Vătămarea

Mă întreb dacă există vreo metodă, vreo cale pe care să o urmezi pentru a găsi cheia vindecării - adică redobândirea sensului pierdut al vieţii.
Când eram copii, totul avea un sens: urma să creştem, să descoperim, să cunoaştem, să iubim, să facem. Maturitatea ni se părea că fiind starea perfectă. Ţin minte ca acum că aveam vreo 13-14 ani şi îmi spuneam că aş da orice să sar peste timp şi să am 30. Vârsta aia mi se părea optimă - bineînţeles pentru că aveam modele, tipi de 30 de ani care debordau de putere, de sănătate şi de bunăstare, umblau cu bani, cu fete frumoase, erau liberi ca pasărea cerului, dispuneau de timpul lor şi tot aşa. La vremea aia nu făceam raţionamente de genul "la 30 de ani eşti mult mai aproape de final decât eşti la 13". 

Fapt e că la un moment dat, am pierdut sensul vieţii. Sau aş putea spune că am descoperit că aşa ceva nu există. A fost un fel de revelaţie, nu ştiu cum să spun. Eram student, locuiam în Rahova la o prietenă mai mare ca mine pe nume Marga. Acolo, în casa ei, am fost pălit de înţelegerea faptului că o să mor şi că viaţa, zbaterea, facultatea, creaţia, sunt toate lipsite de sens, întrucât nu vor dăinui. A fost ca şi cum mi-ar fi explodat în faţă o petardă. Timp de mai bine de un an n-am putut să mai discut altceva, devenise unicul meu subiect şi, pe măsură ce trecea timpul, înţelegeam parcă tot mai bine cât de profund adevărată era descoperirea mea. Apoi totul a trecut, aşa cum venise. Mi-am văzut de viaţă, am făcut cele ce trebuiau făcute, am mers înainte, m-am căsătorit, am divorţat, m-am recăsătorit, am făcut un copil, mi-am pierdut părinţii, am trecut prin fel de fel de întâmplări, am ajuns la 52 de ani şi, iată, încet, ca dintr-o mlaştină plină de aburi şi miasme, iese din nou la suprafaţă monstrul care-mi spune "degeaba, totul e degeaba, o să crăpi şi o să putrezeşti în pământ, o să dispară tot ce-ai făcut vreodată, o să dispară până şi amintirea ta".
Când ai înţeles, când ai avut viziunea lipsei oricărui sens, este pentru totdeauna. Nu mai poţi să te vindeci, poţi cel mult să faci eforturi să nu te mai gândeşti. Clipa revelaţiei e precum clipa dezvirginării. Orice-ar face o femeie, nu mai poate să se întoarcă şi să redevină fecioară. La fel, după ce ţi s-a arătat că nu există decât neantul, orice ai face nu poţi să te reîntorci la starea de dinaintea momentului înţelegerii. Ai fost vătămat iremediabil şi nu-ţi rămâne decât să trăieşti din inerţie, cu ghimpele în inimă.