Legiunea blestematilor (21)

        Datorită grelelor pierderi suferite de Regimentul 27 pluteau în aer avansări pentru toţi veteranii. Comandantul fusese ucis, Oberstleutnant von Lindenau a fost numit Oberst. Maiorul Hinka a devenit Oberstleutnant, cu func­ţia de comandant de batalion, iar von Barring deveni Hauptmann‑ul companiei noastre. Bătrânul a fost avansat Feldwebel şi comandant de pluton. Am căpătat un tanc nou, model „Panther", care va fi în fruntea formaţiei plutonului 3.

Porta a fost propus pentru avansare ca subofiţer, dar a refuzat. A fost o întreagă poveste, dar lucrurile s‑au aranjat spre satisfacţia generală.

— Ei bine, maimuţă roşcată! mârâi Oberstleutnant Hinka. N‑o să te avansăm subofiţer, ci Stabsgefreiter. Asta te aranjează?

Porta acceptă. Un Stabsefreiter este un soldat mai răsărit, dar nu un subofiţer.

Stalin, cotoiul nostru, care purta un epolet minuscul, a fost numită Obergefreiter şi i‑am cusut cele două ga­loane regulamentare. Şi el a tras o beţie grozavă pentru a‑şi sărbători avansarea.

Aventurile lui Cepelica (28)

O furtună ce nu se mai isprăveşte

După cum ştiţi, l-am părăsit pe guvernator cu capul într-un bălegar, zicîndu-ne că se află la locul nimerit.

– Aici e cald şi linişte – îşi zicea fericit, scuipînd mur­dăria ce-i intrase în gură. Aici o să rămîn pînă ce poliţia va fi restabilit ordinea publică – hotărî el.

Deoarece însă în timpul fugii nu aruncase nicio privire în urmă, prinţul nu ştia că poliţiştii lui au dezertat, că Lămîii lui umpleau închisorile şi că se proclamase Republica. Însă cînd ploaia începu să-i mureze de-a binelea turul pan­talonilor, luă altă hotărîre:

„Locul ăsta e umed – îşi zise – ar fi cazul să caut altul mai uscat." Zvîrli un timp din picioare şi izbuti în cele din urmă să-şi descleşteze capul din bălegar. Atunci îşi dădu seama că nu se afla decît la cîţiva paşi de castelul conteselor Cireşiamare.

Dublura

În scenele periculoase ori neplăcute, actorii de film sunt înlocuiți de dubluri. Dacă trebuie sărit din mers de pe coviltirul unei căruțe, n-o să sară Richard Gere în persoană, ci dublura lui. La fel, când e de intrat într-un canal plin de dejecții, n-o să între Michelle Pfeiffer, ci o persoană costumată și machiată ca să semene cu ea. Ei bine, de o dublură de felul asta aș avea și eu nevoie. Sunt, precum orice alt om, actor în filmul numit „viața”. Și atunci de ce să interpretez personal ceea ce nu-mi convine? De ce să nu vină dublura să facă tot ce e periculos, ori scârbos, ori enervant, iar eu să-mi văd liniștit de scenele care-mi plac? De ce să nu stau eu liniștit, scriind cărți de povești, făcând plăcinte vrăjitorești și ascultând Bach (uneori și Pink Floyd)? De ce să trebuiască să mă duc unde nu am chef, să discut cu oameni pe care-i detest, să strâng căcăței de-ai câinilor, să spăl mașina, să tund iarba, să scriu rapoarte, să fac, în general, ce nu-mi convine?

