Legiunea blestematilor(16)

Am ieşit din sat pe companii. Era o beznă de nepă­truns şi cel mai greu era să nu loveşti tancul din faţă. Pentru a‑i uşura misiunea lui Porta, care mânuia comen­zile carului nostru de luptă, Pluto şi cu mine ne instala­sem afară pe turelă şi îi transmiteam instrucţiunile prin telefon. Înaintam în zăngănit de fier cu cincizeci, cinci­zeci şi cinci de kilometri pe oră. Deodată se auzi un zgomot ca de chibrituri rupte, dar mult mai puternic. După încă o jumătate de minut zgomotul se repetă şi bucăţi mari de lemn ne‑au trecut pe lângă urechi. După ce această ciudăţenie se repetă de cinci ori la rând, am înţeles în sfârşit că eram pe cale să culcăm la pământ stâlpii de tele­graf şi‑l readuserăm pe Porta pe şosea. Ceva mai încolo era să intrăm peste tancul dinaintea noastră, care se oprise lângă un pod pe care blindatele nu‑l puteau trece decât câte unul. A trebuit să plasăm câte un om de fiecare parte a podului, pentru a dirija monştrii cu ajutorul capetelor ţigărilor aprinse. Doar câţiva centimetri mai mult la dreapta sau la stânga şi apele râului Upa şi‑ar primi prada pe care o aşteptau.

        Către ora patru dimineaţa am oprit în marginea unor tufişuri. Am oprit motoarele şi peste umerii noştri se lăsă o tăcere grea. Din inima beznei nu mai răzbătea decât gân­găveala comică, intermitentă, a „râşniţelor. de cafea". Din timp în timp cobora câte o paraşută luminoasă ce strălucea ca un soare în miniatură deasupra sectorului. Încolăcit şi înghesuit pe podeaua metalică a tancului am încercat să dorm în timp ce ofiţerii noştri primeau ordinele de luptă de la autorităţile regimentare.

Nici nu închisesem bine ochii că a trebuit să reintrăm în formaţie de luptă. Comandanţii de pluton ne împărţiră ordinele.

MARELE SPECTACOL DE OPERETĂ

Regimentul 27 blindate, concomitent cu diviziile a 4‑a, a 18‑a şi a 21‑a va ataca poziţiile ruseşti de la Ser­puhov, la nord de Tuia. Aceste poziţii trebuie străpunse pentru a permite înaintarea în adâncime pe direcţia Mos­covei. Regimentul de tancuri grele al Diviziei 12 Panzer va fi în fruntea ofensivei, având trupele de infanterie SS în rezervă pe flancul drept. Compania noastră va fi pla­sată în extremitatea aripii stângi şi se va infiltra în spatele poziţiilor inamice, pentru a deschide drumul companiilor din rezervă. Compania a treia va fi în frunte.

— Onoare memoriei companiei a treia! rânji Porta.

— Obiectivul nostru este un sat în ruine situat exact dincolo de linia principală a bătăliei. Panzer‑Grenadierii din Regimentul 104 puşcaşi ne vor însoţi pentru a lua parte la atac sub protecţia tancurilor noastre. Recapitu­lez:

Ora 6 şi 40: atacă avioanele Stuka

Ora 6 şi 48: atacă compania a treia.

Ora 6 şi 51: compania noastră urmează compania a treia.

La ora 6 şi 50, un violent tir de baraj va fi declanşat la trei kilometri în spatele inamicului.

Un spectacol magnific. Proiectile trasoare de toate culorile străbăteau şuierând cerul. La orizont ardeau pă­duri şi sate, proiectând asupra norilor reverberaţiile lor purpurii. Ici şi colo explodau obuze, semănând întunericul cu străfulgerări albe, dar exploziile acestea dispersate nu ne împiedicau să simţim până în măduva oaselor abisala tăcere care precede furtuna. Uneori mai ţăcănea cu furie câte o mitralieră, ale cărei gloanţe se împrăştiau printre ruine, în jurul nostru.

Da, într‑adevăr, un spectacol magnific. Căci o bătă­lie organizată este spectacolul prin excelenţă — întrebaţi‑i pe regizorii de cinema — buchetul jocurilor de artificii, atracţie‑vedetă, marea finală, apoteoza dramei. Războiul cu teama sa prelungită, cu murdăria, foamea şi mizeria sa nu mai puţin eroice, îşi atinge paroxismul într‑o desfă­şurare supraomenească de splendoare şi sălbăticie.

