Legiunea blestematilor (17)

Nu există nimic care să împingă mai tare la disperare decât faptul de a fi prizonier.

Am fost închis împreună cu Fleischmann într‑o casă din Klin, sub supravegherea unui soldat rus. Lovituri de cizmă, pumni, înjurături şi blesteme se abătuseră grindină pe spinările noastre, în tot lungul drumului ce despărţea linia frontului de acest centru de regrupare stabilit la Klin. Am fost interogaţi de un ofiţer care voia să afle al­cătuirea regimentului nostru şi o mulţime de alte amă­nunte de acest fel. Pe când reveneam la închisoarea noastră provizorie, am văzut cum ruşii executau vreo zece SS‑işti bătându‑le în ceafă tuburi goale de cartuşe, cu ciocanul. Altundeva răstigniseră un maior pe o uşă. Alţi SS‑işti fuseseră făcuţi terci cu lovituri date cu patul armei şi cu biciul căzăcesc.

Pentru ei sunase ora răfuielilor.

PRIZONIERATUL

Noaptea târziu am fost adunaţi, cam două mii de oa­meni, într‑o coloană lungă care se puse in mişcare către est, sub paza strictă a cavaleriştilor. Era interzis cu desăvârşire a ieşi din rânduri, aşa că eram nevoiţi să ne uşu­răm din mers, în pantaloni. Biciul îi punea din nou pe picioare pe cei ce cădeau în zăpadă. Iar dacă nu izbuteau, cădeau sub sabia cavaleriştilor. Trei zile de marş ne‑au dus până în satul Kimri, unde am fost îngrămădiţi într‑un hangar imens. Nu mâncasem de când plecasem din Klin, dar mâncarea ce ne‑a fost adusă puţea aşa de groaznic încât nimeni nu s‑a putut atinge de ea.

       Fleischmann şi cu mine ne‑am hotărât să evadăm. Pentru a ne satisface nevoile aveam nevoie să mergem în spatele hangarului şi în cursul uneia din aceste ieşiri am profitat de o clipă în care nu eram supravegheaţi şi am luat‑o la goană peste întinderea îngheţată. După vreo 300 de metri am trecut o baltă acoperită cu un strat gros de gheaţă şi ne‑am continuat avântul fără să simţim nici urmă de oboseală. Până una‑alta doar frica era singură senzaţie pe care o puteam simţi. Goana aceasta nebună a continuat toată noaptea. Cum pe vremuri astronomia fusese una dintre damblalele mele, mă orientam foarte bine cu ajutorul stelelor. Străbăturăm o pădure întinsă ajungând la un lac îngheţat. Ajunsesem pe malul ce­lălalt când ne‑a strigat un soldat încotoşmănat în blănuri, fără alt rezultat decât că ne‑a făcut să gonim mai iute. O rafală de gloanţe ne‑a şuierat pe la urechi, dar, din fericire pentru noi, niciunul nu şi‑a atins ţinta. Câteva minute mai târziu ne întindeam gâfâind la adăpostul tufi­şurilor dese.

Chiar în aceeaşi seară am ajuns la un pâlc de case de lemn şi am găsit o ascunzătoare într‑un grajd, unde ne‑am odihnit douăzeci şi patru de ore. O găină imprudentă ne‑a servit drept prânz. Crudă, bineînţeles. Nu aveam cum s‑o frigem. În noaptea următoare ne‑am adăpostit în alt staul. Îngropaţi în paiele uscate ne simţeam minunat şi nu ne mai venea să ne mişcăm de-acolo.

În după‑amiaza zilei ce a urmat nişte strigăte ne‑au pus în stare de alarmă. Am riscat să aruncăm o privire prin crăpăturile acoperişului. Cinci soldaţi ruşi, însoţiţi de doi dulăi. După ce‑au vorbit îndelung cu cei de la fermă, soldaţii au plecat. Am aşteptat să‑se însereze ca să încer­căm s‑o ştergem, dar ne‑a zărit un bătrân care n‑a părut deloc mirat să ne vadă ieşind din staul.

— Prizonieri de război? ne‑a întrebat el într‑o ger­mană stricată.

Am făcut din cap semn că da.

Ne‑a dus înăuntru şi ne‑a dat să mâncăm. În încăperea cea mare mai luau cina un alt bărbat şi patru femei. Ne‑au primit tăcuţi şi s‑au înghesuit să ne facă loc la masă. Ne‑au privit mereu, pe furiş, tot timpul cât le‑am înfule­cat friptura de berbec şi cartofii fierţi. Dar nimeni nu ne‑a vorbit.

Bătrânul ţăran ne‑a lăsat să dormim acolo, ca să ne putem odihni cum trebuie şi a doua zi dimineaţă ne‑a dat fiecăruia câte o pufoaică şi un pantalon vătuit. Hainele acestea calde şi uscate ne ofereau de altfel şi avantajul de nepreţuit de a trece în anonimat. De acum înainte puteam să mergem în amiaza mare fără să riscăm să ne trădeze uniformele noastre negre. Ne‑am despărţit cor­dial, cu părere de rău, de acei oameni cumsecade şi tăcuţi.