In camera cealalta

Bocanitul tocurilor in camera cealalta, sunetul acesta cu totul si cu totul special... Prima data l-am inregistrat pe cand eram copil - stateam cuibarit sub plapuma si mama, dincolo, se pregatea sa plece la scoala. Inchideam ochii si ma strangeam cumva in mine, plin de o fericire pe care nu aveam s-o mai regasesc vreodata. Cand mama era gata de plecare, tocurile se auzeau mai tare, mai apasat cumva, intai pentru ca se apropiau de usa, dar mai ales pentru ca pasul ei capata o determinare aparte: "m-am invartit in fata oglinzii, am schimbat cinci bluze, acum gata, totul e in regula, asa ca... la drum!" Atunci venea culmea fericirii, pentru ca mama intra la mine in dormitor, se apropia incet - si tocurile parca ar fi fost dintr-odata imbracate in vata - ridica usor de tot plapuma, ca sa nu ma trezeasca, dar sa poata dezveli obrazul meu caldut, care o invita la o sarutare. Ma prefaceam ca dorm si mama se prefacea ca ma crede, dar jucam amandoi momentul asta, pentru ca ne placea, deopotriva, amandurora.

Legiunea blestematilor (20)

Surâzând, von Barring ne‑a înmânat permisiile.

— Dacă vă grăbiţi puţin, vă duc la tren. Aveţi pai­sprezece zile de permisie şi cinci zile pentru drum.

Cântece şi ţopăieli de bucurie, frizând nebunia. Am intrat în casă, dansând, a urmat apoi chinul de a folosi bătrâna lamă de ras care trecuse peste obrajii fiecăruia de cincizeci de ori. Porta o îmbrăţişă pe rusoaică şi trase cu ea un vals de‑i săriră papucii. Bătrâna cotcodăcea ca o găină şi se abţinea cu greu să nu izbucnească în râs.

— Sunteţi mai răi decât cazacii! spuse ea.

BATALIONUL DE REZERVĂ 988

Am ajuns la Gomei cu o întârziere de douăzeci şi patru de ore. Trenul din acea zi plecase deja. Trebuia să‑l aş­teptăm pe cel de a doua zi.

Un subofiţer ne‑a spus că pe front a început din nou bulionul. Ruşii se pare că atacaseră pe toată lungimea şi în unele locuri izbutiseră să rupă frontul.

— Am tăiat‑o la timp, remarcă Porta. Un noroc chior...

Secretul aluatului

Pentru cei care îşi doresc să mănânce o plăcintă excepţională (cu brânză, cu mere, cu ciuperci, cu dovleac - n-are-a face), am să dezvălui azi un mic secret. Aluatul se face simplu: se bat cu un tel x linguri de ulei, x-6 linguri de zahăr şi 2 ouă, unde x este un număr impar din intervalul [15, 21]. Pentru intervalul [9,13] se foloseşte un singur ou şi x-5 linguri de zahăr. Se adaugă x linguri de apă minerală, continuându-se bătaia cu telul. Se adaugă apoi o linguriţă de praf de copt stins cu zeamă de lămâie şi se continuă baterea (de fapt, omogenizarea).

O poveste cu doctori a lui Dino Buzzati

Bărbatul care îşi dădea aere

Umilinţa doctorului Antonio Deroz a început să dispară spre sfârşitul anului, când anotimpul secetos a pus stăpânire pe câmpie cu soarele lui imens. Antonio Deroz era noul medic al spitalului şi la sfârşitul lui februarie încheia perioada de probă. Era zelos şi precis, dar nu-l lua nimeni în serios, poate din cauza aerului său de om supus, care se simte în general inferior, mereu îndatori­tor, neaşezându-se niciodată pe scaun dacă cineva stătea în picioare. L-am văzut de mai multe ori trecând prin oraş, dar nu-mi mai amintesc chipul său, oricât aş încerca.

In apărarea şantajiştilor

La prima vedere nu este greu de răspuns la întrebarea „Este şantajul cu adevărat nelegitim?“ Singura problemă de rezolvat ar fi „De ce se pune această întrebare?“ La urma urmelor, şantajiştii... şantajează oamenii, nu? Şi ce ar putea fi mai rău? Ei se folosesc de secretele întunecate şi ascunse ale oamenilor. Ei ameninţă că le vor face cunoscute, îşi chinuie victimele şi, adesea, le împing la sinucidere.

