Aventurile lui Cepelica(25)

Unde e vorba de Lămîilă care nu se pricepe la aritmetică 

Intr-una din dimineţi, Lămîilă care-i aducea lui Cepelică mîncarea aşeză pe pămînt strachina şi, după ce-l privi cu asprime, îi zise:

– Bătrînului îi merge prost. E tare rău bolnav.

Cepelică ar fi vrut să afle amănunte, să-i pună întrebări.

Dar Lămîilă îi spuse doar că Cepeloi nu putea să se ridice de pe pat şi adăugă:

– Pune-ţi lacăt la gură. Nu care cumva să afle cineva că ţi-am dat de veste. M-ar zvîrli pe drumuri şi am acasă o mulţime de guri de săturat.

Festivalul toamnei

La sfarsitul saptamanii trecute, de vineri pana duminica, hanovrezii au organizat un asa numit "Festival al toamnei" la Herrenhauser Garten. Ne-am dus si noi la spartul targului, adica duminica pe la 4, in conditiile in care toata actiunea se termina la 6. Oricum nu ma asteptam la mare lucru, ma gandeam ca n-ai ce vedea in afara de legume, vinuri si dovleci. Dar surprizele s-au tinut lant. Inca inainte de intrare, am fost intampinati de cativa membri ai Filarmonicii din Hanovra, care ne-au incantat auzul cu piese celebre, cum ar fi Zaraza si Valurile Dunarii. Uite:

Din seria "Cantecele uitate" (3)

Faceti-va bine (161)

Limba mielului

Denumire ştiinţifică: Borrago officinalis. 
Prezentare. Limba mielului este o erbacee din familia boraginaceelor. Are o tulpină ramificată care, în prima perioadă de vegetaţie a plantei, este suculentă. Frunzele, de formă eliptică, peţiolate, uşor îngroşate, au un gust deosebit, ceva între măcriş şi ştevie, şi pot fi folosite la salată. Florile sunt plasate în vârful ramurilor.

Difuz

O poveste a lui Vasile Voiculescu

Revolta dobitoacelor

Limbile vremii alunecaseră de pe tăişul lustruit al baltagelor de piatră pe luciul paloşelor de bronz. Şi omul nou intra în eră cu tot alaiul de animale îmblânzite după el.

Într-un amurg sălbatic de iarnă, el se întorcea necăjit de la pădure. Carul primitiv, cu roata otova dintr-o singură bucată de trunchi, se frânsese într-un prăguş, şi omul, ca să-l urnească, trebui să ostenească o jumătate de zi. Taurii înjugaţi fluturau mânioşi capetele, bolovănind ochii cu rămurele de sânge în ei spre suliţa cu care îi împungea asprul stăpân.

Repartiția - un hatâr făcut băicoienilor

În 1985, m-am prezentat, conform repartiției guvernamentale, la Băicoi - Ţintea, pentru a prelua postul de profesor de matematică la școală generală de acolo. Băicoi era localitatea cea mai apropiată de Sinaia din lista posturilor scoase la repartiție în anul acela. Băicoi... Ţintea - mă gândeam. Ce-o mai fi și asta? Un sat, cu oameni înapoiați, cu vreo școală dărăpănată, unde lumea nu a auzit nici de Segovia, nici de Ken Kesey, unde nu găsești nici bere străină, nici țigări...

Soluția însingurării

Dacă ar exista cea mai mică posibilitate ca omul să nu mai fie singur, Raiul ar fi aici, pe pământ. Dar nimeni nu poate fi decât singur, în cea mai deplină singurătate. Poate cineva să vină cu mine aici, în aceeași secundă în care mă aflu eu? Poate cineva să aibă exact aceleași gânduri, ca să mă înțeleagă până la capăt și să fie una cu mine? Există vreo cale ca eu să simt exact ce simți tu și să trăim amândoi, până la identificare, aceleași senzații? E posibil ca spaimele mele să fie în aceeași măsură și ale tale? Ne poate viața consuma pe amândoi în așa fel încât în orice clipă să rămână din noi aceeași câtime? Vedem noi la fel un apus de soare? Simțim același lucru când ieșim în ploaie fără umbrelă?