Timp de patru zile am mărşăluit spre vest. Apoi no­rocul ne‑a părăsit: la marginea unei pădurici am dat nas în nas cu soldaţii ruşi care parcă au ieşit din pământ. Ne‑au cerut actele. Am încercat să le vorbesc în daneză. Fără succes. Unul dintre ei înţelegea puţin engleza şi am reuşit să‑i explic că eram danezi, că nemţii ne închise­seră într‑un lagăr de concentrare, apoi ne înrolaseră forţat într‑un batalion disciplinar, dar că noi preferasem să de­zertăm. Comandantul unităţii ruseşti la care ne prezen­tasem hotărâse să ne trimită la Moscova, dar în drum spre gară ne rătăcisem cu desăvârşire...

Se sfătuiră îndelung între ei cu voce scăzută. Nu în­ţelegeam rusa, dar oricum era limpede că nu mă credeau. În cele din urmă ne‑au dus la comandant. Pe drum, unul dintre ei observă că am ceas la mână şi, în clipa următoare, nu mai aveam ceas la mână. Altul îmi confiscă lănţişorul de aur pe care mi‑l dăruise Ursula. Comandantul de uni­tate ne‑a tratat corect şi ne‑a supus unui lung interoga­toriu. Ne‑a întrebat dacă suntem comunişti şi am răspuns că da. Membri de partid? Nu. (Fireşte că nu se putea verifica.) Comandantul ne reproşă că nu ne dădusem vreodată osteneala să aderăm la partid, dar important era să fim buni comunişti.

A doua zi am luat trenul de Moscova, împreună cu doi soldaţi ce aveau misiunea să ne predea în mâinile GPU‑ului, pentru o ancheta suplimentară. Călătoria a durat treizeci şi şase de ore. La Moscova am fost închişi într‑o sală mare ale cărei ferestre zăbrelite dădeau spre un hol uriaş colcăind de militari şi civili ruşi. Unii dintre ei se căţărară pe bănci sau bagaje pentru a ne privi. Apoi cinci tipi de la GPU, înarmaţi până în dinţi, veniră să ne ia şi ne duseră la o maşină a poliţiei.

— Ne‑am ars, îmi şopti Fleischmann. Ne aşteaptă plutonul de execuţie ori Siberia.

Şoaptele noastre ne atraseră o grindină de lovituri cu patul armei care ne năuci, dar alte lovituri de bocanc în burtă ne‑au pus repede pe picioare. Maşina pătrunse printr‑un portal în incinta unei vaste închisori. Străbă­tusem un labirint de curţi interioare despărţite între ele cu garduri de fier, apoi am fost introduşi, cu lovituri de cizmă, în biroul unui ofiţer al GPU‑ului, ai cărui pumni erau pregătiţi să ne primească. Adică exact tratamentul pe care mi‑l aplicaseră SS‑iştii la sosirea mea în lagărul de la Lengries.

După ce înregistră declaraţiile noastre, amândoi am afirmat că suntem cetăţeni danezi. Ofiţerul dispuse să fim închişi într‑o celulă în care mai erau încă douăzeci şi ceva de deţinuţi. Tovarăşii noştri de detenţie se aflau acolo pentru toate delictele imaginabile, civile şi politice. Un sergent al Armatei Roşii, care tăiase beregata soţiei sale cu un cuţit de bucătărie, ne spuse cu siguranţă de expert:

— Veţi fi trimişi într‑un lagăr de muncă forţată, cam peste două sau trei luni. Dacă ştiţi să vă descurcaţi, veţi trăi ca belferii. Totul este să faci cât mai puţin. Încercaţi să vă câştigaţi simpatia unui tip de la GPU „organizând" treaba în locul său, în atelierul în care vă vor arunca, dar chestia asta trebuie făcută cu fineţe, fără a călca în străchini...

Mai era şi un profesor laureat al „premiului Stalin", acuzat acum de activitate duşmănoasă împotriva statului. Tariful pentru acest gen de crimă: douăzeci şi cinci de ani de muncă silnică. Profesorul ne spuse că nu vom putea părăsi niciodată Rusia pe cale legală şi ne sfătui s‑o şter­gem cu primul prilej.

Ne lungeam pe jos cu rândul, căci podeaua celulei abia dacă putea cuprinde doisprezece oameni. Într‑un colţ trona o găleată zisă „igienică", fără capac, al cărei miros insuportabil ne pătrundea hainele. Muream de foame, eram năpădiţi de păduchi, dar nu ne era frig, dimpotrivă, în închisoare domnea o asemenea căldură încât transpiram, ziua şi noaptea, ca într‑o baie turcească. Urcându‑ne pe umerii „colegilor" noştri puteam vedea curtea mare, în care noapte de noapte erau executaţi zeci de prizonieri, bărbaţi şi femei. Sunetele care mi‑au rămas în amintire, legate de imaginile lugubre al acestei închisori, sunt sal­vele nocturne şi motoarele camioanelor. Ca toate trans­porturile utilitare, cele ale deţinuţilor, morţi ori vii, nu aveau loc, la Moscova, decât noaptea.