Vom descoperi, totuşi, că pledoaria împotriva şantajistului nu rezistă la o analiză serioasă; că ea se bazează pe o reţea de lozinci neanalizate şi de neînţelegeri filozofice grave.

Legiunea blestematilor (19)

„Şi ce, doar ai două!"

Mugind, Pluto porni pe urmele lui Porta şi ale celor două fete. Deşi dispăruseră din raza noastră vizuală, auzeam chicotelile lor satisfăcute.

— Nu‑i mai vedem două ore! exclamă Bătrânul, glumeţ.

Ceilalţi băieţi s‑au lungit în iarba înaltă visând, pri­vind fumul ţigărilor, evocând cu jumătate de glas amin­tirea camarazilor dispăruţi.

DORMIŢI, BĂIEŢI!

Dimineaţa, când treceai de la aerul proaspăt de afară la atmosfera închisă a camerei suprapopulate, duhoarea era suficientă ca să‑ţi iei tălpăşiţa, dar te obişnuiai, aşa cum o făceai şi cu altele şi adormeai rapid, legănat de sforăituri şi de discuţiile şoptite ale ţăranilor ruşi. Ştiam bine că femeia era tuberculoasă în ultimul hal, dar ce ne păsa? Acceptam şi bacilii pe lângă purici, şobolani şi jeg.

O poveste a lui Jack Sharkey

Revelaţie 
Merill Hunnecker îşi croi drum prin mulţimea de pierde-vară strînsă în faţa edficiului cuprins de flăcări pe care-l părăsise cu cîteva clipe înaintea exploziei. Mergînd pe bulevardul larg ca un om pierdut într-un vis frumos, el se îndreptă spre cartierul general al poliţiei. O tînără purtînd o elegantă uniformă bleumarin îi spuse unde se află serviciul pe care-l căuta. Porni într-acolo cu paşi de somnambul, cu toate că privirea îi era foarte trează. Intră într-un birou şi se opri în faţa unei vechi mese de lemn, în spatele căreia un bărbat în civil, cu faţa mare şi plăcută, era ocupat cu o pasienţă. Băbatul îşi ridică privirea şi surîse:

- Cu ce vă pot fi de folos?

- Am venit pentru o depoziţie în legătură cu o crimă, răspunse Merill.

Cum e lumea

Nimeni nu poate sa stie exact cum percepe lumea altcineva in afara lui. Asta face posibil sa existe doua sau mai multe persoane care sa perceapa lumea la fel, dar lucrul asta va ramane ascuns de-a pururi. Lucrurile merg pana acolo unde nu-ti ramane altceva de facut decat sa accepti singuratatea absoluta a fiecarei fiinte omenesti. Eu nu am de unde sa stiu cum percepi tu senzatia de dulce, culoarea albastra sau durerea de dinti. Pur si simplu nu am cum sa inteleg asta, as intelege doar daca as fi in locul tau. Ori asta nu se poate. 

Connie Imboden

Legiunea blestematilor (18)

"...şi pe urmă a fost destul de necugetat ca să îm­părtăşească totul unei infirmiere care nu‑şi ţinea gura şi vă puteţi imagina urmarea. La apelul de dimineaţă, comandantul ne‑a citit acest bilet:

„Gefreite‑ul Hans Breuer, din Regimentul 27 blin­date, compania a 5‑a, a fost condamnat la moarte, în 12 aprilie, pentru a fi încălcat principiile moralei militare, lăsând cu bunăştiinţă să‑i fie strivit piciorul de un tanc. Execuţia a avut loc la Breslau, la 24 aprilie".

Cam acestea erau cuvintele comunicatului. Bătrânul trase adânc din pipă, iar Porta râse scurt, fără veselie.

