea sa vand un mare numar de carti de matematica, din cele pe care le studiasem mai mult sau mai putin de-a lungul anilor. Erau cateva pe care nici macar nu aveam habar de unde le luasem si cu atat mai putin pentru ce le luasem, intrucat nici macar nu le deschisesem vreodata.

Mici intamplari cu animale (42)

Urşi, cerbi, căpriori şi acvilă alături

Brigadierul de vînătoare L. G. conducea un vînător fran­cez căruia i s-a îngăduit să împuşte un urs în regiunea Ghelinţa. Într-o seară, cei doi şi-au ales ioc de pîndă în marginea unei poieni întinse, unde ieşeau şi urşi si alt vînat la iarba fragedă de primăvară.

Faceti-va bine (105)

Feriguţa
Denumire ştiinţifică: Polypodium vulgare.
Denumire populară: iarba dulce.
Prezentare. Feriguţa este o plantă perenă cu o lungime de maximum 30 cm. Rizomul este dezvoltat – cât un creion – şi are gust dulce. Frunzele au forma binecunoscută a frunzelor de ferigă, adică penat-sectată, fiind prinse direct de rizom. Sporii de formează în lunile august şi septembrie. Feriguţa creşte din abundenţă în zonele montane şi submontane, în locuri umbroase şi umede. Important din punct de vedere terapeutic este rizomul, dar, în anumite cazuri, se utilizează şi frunzele.

Întâlnirea prietenilor

Nu doar distanţele fizice ne separă, ci şi cele temporale. Eu trăiesc aici şi acum, iar prietenul meu Gogol, de exemplu, trăieşte acolo şi atunci. Nu avem un timp absolut la care să ne raportăm. Când la mine toată lumea va trece în 2013, Gogol şi cei de acolo vor mai avea de aşteptat o oră până să poată şi ei să strige de bucurie. Întâlnirea este deplasarea unuia către celălalt în spaţiu dar şi în timp. Dacă aş putea merge cu viteză foarte mare, astfel încât să parcurg distanţa Hannover - Breaza în numai un minut, ar fi vorba despre o călătorie în timp: aş pleca de aici la ora 8, aş număra până la 60 şi, iată, ar fi 9 şi un minut. Călătoria către un prieten este suspendarea timpului tău, încercarea de a-l contopi cu timpul lui, acel timp unic în care nu mai poate trăi nimeni altcineva, pentru că nimeni nu poate fi în acelaşi loc în care este el. Când doi prieteni se întâlnesc, amândoi ies din timpul personal şi pătrund în marele timp universal, cel în care poate fi întâlnit Dumnezeu consemnând în jurnalul eternităţii fiecare astfel de eveniment.
Ei, dar unii călătoresc pentru a se întâlni cu duşmanul lor, mânaţi de gândul cel rău. Şi ei îşi suspendă timpul personal, şi ei ies în grădina marelui timp universal, numai că, în cazul lor, există un al doilea catastif, în care consemnările sunt făcute de altcineva, la fel de meticulos şi de răbdător, cineva pe care este mai bine să nu-l întâlneşti şi al cărui nume nu trebuie pomenit.

O infratire cu Buzzati

Invitaţii inutile

Aş vrea să vii la mine într-o seară de iarnă şi, îmbrăţişaţi în spatele ferestrelor, privind singu­rătatea străzilor întunecoase şi reci, să ne amin­tim de iernile din poveşti, unde trăiam împreună fără să ştim. Pe acele poteci vrăjite am trecut cu adevărat tu şi eu, cu paşi timizi, împreună am mers prin pădurile pline de lupi, spiriduşii ne spionau din smocurile de muşchi prinse de tur­nuri. Impreună, fără s-o ştim, priveam de acolo la viaţa misterioasă care ne aştepta. Acolo au tresărit în noi pentru prima oară dorinţele nebune şi dulci. „Îţi amin­teşti?", ne vom spune unul altuia, strângându-ne uşor în braţe, în încăperea caldă şi tu îmi vei zâmbi încrezătoare, în vreme ce afară tablele zgâlţâite de vânt vor scoate un sunet lugubru. Dar tu - acum îmi amintesc - nu cunoşti basmele vechi cu regi fără nume, cu căpcăuni şi grădini fermecate. N-ai trecut niciodată, vrăjită, pe sub copacii fan­tastici ce-ţi vorbesc cu voce omenească, n-ai bătut la poarta castelului pustiu, nici n-ai umblat noaptea după lumina din depărtare, n-ai adormit sub ste­lele Răsăritului, legănată de o pirogă sacră. În spatele ferestrelor, într-o seară de iarnă, probabil am rămâne muţi, eu pierdut în basmele moarte, tu în alte griji, necunoscute mie. Eu aş întreba: „Îţi aminteşti?", dar tu nu ţi-ai aminti.

Lucrurile simple

A face împreună... ce simplu e de spus şi cât de dificil, uneori, de pus în practică. Există oameni care nu au vocaţia asta - pur şi simplu le lipseşte „organul”, cum ar zice bătrânul căpcăun cumsecade Andrei Pleşu. Nu cred că e vina lor, aşa au crescut. Când erau copii, toată lumea îi punea la punct, nu se juca nimeni cu ei, trebuia să se retragă cine ştie pe unde şi să îşi găsească acolo ocupaţie. Pe unii, asta i-a distrus, pe alţii i-a întărit. Dar vai, degeaba sunt acum tari ca stâncile, dacă nu ştiu să se bucure de clipa aia măruntă, în care îţi bei cafeaua împreună cu omul de lângă tine, când pare că lumea e numai pentru voi doi, clipă care te întăreşte şi-ţi da raţiunea suficientă de a supravieţui unei noi zile.
A face împreună lucruri mărunte, aparent inutile - ce acțiune simplă şi cu câtă suficiență trec unii peste ea. Cât de mult ar conta, câte ziduri s-ar risipi. Şi totuşi... cât de complicate sunt pentru unii lucrurile simple.