Am fost interogaţi, din nou, de un comisar tânăr. Timp de cinci ore a trebuit să‑i vorbim de noi, de familiile noas­tre. După două zile ne‑au fost puse exact aceleaşi întrebări, dar în altă succesiune. După patruzeci şi opt de ore de asemenea interogatorii practic de neînţeles, am început să pierdem firul şi să ne contrazicem. Zbierând la noi, în­cercă atunci să ne facă să mărturisim că declaraţiile noastre dinainte nu fuseseră decât o ţesătură de minciuni şi că de fapt eram SS‑işti deghizaţi.

Apoi furăm lăsaţi în pace timp de trei zile, după care am trecut la judecată. O judecată care dură cinci minute şi care pentru Fleischmann se soldă cu cincisprezece ani muncă silnică şi pentru mine cu zece ani. De ce această di­ferenţă? Mister. Nu ştiam nici măcar de ce eram acuzaţi.

Şi într‑o bună zi am fost conduşi la gară, împreună cu alţi două sute de prizonieri de ambele sexe şi înghesu­iţi de‑a valma în vagoane de marfă. În fiecare vagon a fost numit câte un „deţinut‑şef". Fireşte că acesta era calul de bătaie favorit al GPU‑ului, plătind foarte scump în cazul că dispărea unul dintre tovarăşii de suferinţă.

Cei din vagonul nostru proveneau din toate clasele sociale. Un ţăran încălţat cu pâslari butucănoşi, încotoş­mănat în pufoaică, zăcea alături de un bărbat destul de în vârstă, îmbrăcat într‑un costum gri, slinos şi mototolit, dar bine tăiat, posesor al unei perechi noi de pantofi ade­văraţi, apanaj exclusiv al claselor privilegiate. În faţa mea era aşezată o femeie într‑un palton de blană, cu cio­rapi de mătase. Lângă ea, o fată în haine de lucru. În ciuda gerului pătrunzător, mai erau şi două femei în rochii uşoare de vară.

Mergeam spre răsărit, dar nimeni nu cunoştea desti­naţia noastră adevărată. Apelul se făcea de trei ori pe zi. Metoda obişnuită era să ne alinieze într‑un singur rând. Un soldat trecea apoi prin spatele nostru şi, numărând cu glas tare, gratifica pe fiecare deţinut cu o lovitură de bici. Într‑o dimineaţă a dat o lovitură de bici mai puţin. După ce s‑au făcut cercetările, s‑a constatat că în cursul nopţii evadase un fost ofiţer. "Deţinutul‑şef" al vagonului nostru plăti aceasta cu viaţa.

La Kuibâşev, pe Volga, la trenul nostru fură ataşate noi încărcături de prizonieri. Zilnic, mureau câţiva dintre noi de frig, de foame, de epuizare, dar eram obligaţi să păstrăm cadavrele şi să le prezentăm la fiecare apel, ca numărul să fie complet şi să primească şi ele lovitura de bici regulamentară. În timpul unei halte la Bogodowsk, dintr‑o pricină oarecare, gardienii noştri trebuie că şi‑au pierdut minţile, căci deschiseră brusc uşa şi traseră o salvă de focuri în interiorul vagonului, unde eram îngrămădiţi ca sardelele într‑o cutie. Apoi uşa se închise la loc, în hohotele lor de râs.

Două dintre femei se porniră să urle precum câinii, cu ochii ficşi şi spume la gură. Împreună cu Fleischmann m‑am îngrijit de cea mai apropiată şi alţi soldaţi au înşfăcat‑o pe cealaltă.O palmă bine aplicată i‑a curmat criza de isterie. Este suficient să loveşti scurt şi unde trebuie. Iar palma trebuie dată cu totul pe neaşteptate. Cele două femei încetară să urle a moarte, tresăriră con­vulsiv şi începură să plângă. Dar în tăcere.

Am fost debarcaţi la Tobolsk, lagărul de aici nefiind cu nimic mai prejos decât lagărele de exterminare na­ziste. În primele zile am muncit la pădure. Halul de slăbiciune în care ne găseam făcea munca aceasta de tă­ietori incredibil de grea şi dacă ar fi continuat cât de puţin, nu am fi putut supravieţui. Spre norocul nostru însă, după câteva zile am fost transferaţi, Fleischmann şi cu mine, la o fabrică subterană de lămpi de radio, ceea ce pentru noi a fost o dublă şansă. Se spunea că prizonierii trimişi să lucreze în fabricile de muniţie mureau ca muştele.