Bătrânul îmi vorbise adesea de atacurile blindatelor în cursul cărora zeci de tancuri erau incendiate de tunurile anticar ale inamicului, cu echipajele întemniţate arzând în cuptorul din interiorul lor. Şi ne mai spusese de multe ori că a fi în fruntea unei ofensive era o încercare din care puţini scăpau cu viaţă. Dar desigur că noi, cei din bata­lioanele disciplinare, vom fi veşnic cei din frunte.

— Ei, Sven, ai scris câteva cuvinte de despărţire pen­tru mama şi iubita ta?

Întrerupându‑mi gândurile întunecate, glasul grav al Bătrânului mă făcu să tresar. Am mâzgălit câteva cuvinte pe un petec de hârtie, la înălţimea tabloului de bord. După ce am terminat, Porta îmi trecu o sticlă şi‑mi spuse cu obişnuitul său rânjet strâmb.

— Bea puţin curaj, puştiule şi vei uita că ne aruncă în cap obuze încinse la roşu. Te vei crede la exerciţii.

Curajul lui Porta era alcool de 96° şterpelit de la in­firmerie. Mai târziu aveam să‑l beau adesea, dar niciodată pur. Porta izbucni în râs văzându‑mi chipul.

— Scuze, am uitat să spun că trebuie să‑ţi retragi glota şi să înghiţi fără să guşti!

Spre marea mea uimire, Tom Degeţelul apucă sticla şi supse liniştit, fără să chiulească, precum un sugaci bi­beronul său. Porta fu nevoit să‑i smulgă flaconul.

— Ajunge, gură de canal. Mai lasă şi celorlalţi ceva!

Tom Degeţelul râgâi zgomotos.

— Mulţumesc, Porta. Dacă ajung colo‑sus înaintea ta, voi aduna un cor de îngeri să‑ţi ureze bun venit.

— Îl auzi? întrerupse Bătrânul. Îşi închipuie că va urca la ceruri. Nu, copiii mei, dacă ar fi să‑mi crească cândva pene undeva, ele vor puţi a smoală.

Ordine date cu glas înăbuşit răsunară afară şi câţiva grenadieri se urcară pe tanc. Am fript o ultimă ţigară.

— Gata de atac! Compania a 5‑a, înainte marş!

În zumzetul motoarelor sale, compania străbătu rui­nele sătucului. Capacele turelelor noastre erau încă des­chise şi, agăţaţi în spatele nostru, grenadierii aşteptau deschiderea balului înainte de a sări jos. Cu ochii aţintiţi prin deschizăturile înguste ale postului de pilotare, Porta ţinea cu mâna stângă comenzile. Bătrânul, în picioare în turela centrală, străpungea cu privirea bezna prin hu­bloul de ochire. Pluto era la postul său, lângă tunul de calibru mare, iar Tom Degeţelul deschisese toate buncă­rele cu muniţie, gata să reîncarce tunul pe măsură ce vor fi ejectate tuburile goale, înroşite de explozie. Aşezat în faţa postului de radio, mă încredinţai pentru a douăzecea oară că mitraliera era pusă la punct şi împinsei uşor lunga bandă de cartuşe înfăşurată în jurul meu precum un şarpe lat şi plat.

Un glas ce părea că‑şi înăbuşe o izbucnire de râs:

— Compania a‑5‑a... Compania a 5‑a... Aici postul de comandă al companiei... Ordin către toate tancurile de a deschide focul!

Şi infernul se dezlănţui, strivind capetele noastre cu mugetul, tunetul, scrâşnetul şi vacarmul energiei elibe­rate.

Lungi flăcări galbene şi roşii ţâşneau precum lăncii de foc din gura fiecărui tun. Interiorul tancului era ca un cazan de vrăjitoare, ca ceaunul unui demon. Fumul exploziilor ne irita ochii şi ne ardea gâtul. La plecarea salvei, o flacără ascuţită ţâşnea din chiulasa tunului nostru, îm­pungând ca un pumnal aerul încărcat. Tuburile obuzelor trase se îngrămădeau şi zdrăngăneau asurzitor pe po­deaua metalică.

Priveam cu gura căscată priveliştea care ne întâmpina. Deodată am zărit, drept în faţă, infanteriştii ruşi. Ca un automat, am privit prin aparatul de ochire, arătătorul se chirci pe trăgaci, conform instrucţiunilor şi în mod reglementar... Acum! Cu privirea rece, cu pleoapele strânse, urmăream traiectoria gloanţelor mele: trasoare, corectând tirul şi îndeplinindu‑mi sarcina de asasin. Apoi o lovitură puternică mă proiectă înainte şi dacă nu aş fi avut casca de protecţie cu margine de piele, obrazul mi‑ar fi fost zdrobit de chiulasa mitralierei. Bătrânul se porni să‑l certe pe Porta, care ne aruncase într‑o pâlnie de obuz adâncă de câţiva metri.