— Nu, nu merită să ţi‑o faci cu mâna ta...

Păşunile Raiului (7)

Bătrînul Guiermo Lopez muri cînd fetele lui se făcuseră de multişor mari şi le lăsă patruzeci de acri de coastă stîncoasă şi niciun ban. Trăiau într-o cocioabă de scînduri cu pereţii văruiţi în alb şi cu un chiler, o fîntînă şi un şopron alături. Pe pămîntul acela vlăguit nu creştea de fapt nimic, în afară de ciulini şi salvie seacă, şi cu toate că surorile trudeau din răsputeri la o mică grădină, nu izbuteau să culeagă decît foarte puţine legume. O vreme, cufundate într-un fel de martiriu întunecat, au răbdat de foame, dar pînă la urmă nevoile trupului au fost mai puternice. Erau prea grăsane şi prea voioase din fire ca să ajungă martire pentru o chestiune străină de religie, cum este mîncatul. Intr-o bună zi, Rosei îi veni o idee.

Sudentul risipitor

Imi vine din nou in minte parabola fiului risipitor. E vorba acolo de un tip care isi ia partea cuvenita din averea familiei si pleaca in alta tara, unde risipeste tot. Pana la urma ajunge porcar si traieste de pe-o zi pe alta. Venindu-i mintea la cap, se intoarce la tatal sau, care il primeste cu mare bucurie si pune de-un ospat urias la care taie "vitelul cel gras", spre mahnirea celuilalt fiu, care, desi a fost cuminte si ascultator, n-a primit si el vreodata macar un amarat de ied ca sa-l taie si sa se ospateze cu prietenii. Dar tatal ii spune: "Fiule, tu totdeauna esti cu mine si toate ale mele ale tale sunt. Trebuia insa sa ne veselim si sa ne bucuram, caci fratele tau acesta mort era si a inviat, pierdut era si s-a aflat".

Legiunea blestematilor (17)

Nu există nimic care să împingă mai tare la disperare decât faptul de a fi prizonier.

Am fost închis împreună cu Fleischmann într‑o casă din Klin, sub supravegherea unui soldat rus. Lovituri de cizmă, pumni, înjurături şi blesteme se abătuseră grindină pe spinările noastre, în tot lungul drumului ce despărţea linia frontului de acest centru de regrupare stabilit la Klin. Am fost interogaţi de un ofiţer care voia să afle al­cătuirea regimentului nostru şi o mulţime de alte amă­nunte de acest fel. Pe când reveneam la închisoarea noastră provizorie, am văzut cum ruşii executau vreo zece SS‑işti bătându‑le în ceafă tuburi goale de cartuşe, cu ciocanul. Altundeva răstigniseră un maior pe o uşă. Alţi SS‑işti fuseseră făcuţi terci cu lovituri date cu patul armei şi cu biciul căzăcesc.

Pentru ei sunase ora răfuielilor.

PRIZONIERATUL

Noaptea târziu am fost adunaţi, cam două mii de oa­meni, într‑o coloană lungă care se puse in mişcare către est, sub paza strictă a cavaleriştilor. Era interzis cu desăvârşire a ieşi din rânduri, aşa că eram nevoiţi să ne uşu­răm din mers, în pantaloni. Biciul îi punea din nou pe picioare pe cei ce cădeau în zăpadă. Iar dacă nu izbuteau, cădeau sub sabia cavaleriştilor. Trei zile de marş ne‑au dus până în satul Kimri, unde am fost îngrămădiţi într‑un hangar imens. Nu mâncasem de când plecasem din Klin, dar mâncarea ce ne‑a fost adusă puţea aşa de groaznic încât nimeni nu s‑a putut atinge de ea.