Aveam voie să dormim cinci ore pe zi, într‑o colibă în care trei oameni trebuiau să‑şi împartă un pat îngust, fără saltea şi cu o singură pătură. Cele trei mese zilnice constau dintr‑o strachină de ciorbă de peşte. Fără pâine. Probabil că din cauza pierderii grânarelor bogate de la Marea Neagră, pâinea devenise un lux la care puţini aveau acum pretenţii.

După o vreme am fost din nou transferaţi într‑un la­găr de „prizonieri liberi". Era vorba de un fel de centru administrativ având sarcina de a procura mână de lucru unor uzine şi ateliere controlate mai mult sau mai puţin de GPU, în care domneau condiţii mult mai omeneşti, începând cu sfânta debandadă. Aici eram trataţi corect, ba chiar ne şi plăteau niţel. Cu puţină îndemânare puteai să te vezi înscris pe lista „specialiştilor", ceea ce însemna să fii trecut în categoria celor „indispensabili".

Tranca‑tranca cinci zile pe calea ferată şi iată‑ne la Ieniseisk, pe fluviul Ienisei. Trecând în apropiere de lacul Kalmuda am pus mâna pe o asemenea grămadă de peşte uscat încât am fost la un pas să ne dăm duhul cu toţii. Era pentru prima oară, după foarte mult timp, că mâncam şi noi pe săturate şi rezultatul a fost un dezastru. Stomacul nostru slăbit refuză asemenea ospăţ. Dealtfel mă îndoiesc că cineva, chiar normal fiind, putea înghiţi mai mult de treizeci de peşti din aceia. Spre norocul nostru nu mai eram escortaţi decât de oameni mai în vârstă din GPU‑ul „albastru" şi această abatere nu a avut altă urmare decât o monumentală indigestie generală.

Pentru noi lagărul cel nou de la Ieniseisk însemna o îmbunătăţire însemnată. Nu se întâmpla niciodată să fim mai mulţi decât doi într‑un pat, ne bucuram de o libertate relativă şi nu eram rău trataţi. Dimpotrivă, relaţiile dintre prizonieri şi gardieni erau dintre cele mai plăcute. Di­mineaţa şi seara trebuia să ne prezentăm la apel în faţa unui gardian de la GPU, care înscria numele noastre pe o scândură, ştergându‑le după aceea cu un cuţit. Nu se făcea risipă de hârtie pentru asemenea lucruri. Lipsa la apel îţi putea atrage o pereche de palme, dar în lagăr nu se practica ciomăgeala. Nu rareori gardianul de serviciu se mulţumea să‑i întrebe pe ceilalţi dacă puteau garanta că prizonierul absent se mai găsea în incinta lagărului şi, primind un răspuns afirmativ, adăuga foarte hoţărât:

— Să‑i spuneţi că numele său rămâne scris aici pe tabel şi dacă mâine dimineaţă nu‑i aici, mă supăr serios pe el. Puţină ordine tot trebuie să fie în bordelul acesta.

Timpul petrecut de mine la Ieniseisk se numără între episoadele cele mai aiurite ale vieţii mele. Iată de pildă cum erau selecţionaţi „specialiştii":

— Ce ştii să faci?

Ştiind cât de vital era să te califici pentru o muncă specializată, Fleischmann şi cu mine am răspuns cu sânge rece că eram "mecanici‑specialişti".

Tipul de la GPU trecu pe lista lui doar menţiunea „specialist", dar când i‑am atras atenţia surâse şiret, ne făcu cu ochiul şi pufni în râs.

— Să presupunem că e nevoie de un şef‑bucătar iar voi purtaţi eticheta de „mecanici specialişti". Ce vă faceţi în cazul acesta?

Omul era tare cumsecade şi în acelaşi timp un tip practic.

La început am făcut răngi de lemn. Nimeni nu ştia la ce vor folosi, dar uzina utiliza douăzeci şi cinci de oameni la munca aceasta relativ puţin obositoare. După vreo zece zile am fost trecuţi la o secţie unde se fabricau busole şi alte asemenea marafeturi.

Nici în visele mele cele mai trăznite nu mi‑aş fi putut închipui vreodată că sabotajul şi incompetenţa puteau fi duse până la acest grad de perfecţiune. Cincizeci la sută din producţie ar fi trebuit de fiecare dată aruncată ca rebut. Apoi a fost povestea atelierului pe care îl construiam. Fuseseră luate toate măsurile ca acest atelier să fie cu adevărat frumos. Arhitecţi şi şefi de la GPU măsurau de mai multe ori zilnic felul în care progresa construcţia. Îngropaţi în maldăre de schiţe şi planuri, întregul oraş urmărea lucrarea cu cel mai viu interes. Când atelierul fu gata, el amintea neîndoios de turnul din Pisa şi toată lumea — în afară de răspunzătorii direcţi ai capodoperei — s‑a tăvălit de râs, inclusiv băieţii noştri de la GPU.

În privinţa maşinilor, aceeaşi poveste. Se opreau me­reu, spre marea bucurie a muncitorilor, care se grăbeau să zbiere:

— Maşină oprită. Maşină oprită.