Rostul noptii

Te duci, intinzi mana si rupi o floare. O iei cu tine, o pui in glastra si ii torni apa. In cateva zile, moare. Mi se pare atat de straniu ca asa o minunatie sa nu fie protejata nicicum. Poate ca gandul lui Dumnezeu a fost ca insasi frumusetea va fi sa apere florile, pentru ca, vazand-o, pe nimeni nu-l va lasa inima sa o distruga. Asa ca florile stau in fata noastra si sunt frumoase. Atat. Asa, ca niste copii in fata tancurilor

Dar diminetile? Pe ele cine le protejeaza? Diminetile alea care te duc cu gandul la inceputul veacurilor, cand totul pare proaspat creat, cu pasari, picaturi de roua, aer curat, incredere, entuziasm, sperante, cand simti, dar nu poti sa exprimi, prezenta si atotputernicia infinitului - cine, cine le apara pe ele?

Nimeni, va spun, nimeni in afara noptii, pentru ca nicio floare nu poate fi culeasa noaptea.
In fiecare dimineata incepe uciderea florilor, insasi dimineata ajungand astfel sa fie, pana la urma, ucisa.
Si daca nu s-ar cobori noaptea, uciderea ar continua, neimblanzita, pana la sfarsitul sfarsitului.

Inteleg, acum, rostul noptii.

Dincolo de gard

R de la rachetă

Era acolo un gard, de care ne lipeam feţele, simţind cum vântul se face mai cald — ne agăţam de gardul acela şi uitam cine suntem sau de unde venim, visând în schimb cine am putea fi şi unde am putea pleca…

Şi totuşi eram nişte băieţaşi, şi ne plăcea să fim nişte băieţaşi; trăiam într-un orăşel din Florida şi ne plăcea acest orăşel; ne duceam la şcoală, iar şcoala ne plăcea destul de mult, ne căţăram în copaci, jucam fotbal şi ne iubeam părinţii…

Dar, nu ştiu cum se face, în fiece oră, în fiece zi a săptămânii, era câte un minut sau câte o clipă când ne gândeam la flăcări şi la stele şi la gardul în spatele căruia adăstau… şi atunci iubeam mai presus de orice rachetele.

Din povestile lui Emil Garleanu (7)

Tată

— Te miri de ce mă găseşti mâhnit? mă întrebă prietenul meu, în ochii căruia căutam cercetător. Iar după câtăva vreme adăugă:

— Mi-au plecat toţi copiii la ţară. Am rămas eu cu nevasta.

După ce spuse acestea, căzu pe gânduri. M-am uitat din nou în ochii mari, adânci, umeziţi de stropul lacrimii sfărâmat în repedele clipit al genei. N-am mai spus nicio vorbă. Mă gândeam la omul acesta potolit, mulţumit în mijlocul alor lui, lângă nevasta pe care o iubea mai presus de orice, alături de copiii fără de care nu putea trăi. Ce rar se găsesc oamenii aceştia şi cât n-am da să schimbăm, măcar pentru un an din traiul lor, întreaga noastră viaţă răvăşită, viaţă cu zilele spulberate de către furtuna dorinţelor şi plăcerilor neizbutite. Mă uitam cum a doua lacrimă răsărea iarăşi ca un bob de mărgăritar, în scoica de sidef a ochiului. Prietenul îmi vorbi:

Mici intamplari cu animale (87)

Oare ce pasăre îşi va fi făcut aici cuibul? — m-am întrebat cînd am găsit grămăjoara de ouă albe. Cuibul era într-un loc neobişnuit, în rumeguşul putred care s-a măcinat dintr-o butu­rugă de molid rămasă într-o coastă însorită de lîngă rîu. Pa­săre nu vedeam în jur. M-am apropiat, am pus mîna pe ouăle mici, albe, eliptice dar cu capetele lătăreţe; erau moi, gelati­noase, lipicioase. Se lipeau chiar unele de altele. Nu puteau să fie decît ouă de şarpe, aşezate de curînd în cotlonaşul din ru­meguş, lepădate în grija milostivului soare. Prin aceste locuri erau numai vipere şi şerpi de apă, de cei negri. Viperele fac pui vii, deci n-a fost greu să ghicesc ce fel de ouă erau. Nu voi strica cuibul. Mai bine va fi să trec pe acolo de alte dăţi şi să văd ce s-a ales din ouă.