Un erou al lui Pär Lagerkvist

Moartea unui erou

Intr-un oraş unde locuitorilor li se părea că nu se pot distra niciodată îndeajuns, un consorţiu angajase un om care trebuia să stea în echilibru în cap pe săgeata din vîrful bisericii şi după aceea să se arunce jos ca să se omoare. Pentru asta, omul ar fi primit 500.000 de coroane. În toate straturile sociale şi în toate cercurile, lumea se interesa cu însufleţire de afacerea aceasta, biletele s-au vîndut în cîteva zile şi nu se mai vorbea despre nimic altceva. Toţi găseau că-i vorba de o acţiune cît se poate de curajoasă. Îşi ziceau însă că şi preţul e corespunzător. E destul de neplăcut să cazi jos şi să mori, mai ales de la o asemenea înălţime.

Vătămarea

Mă întreb dacă există vreo metodă, vreo cale pe care să o urmezi pentru a găsi cheia vindecării - adică redobândirea sensului pierdut al vieţii.
Când eram copii, totul avea un sens: urma să creştem, să descoperim, să cunoaştem, să iubim, să facem. Maturitatea ni se părea că fiind starea perfectă. Ţin minte ca acum că aveam vreo 13-14 ani şi îmi spuneam că aş da orice să sar peste timp şi să am 30. Vârsta aia mi se părea optimă - bineînţeles pentru că aveam modele, tipi de 30 de ani care debordau de putere, de sănătate şi de bunăstare, umblau cu bani, cu fete frumoase, erau liberi ca pasărea cerului, dispuneau de timpul lor şi tot aşa. La vremea aia nu făceam raţionamente de genul "la 30 de ani eşti mult mai aproape de final decât eşti la 13". 

Legiunea blestematilor(16)

Am ieşit din sat pe companii. Era o beznă de nepă­truns şi cel mai greu era să nu loveşti tancul din faţă. Pentru a‑i uşura misiunea lui Porta, care mânuia comen­zile carului nostru de luptă, Pluto şi cu mine ne instala­sem afară pe turelă şi îi transmiteam instrucţiunile prin telefon. Înaintam în zăngănit de fier cu cincizeci, cinci­zeci şi cinci de kilometri pe oră. Deodată se auzi un zgomot ca de chibrituri rupte, dar mult mai puternic. După încă o jumătate de minut zgomotul se repetă şi bucăţi mari de lemn ne‑au trecut pe lângă urechi. După ce această ciudăţenie se repetă de cinci ori la rând, am înţeles în sfârşit că eram pe cale să culcăm la pământ stâlpii de tele­graf şi‑l readuserăm pe Porta pe şosea. Ceva mai încolo era să intrăm peste tancul dinaintea noastră, care se oprise lângă un pod pe care blindatele nu‑l puteau trece decât câte unul. A trebuit să plasăm câte un om de fiecare parte a podului, pentru a dirija monştrii cu ajutorul capetelor ţigărilor aprinse. Doar câţiva centimetri mai mult la dreapta sau la stânga şi apele râului Upa şi‑ar primi prada pe care o aşteptau.

Mici intamplari cu animale (92)

Manevra vidrei

Pe la mijlocul lui mai mă găseam pe malul unui rîu de munte, la pescuit de păstrăvi. Rîul avea apă multă, fiindcă pe atunci se topeau zăpezile de pe înălţimile cele mari. În locul unde ajunsesem cu unditul, curgea destul de lin, formînd între malurile înalte întinderi de apă liniştită. Aud o plescăitură pu­ternică, apoi zgomot mai domol, de apă bătută. De îndată am crezut că ştiu despre ce e vorba: braconieri, care acum sub seară dau cu prostovolul. Îmi reazem undita de un copac, mă trag încet pe lîngă apă şi, cu mare băgare de seamă, mă furişez de-a lungul malului, ca să surprind braconierii. Am scos capul prin fereastra dintre nişte tufe şi am cuprins în ochi o distanţă bună. Cercetez, aştept — niciun braconier cu prostovolul. Dar ceva trebuie să fi fost, doar nu mi s-a năzărit din senin!