Cât de mică ar fi fost avaria, întotdeauna înlăturarea ei dura ziua întreagă, pe când o mână de nisip zvârlită în dinam ne asigura un răgaz mult mai mare. Când aveai nevoie de o piesă, o puneai de la altă maşină, a cărei echipă se servea de la prima maşină disponibilă şi aşa mai departe, până când ultima maşină era reparată pe seama uneia deja imobilizate, în aşteptarea unei piese comandate la Moscova.

Într‑o zi un motor din cele mari se opri, imobilizând un întreg atelier. După consultările de rigoare, noi spe­cialiştii am stabilit că defecţiunea provenea fără îndoială de la bujii. Cum nu aveam bujii de tipul acesta în rezervă, a fost comandată o ladă la Moscova. Lada sosi după trei săptămâni, dar deschizând‑o am descoperit că era plină cu şuruburi. O nouă comandă porni spre Moscova. Sosi o a doua Iadă şi, de data aceasta, era într‑adevăr plină cu bujii. Dar între timp motorul se evaporase în linişte. Din uriaşul utilaj nu mai rămăsese decât roata de antrenare. Şeful de atelier contemplă îndelung vestigiul apoi, scu­turând din cap, se duse la căpitanul Turgovski, şeful GPU‑ului şi goliră împreună o sticlă cu votcă.

Ar fi exagerat să tragem concluzia că în toată Uniunea Sovietică domnea aceeaşi debandadă şi acelaşi sabotaj, voluntar şi involuntar, ca la Ieniseisk. Armata care ne întâmpinase funcţiona la perfecţie. Iar dacă echipamentul militar nu era superior celui al armatei germane — cu toate că uneori se întâmpla să fie — în linii generale era la fel de bun. Şi de obicei mai puţin complicat. Materialul uman era însă mai bun. Mai primitiv poate, dar şi mai demn de încredere, ceea ce nu ar fi fost posibil, după părerea mea, într‑o ţară putredă de sus şi până jos. Oricine ar fi tentat să creadă că întreaga U.R.S.S. era la fel de putredă ca centrul de la Ieniseisk ar face bine să se gândească mai bine înainte de a trage asemenea concluzii. La Ieniseisk eram treizeci de mii de oameni ce făceau o muncă forţată, din care şase mii de străini, care nu ne gândeam decât să sabotăm orice făceam, sau ne păsa prea puţin de calitatea muncii prestate. Bucu­rându‑ne de un tratament prin compensaţie relativ bun, nu visam decât să rămânem acolo cât mai mult timp po­sibil şi ne făceam cât mai mici, de teamă de a nu fi luaţi la ochi.

Marile canale, centralele electrice, lucrările de irigaţie, dezvoltarea industriei grele, răspândirea învăţământului general, sunt tot atâtea dovezi că în această întinsa ţară există şi altceva decât simpli sabotori. Distanţele sunt aici atât de uriaşe, încât greşelile şi confuziile, de care nu sunt scutite nici alte naţiuni, ies neapărat mai mult în evidenţă în ochii unor europeni din occident. Mai adăugaţi la acestea că Rusia se afla în război şi veţi înţelege lesne că atât condiţiile de viaţă cât şi cele de muncă nu puteau fi normale.

Am cunoscut un comunist german, Bernhard Kruse, din Berlin‑Lichterfelde. Fusese pe baricade în timpul luptelor de după primul război mondial. In 1942 trecuse in Rusia Sovietică, unde comuniştii l‑au primit cu braţele deschise. De profesie era mecanic montor şi îşi făcuse o situaţie bună la o uzină din Leningrad, ca instructor al câtorva sute de muncitori. Câştiga bine, se bucura de privilegiile cetăţeanului sovietic de rang superior, ca de pildă dreptul de a cumpăra alimente şi produse din marile magazine ale partidului. În cele din urmă se însură cu o tânără din Moscova.

Şi apoi, în 1936, a fost arestat pe neaşteptate şi în­chis la Lubianka, unde a fost lăsat sa zacă doi ani, fără a i se da nicio explicaţie. În timpul unei inspecţii izbu­tise să se apropie de un ofiţer care, la cererea sa, puse să i se aducă dosarul de detenţie, din care citi cu glas tare:

— Te numeşti Bernard Krause, născut la Berlin în 1902, căsătorit cu Katice Udin, din Moscova. Eşti me­canic‑montor şi ai lucrat ca inginer instructor în mai multe uzine din regiunea Leningrad. Ai primit diploma de onoare pentru servicii aduse muncitorilor ruşi în funcţia de instructor şi eşti membru de partid...

Pe măsură ce citea, ofiţerul clătina nedumerit capul.

— Adevărat, prezenţa dumitale aici pare destul de ciudată...

Dar deodată exclamă:

— Aha! Iată aici! în 1924 ai trecut frontiera polo­neză în U.R.S.S. Un act cu totul ilegal.