— Ai răbdare să‑mi pot lua elan şi să conduc rabla asta aşa cum trebuie, vociferă Porta.

Încet‑încet, artileria antitanc rusească începuse să reacţioneze şi primele tancuri imobilizate ardeau ici şi colo, îngrămădiri de oţel înconjurate de flăcări roşii, scui­pând spre cer torente de fum negru, gros, ca o catifea.

Ne urmam înaintarea, încet, cu grenadierii ascunşi în spatele nostru, pregătiţi să nimicească infanteria rusească îndată ce le vom fi străpuns poziţiile. Către amiază Ivan bătu în retragere. După ce am fost realimentaţi cu mu­niţii şi carburant, ne‑am repezit pe urmele sale. Uneori ruşii se retrăgeau în câte un sat. Atunci ne opream şi, un sfert de oră mai târziu, satul nu mai era decât o vâlvătaie de flăcări în care ne năpusteam din nou, zdrobind totul în calea noastră: soldaţi, bărbaţi, femei, copii şi animale domestice. Dacă în faţa noastră apărea o casă incendiată, treceam prin ea dintr‑o parte în cealaltă, într‑un vârtej de scântei, ducând uneori cu noi grinzi arzânde pe care le pierdeam ceva mai încolo, după ce, pentru o clipă, crezusem că tancul nostru era în flăcări.

Soldaţii ruşi ştiau să moară. Nu o singură dată am văzut câte o mână de oameni cramponându‑se într‑un punct strategic şi întârziind înaintarea noastră până la ultimul cartuş, sau până îi striveam sub şenile.

La început este ciudat să vezi pe cineva aşezat, culcat sau târându‑se pe drum, cineva pe care să nu‑l eviţi, ci să‑ţi urmezi drumul drept, neabătut, lăsând în urmă o masă de carne informă, o senzaţie foarte ciudată. Ciudată pen­tru că nu simţi absolut nimic. Îţi dai seama, pur şi simplu, că eşti incapabil să simţi vreo emoţie. Mâine, sau poate peste o săptămână, o lună, un an, cinci­zeci de ani - poate. Dar pentru moment, nimic. Nu ai timp pentru asta. Ştii doar că se întâmplă ceva ce înregistrezi meca­nic prin sunete şi imagini care sunt însă imediat date la o parte, pentru o analiză ulterioară.

Am făcut cunoştinţă cu blindate ruseşti grele, enormi mastodonţi de nouăzeci sau o sută de tone, echipate cu un tun mare de 22 centimetri. Totuşi erau prea greoaie pentru a ne nelinişti foarte mult. Le‑am distrus fără prea mare greutate, unul după altul.

După opt săptămâni de înaintare neîntreruptă, puterea noastră de luptă a slăbit şi ne‑am stabilit la Podolsk, la sud‑vest de Moscova. Din nefericire ne apucase iarna rusească, a cărei asprime e de neînchipuit. Mii şi mii de soldaţi germani au murit îngheţaţi. A trebuit să fie organizat un nesfârşit convoi pentru evacuarea celor cărora, din cauza gangrenei, li se amputase braţul sau piciorul.

Aprovizionarea noastră încetă. Nu mai aveam nici muniţii, nici carburant. Eram izolaţi în inima Rusiei, la temperaturi de —50° şi nimeni, sau aproape nimeni nu avea blănuri sau alt echipament de iarnă care să reziste viscolelor dezlănţuite. Mâinile şi picioarele ne făceau să suferim îngrozitor şi adesea puteam fi auziţi ţipând sau gemând de durere, precum copiii. A face de gardă timp de mai mult de zece minute la rând însemna moarte si­gură. Oricine era atins de un glonţ rămânea încremenit în poziţia în care îl găsise proiectilul. Zilnic descopeream câte un cadavru ţeapăn ca lemnul sprijinit de trun­chiul unui copac sau de peretele tranşeei.

Era rândui ruşilor să preia iniţiativa şi trupele lor siberiene, călite în războiul de iarnă, nu întârziară să ne inspire un respect nemărginit. Ne hăituiau ziua şi noaptea, fără întrerupere şi fără îndurerare. Lipsa de carburanţi paralizase tancurile noastre; dar chiar dacă am fi avut la dispoziţie toată benzina din lume, nu ne‑ar fi fost cu nimic de folos, căci motoarele erau îngheţate, înţepe­nite, inutilizabile. Dacă le atingeai, comenzile vibrau ca nişte vergele de sticlă.