De-ale lui Zoscenko (29)

Chibritul

A venit unul la noi să ţină o conferinţă. De unde e, nu ştim: ori de la sindicatul lucrătorilor din ramura prelucrării lemnului, ori de la trus­tul de chibrituri. Mă rog, nu stă scris pe frunte.

A rostit o cuvîntare lungă, frumoasă. A spus multe lucruri bune, simţite. Cică se îmbunătă­ţeşte şi productivitatea. Şi producţia creşte vîrtos, zice. Şi calitatea produselor, zice, devine tot mai bună. Zice că ar cumpăra şi el, dar n-are bani.

A spus lucruri încurajatoare. De vreo două­zeci de ori l-a întrerupt asistenţa şi l-a aplaudat. Pentru că la toţi le face plăcere cînd creşte pro­ductivitatea. Vă daţi seama!

După aia, conferenţiarul a început să dea cifre. Pentru ilustrarea celor spuse.

A dat două cifre şi a răguşit.

A luat paharul cu apă, a sorbit o înghiţitură şi după aia zice:

— Nu ştiu de ce, fraţilor, dar am obosit. Să-mi aprind numai o ţigară şi pe urmă o iau iar cu cifrele.

A scăpărat un chibrit. Dar gămălia chibritu­lui, blăstămata de ea, odată a sfîrîit şi i-a sărit conferenţiarului în ochi.

Omul s-a apucat cu mîna de ochi, a urlat o dată şi a căzut jos. Şi a trîntit de pămînt cutia de chibrituri. De durere, cred.

După aia i-au spălat ochiul şi i l-au legat cu o batistă.

Şi a urcat iar la tribună.

A urcat la tribună şi zice:

— Ce să mai dau cifre şi să mă expun de­geaba? Totul e limpede şi aşa. Consider aduna­rea închisă.

Oamenii l-au aplaudat, vezi bine, şi s-au dus pe la casele lor, zicîndu-şi că cifrele astea n-au nici un rost, cînd şi aşa se vede totul.

Logica și fumatul

Mi se pare, de multe ori, uimitor cum pot oamenii să susțină cu argumente o poziție pentru ca apoi, când interesul le dictează altfel, să susțină tot cu argumente poziția contrară. În logică, asta s-ar chema că azi demonstrezi A și mâine demonstrezi nonA. Ori așa ceva este imposibil - în logică. Acolo există o condiție de bază, care spune că dintre A și nonA, una e adevărată și alta falsă. Așadar, dacă poți demonstra și A și nonA, undeva ai făcut o eroare. La fel stau lucrurile in geometrie, unde ai un sistem de axiome. Din acele axiome nu poți deduce și A și nonA, decât dacă axiomele sunt rău alese și atunci poți să arunci tot sistemul tău la gunoi. Cum ar fi să plec de la Euclid și să demonstrez că suma unghiurilor unui triunghi este 180 de grade și apoi, plecând tot de la Euclid, să demonstrez că suma aia este mai mică de 180 de grade?

Celălalt

Mi se pare tot mai limpede că în orice om sunt două persoane. Nimeni nu poate să vorbească despre el însuşi, ci doar despre cel de-al doilea. Nu există reflexivitate decât în matematici, unde A=A. Atunci când zici „mă întreb”, îl întrebi pe celălalt, pentru că nu poţi să te întrebi pe tine însuţi, ar fi o contradicţie: tu nu ştii ceva şi te întrebi chiar pe tine... Pe tine nici nu te poţi gândi, îl gândeşti întotdeauna pe celălalt, fratele tău care este întrepătruns cu tine în aşa fel încât nimeni nu poate să vă distingă. Unitatea celor doi e condiţia esenţială a sănătăţii mintale. De îndată ce survine separarea, eşti sfârşit.