— Dar paşaportul meu era în regulă. Toată lumea ştie foarte bine când şi de ce am intrat în U.R.S.S., în care trăiesc de patrusprezece ani. Din care doi în închisoare!

Ofiţerul ridică din umeri.

— Trebuie că ai ascuns ceva GPU‑ului, ceva ce până la urmă tot au descoperit...

După un an Krause află că fusese condamnat la 15 ani muncă silnică pentru a se fi introdus „în mod ilicit în Rusia Sovietică, împotriva legilor în vigoare şi probabil în siujba serviciilor de spionaj germane". Sentinţa îi fu anunţată în celula sa, fără să fi văzut vreodată picior de judecător.

Multe istorii asemănătoare mi‑au fost povestite. Dacă cei în cauză erau cu adevărat atât de nevinovaţi şi ne­ştiutori ai motivelor pentru care fuseseră condamnaţi pe cât susţineau, iată încă o întrebare la care nu pot răs­punde. Totuşi un rus bătrân mi‑a spus:

— Dacă ar fi făcut într‑adevăr ceva, ar fi fost îm­puşcaţi imediat.

Între mine şi comisarul de la Centrul de repartizare a prizonierilor se stabiliră relaţii de bună prietenie. De câteva ori veni să mă vadă la uzină pentru a‑mi încredinţă anumite mici lucrări personale. Odată l‑am întrebat dacă nu mi‑ar putea face rost de o slujbă mai bună şi îmi făgădui să vadă ce poate face. Chiar a doua zi se întoarse făcându‑mi o propunere dintre cele mai trăsnite:

— Vorbeşti engleza şi germana. Ce‑ai zice să te faci profesor de limbi străine? Cu siguranţă că vei fi în stare să‑i înveţi câte ceva pe copii. Când vine o inspecţie n‑ai decât să dai ceva de băut comisarului şi va uita şi de ce a venit. Toată lumea face la fel...

Am izbucnit în râs:

— Nu ţine, bălmăjesc niţeluş limba voastră, dar nu pot să scriu deloc. Găseşte‑mi mai bine altceva...

Clatină capul, în culmea mirării.

— Puştii te vor învăţa rusa în schimbul germanei sau englezei tale. Sunt sigur că merge la fix...

Cu toate acestea nu am devenit pedagog, ci specialist în morărit. Dacă vreodată cineva mi‑ar fi pus întrebări, trebuia să răspund că fusesem comisar în morăritul din Scandinavia.

Un rus tânăr mă conduse prin Moara nr. 73. Îmi arătă ciururi cu făina cea mai albă pe care mi‑a fost dat vreodată să o văd. O făină cu neputinţă de procurat pe căi legale. Umplu un sac de şapte kilograme, îl legă la gură, îl turti şi‑mi sugeră să‑l ascund sub rubaşcă, dându‑i forma trupului meu, astfel încât să nu se observe prea mult.

— Şi vei putea face la fel în toate dimineţile, adăugă el. Aşa facem toţi.

Mulţumită acestei preţioase făini „organizate" de mine, cum se spunea, am stabilit legături excelente cu cei din GPU, cărora le‑o vindeam la un preţ rezonabil şi astfel am izbutit să‑l scot pe Fleischmann într‑un post bun, afară din lagăr. După aceea am obţinut pentru amân­doi aprobarea de a ieşi oricând în oraş, cu condiţia de a fi întotdeauna prezenţi la apelul de dimineaţă. Viaţa noastră, în timpul a două luni de neuitat, a fost cea a oricărui cetăţean sovietic. Odată pe săptămână mergeam la cinematograf, şi am vizionat astfel nu puţine filme ruseşti, din care multe foarte bune. Actualităţile săptămâ­nale în schimb erau veşnic neverosimile, de o naivitate dezarmantă, atingând uneori grotescul. Îmi amintesc de pildă de un film care mă lăsase fără glas. Era vorba de un erou din războiul Crimeii al cărui nume l‑am uitat. În urma unei explozii de obuz rămăsese fără amândoi ochii şi i se retezaseră picioarele, de sub genunchi. Medicii abia i‑au pansat rănile că sări din pat, puse mâna pe un braţ de mine şi reveni la luptă pe cioturile sale proaspăt bandajate. Pe drum treceau tancurile germane. Târându‑se ca un tigru, ologul acesta orb reperă primul car blindat inamic, cu singura sa ureche, se apropie pe neaşteptate şi‑l aruncă în aer. Nimici în felul acesta vreo duzină, apoi, pe fundalul titanic al tancurilor incendiate, bravul soldat rus se lăsă în sfârşit purtat la infirmeria de campanie, unde chirurgii îl anesteziară şi făcură imposibilul pen­tru a‑l salva, dar trebuiră să se resemneze în faţa morţii sale — cu un zâmbet fericit pe buze — în mâinile lor devotate. La sfârşitul acestui gen de filme, pe estradă urca un ofiţer şi declara cu entuziasm:

— Şi iată cum, tovarăşi, Armata Roşie îi combate pe complicii burgheziei şi capitalismului internaţional.