La 22 decembrie 1941, după trei săptămâni de atacuri neîntrerupte, ziua şi noaptea, ne‑am retras în mijlocul furtunii de zăpadă. Aruncasem în aer toate carele noastre de luptă pentru a împiedica inamicul să pună mâna pe ele. Epuizaţi, orbiţi de zăpadă, ne târam cu greu spre apus.

Păşeam între Porta şi Bătrânul şi eram atât de bolnav din cauza frigului, foamei şi oboselii încât din când în când trebuiau să mă poarte pe sus, pentru a mă face să continui drumul. Când mă prăbuşeam în zăpadă, mă în­jurau şi mă loveau până o luam din nou din loc. Numai datorită încăpăţânării lor, Tom Degeţelul şi cu mine nu am împărtăşit soarta a mii de oameni care au rămas culcaţi pe pământ în nemărginirea albă, doar pentru că pă­rea atât de uşor să nu te mai mişti în aşteptarea morţii prin îngheţ. Ruşii se ţineau scai de noi, fără răgaz. Pentru ei gerul nu avea însemnătate. Erau mereu în stare să se lupte.

În calitatea noastră de regiment disciplinar, fireşte că alcătuiam ariergarda, la fel cum fusesem avangarda pe timpul ofensivei.

Ceva mai la sud de Stalingrad am primit ordinul să săpăm gropi în zăpadă şi să păstrăm — cu orice preţ — poziţiile, era vorba de sătucul Garadnja. Urmară zile de nesuportat în cursul cărora infanteria rusă veni să ne strivească realmente pe poziţiile noastre. Mii de morţi se îngrămădiră în faţa tranşeelor, dar cu o încăpăţânate în­dârjită, ruşii aruncau mereu noi efective în luptă. Episodul acesta a fost unul dintre marile masacre ale războiului.

Bătrânul fusese numit şeful plutonului nostru, care cuprindea doisprezece oameni. Într‑o noapte, ruşii izbu­tiră în cele din urmă să străpungă liniile noastre pe o adâncime de aproape douăzeci şi cinci de kilometri. Apă­ram un cuib de mitralieră împreună cu Asmus şi Fleisch­mann şi trăgeam fără încetare asupra valurilor suc­cesive de atacatori, căscând bine ochii să nu‑i doborâm pe ai noştri, care purtau, după modelul rusesc, mantale albe cu glugile trase peste căşti. Mai mult ne conducea instinc­tul decât vederea.

Deodată, în spatele nostru răsunară ordine în limba rusă. Am strâns repede mitraliera, pistoalele‑automate, grenadele şi am rupt‑o la fugă, unde vedeam cu ochii...

Asmus a fost destul de idiot să se înşele în privinţa direcţiei şi a nimerit drept în braţele ruşilor.

Fleischmann şi cu mine am ales direcţia cea bună, dar fuga noastră s‑a încheiat cu toate acestea în acelaşi fel, căci eram pur şi simplu încercuiţi.

Scriu cu mare silă capitolul de faţă, care se referă la perioada captivităţii mele. Ştiu prea bine că poate folosi, probabil, la întărirea unor puncte de vedere de care nu mă simt deloc atras, în timp ce alţii mă vor trata drept mincinos, ipocrit şi trădător al poporului.

Citind capitolul acesta, fanaticii unuia dintre aceste puncte de vedere se vor grăbi să sublinieze anumite pasaje cu roşu, exclamând triumfători:

— Ei bine, iată cum e acolo! Judecaţi singuri, după spusele unui martor ocular. Ascultaţi aceste adevăruri despre Rusia Sovietică. Dacă cineva m‑ar întreba dacă este aşa sau nu în Rusia Sovietică, nu i‑aş putea spune, cu toată răspunderea, decât că nu ştiu. U.R.S.S.‑ul este o ţară imensă. Am trăit acolo un timp destul de scurt şi nu am văzut decât o mică parte a ţării. Iar împrejurările în care am fost acolo erau de asemenea natură încât nu mi‑a fost posibil nici să am legături obligatorii şi nici să procedez la sondajele neapărat necesare pentru elabora­rea obiectivă a unui lucru atât de complex cum este o ex­plicaţie privind felul „cum se petrec lucrurile" într‑o ţară străină.

Pentru aceşti oameni eu eram duşmanul. Aveau cele mai întemeiate motive să mă urască, să se poarte fără mănuşi cu mine şi puţin să le pese dacă mi s‑ar fi întâm­plat ceva rău. In fond, nu eram eu unul dintre cei care contribuiseră la incendierea miilor de sate şi la distruge­rea vieţii a milioane de bărbaţi şi femei?