Faceti-va bine (160)

Limba broaştei

Denumire ştiinţifică: Alisma plantago aquatica.

Denumire populară: limbariţa.

Prezentare. Limba broaştei este o plantă de apă, erbacee, perenă, cu o înălţime de până la 70 cm. Dezvoltă un rizom gros, iar tulpina exterioară este ramificată. Frunzele, cu o formă de elipsă, au un peţiolul lung. Limba broaştei înfloreşte din mai până în septembrie. Florile, de mici dimensiuni, au culoare albă sau roz. Această plantă banală creşte în locuri umede sau cu apă stătută, chiar şi în meandrele râurilor, când apa devine stătătoare. Din punct de vedere medicinal, au importanţă rizomii şi rădăcinile.

Micul Cantemir și stâlpul porții

Micul Cantemir ţinea în mînă sticla cu lapte. Trebuia neapărat s-o ducă puiului de vulpe, deşi aceluia, tot aşteptînd, i-o fi trecut demult foamea.

Cele două bătrîne jucau domino, era ora lor de domino, nu le mai interesa nimic altceva. Atît după ora 9: domino. Albumul, mai tîrziu.

Micul Cantemir ajunse la uşă. Auzea sunetele seci ale pieselor de domino împrăştiate pe masă. Odată uşa închisă în urma lui, băiatul închise şi ochii. Gîndul la Frica-de-întuneric nu întîrzie să vină. Pesemne urîta îşi anunţa în felul acesta sosirea. Puterea ei de convingere! Uşurinţa cu care te făcea să zici ca ea, aerul ei cu totul dezinteresat! Fără să deschidă ochii, băiatul strigă (curajul trebuie chemat în gura mare, altfel nu vine):

Aventurile lui Cepelica(24)

Păţaniile lui Şontîc-Şontic şi ale lui Şapte-Jumate         

Ce oare se întîmplase cu păian­jenul poştaş?

Iată, în cîteva cuvinte:

Abia ieşit din închisoare, o apucase pe strada principală, mergînd lipit de bordura trotuarului, ca nu cumva să-l calce vreo trăsură. Roata unei biciclete îl atinse în treacăt, ameninţînd să-l strivească fără glorie. Avu doar timpul să sară în lături.

– Măiculiţă, mamă – bolborosi înspăimîntat – cît pe ce să-mi termin călătoria înainte de-a o fi început!

Bourvil

In 1970, pe 23 septembrie, a murit Bourvil. Unul dintre marii actori - nu numai de comedie. Îmi amintesc de el în filmul "L'Arbre de Noël" (Pomul de Crăciun), care mi-a marcat puternic copilăria, şi în piesa intitulată „Salade de fruit”, care a candidat o vreme la poziţia de „cea mai bună melodie” în clasamentele mele de copil. Bourvil n-a fost un măscărici grotesc, gen Mugur Mihăescu. Umorul din filmele lui n-are nimic a face cu vulgaritatea, cu băşcălia, nu vine din asocieri de cuvinte şi grimase care să te trimită cu gândul la diformităţi fizice, la acte ratate, la mocirla sentimentelor joase.
Ca toţi marii actori de comedie, Bourvil nu te face doar să râzi, el îţi transmite şi un fior de tristeţe, ceva care nu te lasă pur şi simplu să treci pe lângă întâmplările din film fără să intuieşti că acolo, în adâncuri, nu e doar veselie, ci e însăşi viaţa. Râsu-plânsu, mai pe scurt, cel pe care îl găseşti în filmele lui Chaplin, ori ale lui Toma Caragiu.

Din seria "Cantecele uitate" (2)

Iata niste versuri foarte actuale:
Mangaiati de noul soare
Rasarit bland si rosu dinspre zari 

Adăugaţi o legendă