Cum toate lucrurile bune au fireşte şi un sfârşit, când am aflat, prin unul dintre prietenii mei de la GPU, că vom fi mutaţi din nou, poate chiar în iadul de la Tobolsk, am decis, împreună cu Fleischmann, să ne evapo­răm. Aveam intenţia să ajungem la Moscova şi să în­cercăm să ne punem sub protecţia ambasadei Suediei. Într‑o dimineaţă i‑am făgăduit omului de serviciu de la GPU un sac de făină gratuit dacă va trece cu vederea că nu mă voi prezenta la apelul de a doua zi. Rânji şi mormăi ceva despre „fete nostime". Nu am încercat să‑i schimb părerea şi am cerut la moară două zile de permisie pentru a-i face comisarului nu ştiu ce serviciu fictiv. Am aruncat într‑un sac toţi banii câştigaţi la negru şi am părăsit foarte calm oraşul îndreptându‑mă spre locul de întâlnire.

Am mers fără întrerupere timp de douăzeci şi patru de ore. Când, în cele din urmă, m‑am lăsat să alunec într‑un şanţ eram atât de frânt încât am adormit pe loc. Nu există în lumea întreagă peisaje mai monotone ca în Rusia. Drumurile de ţară sunt nesfârşite, întortocheate, doar pământ şi pietre. În toate părţile stepă, stepă cât cuprinzi cu ochii. Drept fiinţe vii, câte o pasăre în de­părtare. Între sate optzeci, până la o sută de kilometri... În sfârşit, o linie de cale ferată, probabil cea de la Gorki la Saratov. M‑am lungit, sleit de oboseală, pe rambleu, lup­tând împotriva somnului. Un soare dogoritor şi nici urmă de umbră. Setea nu întârzie şi ea să mă chinuie. În faţa ochilor mei zburau fluturi negri. Nici nu‑mi mai era somn, depăşisem acest stadiu. Eram mort, nepăsător la timpul care se scurgea, abia puteam lua în seamă protestele trupului meu istovit, deshidratat. O singură senzaţie omenească, de necrezut, ivită din adâncul letargiei mele: aveam poftă de o femeie. Nu o voi revedea niciodată pe Ursula. Cred că am început să plâng scuturat de su­ghiţuri, blestemând soarta, întâmplarea, pe Dumnezeu, pe scurt, au fost ceasuri cumplite, fără sfârşit şi apăsătoare cele pe care le‑am petrecut pe acel rambleu, undeva între Gorki şi Saratov, în aşteptarea trenului.

Primul care a venit a fost un mărfar ce a trecut în mare viteză. Te vei urca în trenul ăsta chiar de ar fi să‑ţi rupi gâtul: următorul poate nu va trece decât peste ore şi ore! După ce locomotiva defilă prin dreptul meu, am pornit în fugă peste pietriş. Îngrozit de gândul că aş putea nimeri sub roţi, am prins bara unui vagon deschis. De trei ori, de patru ori am încercat să mă urc, să mă des­prind de la pământ, dar nu am izbutit. Gânduri nebune îmi fulgerau prin minte. Să dau drumul. Să‑mi las picioarele să fie târâte. Şi apoi, brusc, am fost cuprins de furie, am strâns dinţii şi am sărit. O clipă mai târziu eram în siguranţă, pe platforma vagonului şi mă strecuram într‑o şaretă acoperită cu o prelată.

Deasupra marginii prelatei apăru deodată un chip pă­mântiu. Pe jumătate mort de frică, l‑am privit drept în ochi, timp de o clipă, înainte de a‑mi aminti de existenţa pistolului, pe care reuşisem să mi‑l procur. L‑am scos din buzunar şi l‑am îndreptat asupra arătării, care a închis ochii gemând:

— Jetzt ist alles aus!

— Ce‑i asta? Eşti german?

Am coborât arma uluit, moment în care de sub pre­lată răsări încet un al doilea individ.

Evadaseră dintr‑un lagăr de prizonieri de război situat la peste 150 km la nord de Alatir. La plecare fuseseră patru, dar unul căzuse sub roţile trenului, iar altul nime­rise direct în braţele a trei soldaţi ruşi.

Cu harta în mână — pe care o furasem înainte de a părăsi lagărul — ne‑am pus de acord că nu trebuia să mergem mai departe de Saratov, în direcţia mării Caspice. Cel mai bine ar fi fost să încercăm a ajunge în bazinul Volgăi, la nord‑vest de Stalingrad, acolo unde se găseau trupele noastre în prezent. Cei doi „compa­trioţi" ai mei fuseseră înhăţaţi cu patru luni în urmă, la Maikop, iar de atunci armatele germane mai înaintaseră spre Volga.