Nu împărtăşesc părerea simplistă conform căreia na­zismul şi democraţia populară nu ar fi decât o apă şi un pământ, că Hitler şi Stalin ar fi din acelaşi aluat. O sin­gură privire asupra portretelor alăturate vă va de­monstra absurdul acestei afirmaţii. Hitler era un isteric, Stalin un tip ambiţios care avea destul de mult bun‑simţ să nu se joace cu revoluţiile, ci să‑şi urmeze propria sa potecă, veşnic gata să se apere cu o pricepere aproape ştiinţifică, o răbdare fără margini şi o neîncredere la fel. Stalin nu era un prost şi probabil nici un sfinţişor. Cum nu l‑am cunoscut personal, prefer să nu‑l judec. Dar dacă după compararea profilului acestor doi oameni mai doriţi să comparaţi şi ceea ce au scris, veţi constata foarte re­pede că Hitler şi Stalin erau cum nu se poate mai dife­riţi unul de celălalt.

Povestea timpului petrecut de mine printre ruşi, ca prizonier de război, nu poate fi, deci, şi nici nu trebuie luată şi folosită ca un argument pentru sau împotriva so­cialismului, pentru sau împotriva lui Stalin, pentru sau împotriva "blocului de răsărit". Atât timp cât Führer‑ul şi acoliţii săi, cei morţi şi cei încă în viaţă care mai bântuie cam peste tot în lume, vor continua să exercite o cât de mică influenţă, nu facem altceva decât să ne pierdem vremea şi energia încercând să găsim la Moscova pricinile feluritelor spaime care împovărează sărmana noastră planetă. Atât timp cât libertatea democratică nu va de­păşi stadiul de postulat teoretic, nu avem niciun drept să măturăm altundeva decât în faţa propriei noastre porţi.

Pe de altă parte, din partea mea vă puteţi păstra în­treaga libertate şi să faceţi cu ea ceea ce vă place, cu condiţia să fiu lăsat în pace. Dorinţa mea de libertate nu coincide cu traiectoria gloanţelor de armă. După ce am gustat războiul sub toate formele, m‑aş supune de bună­voie celor mai severe constrângeri, de ar fi nevoie, cu condiţia să putem trăi în pace. Nu este suficient să te ri­dici şi să strigi „Nu mai vrem război", ca apoi să te aşezi la loc închipuindu‑ţi că ţi‑ai făcut datoria. Trebuie ca voinţele să se impună; trebuie ca toată lumea să aibă destulă mâncare, ca toate marile programe şi planuri uma­nitare să devină fapte reale şi nu să rămână pe hârtie. Acest lucru va cere eforturi considerabile, întinzându‑se probabil timp de mai multe generaţii. Edificarea puter­nicei maşinării care va asigura producţia şi repartiţia echi­tabilă a bunurilor va necesita multă energie şi autodisciplină. Va impune cea mai grea dintre constrângeri: ne­voia de a subordona interesele individuale celor de ordin general. Interesele generale şi nu, ca în cazul nazismului, interesele unei anume pături privilegiate. Aceasta va cere renunţarea la un anumit confort, la anumite comodităţi personale. Va însemna să uităm de noi înşine şi va lichida acea formă de individualism care nu recunoaşte decât drepturile individului şi niciodată obligaţiile sale. Dar ar fi atât de plictisitor, atât de uzat, atât de repetat până la saturaţie de a vorbi despre obligaţiile individului. Cu toţii vorbim prea mult despre libertate, subînţelegând că sin­gura noastră dorinţă este de a‑i extermina pe ceilalţi. Sau, ceea ce este culmea infamiei, de a‑i împinge pe alţii să se extermine între ei, scoţând castanele din foc cu mâinile lor, pentru a ne bucura de spectacol.

Două motive, de altfel asemănătoare, mă fac să vor­besc despre timpul petrecut în Rusia, în ciuda silei şi te­merii mele de a fi greşit interpretat, cu sau fără voie.

Primul este că acest reportaj de război, aşa cum l‑am trăit eu, nu ar fi complet dacă ar fi lipsit de acest capitol şi al doilea că un asemenea capitol este necesar într‑o carte care vrea să combată războiul, adică exact opusul unui pamflet ce încearcă să demonstreze că aşa se petrec lucrurile în Uniunea Sovietică, ţară uriaşă pe care nu o cunosc, re­pet, mai deloc, dar pe care mi‑o închipui, în timp de pace, la fel de omenească şi imperfectă ca orice altă naţiune din lume. Cu alte cuvinte, foarte obişnuită şi cuprinsă de preocupările banale ale vieţii de zi cu zi.