Am părăsit trenul la Saratov încercând să găsim un altul mai potrivit planurilor noastre, în cazul că acesta şi‑ar continua ruta în direcţia cea rea. Am dat peste lăzi cu peşte crud şi am mâncat de ne‑am umflat. Peştele crud nu este deloc greţos. Este suficient să fii deajuns de înfometat. Câteva mâţe costelive şi‑au disputat rămă­şiţele ospăţului şi ultimii trei peşti pe care nu i‑am mai putut devora. Între timp însă trenul nostru plecase şi nici măcar nu ştiam în ce direcţie. Cu toate acestea am găsit un altul, sub forma unui convoi ce transporta camioane şi muniţie. Era mai mult ca sigur că se îndrepta către front.

Atunci şi abia atunci mi‑am dat seama că mă întor­ceam pe front. Nu avusesem niciodată timp să mă gândesc la asta, dar lăzile acestea cu muniţie mi‑au deschis min­tea. Mă întorceam pe front! Până acum nu avusesem decât un singur gând: să fug din Rusia, U.R.S.S. fiind pentru mine o ţară plină de capcane. Dar dacă ţineam într‑adevăr să‑mi salvez pielea, oare pe front trebuia să ajung? În avangarda tuturor tancurilor şi în ariergarda tuturor retragerilor? Un paradox cât se poate de deprimant. De ce oare viaţa este atât de absurdă? Mai bine mi‑aş trage imediat un glonţ în cap! În mod ciudat şi greu de explicat mă simţeam mult mai disperat decât atunci când un alt tren mi‑o smulsese pe Ursula din braţe, la sfârşitul primei mele permisii. Poate că permisia aceea reprezentase o perioadă a vieţii mele într‑atât de satisfă­cătoare şi de fericită prin ea însăşi, încât să‑mi dea mulţumirea că dacă soarta nu îmi va mai rezerva nicicând o altă bucurie, cel puţin avusesem parte de aceasta? În timp ce acum, în U.R.S.S., nu cunoscusem nimic care să con­stituie pentru mine o trăire deplină şi mulţumitoare. Co­lindasem ca fugar această ţară uriaşă, singur şi hăituit dar şi ajutat în mai multe rânduri, iar în adâncul suferin­ţei mele U.R.S.S.‑ul îmi arătase cât de mare, colorată şi bogată în prilejuri de aventură era lumea. Întrezărisem ceva care exista, în timp şi spaţiu, la o scară infinit mai mare decât mărunta Germanie împresurată, pe cale de a fi strangulată. Cunoscusem superficial o entitate mai complexă decât o femeie, purtată pe un covor zburător în nenumărate culori, demn de o mie şi una de nopţi. Fără să şovăie îmi dăduse tot ce avea şi o ştiam în stare de mai mult. Dar niciodată asemenea întâlnire miraculoasă nu se va mai putea repeta în aceleaşi condiţii. Uriaşa naţiune îşi va închide porţile în urma mea, după încheie­rea unei scurte vizite. Aveam o poftă nebună să revin pe urmele mele, să regăsesc primejdia, neaşteptatul, senzaţia că mă găsesc pe un vulcan. Să‑mi caut zâna pentru a‑mi încheia într‑adevăr povestea.

Poate am fost prost că nu am făcut‑o? Ar fi trebuit să fiu nebun să fac aşa ceva, dar la fel de nebun trebuie să fiu pentru a regăsi ciudata „siguranţă" dintr‑un tanc în prima linie. Rupsesem toate relaţiile cu lumea nesigură pe care o clădisem în jurul meu, aveam de ales între o întoarcere probabilă în temniţele ruşilor şi locul meu re­zervat într‑un car de asalt german. Stranie alegere, într‑adevăr. Cu puţin noroc poate m‑aş putea feri de temni­ţele ruseşti. Dar de tancul german nu puteam scăpa. În realitate însă era multă vreme de când nu mai aveam de ales. Eram intrat într‑un angrenaj fără sfârşit care mă va sfărâma până la urmă. Oare îi voi regăsi pe Porta, pe Bătrânul şi pe ceilalţi? O voi revedea vreodată pe Ursula?

Ne‑am îmbarcat în trenul cu muniţii luând cu noi o ladă cu peşte crud. Convoiul se puse în mişcare, luă viteza de marş şi se legănă în ritmul monoton al roţilor. Ziua următoare a plouat cu găleata, dar ne aflam la loc uscat sub prelatele ce protejau camioanele. Cei doi to­varăşi de drum ai mei erau nişte pisălogi ordinari. Nazişti convinşi, încă mai credeau în victoria Grmaniei. Încă mai credeau că este posibil a birui un uriaş ca U.R.S.S! Unul se numea Jürgens, celălalt Bartram. Orele se scur­geau încet cu somnul şi ronţăitul peştilor, în timp ce le ascultam neroziile.

Trenul se opri în gara Uvarov, la est de Don. L‑am putut părăsi fără greutăţi şi, citind harta, ne‑am dat seama că ne găseam la vreo 300 km spre est de Voronej. Urma să înaintăm cam osută de kilometri sau chiar mai mult spre sud de oraşul acesta pentru a putea nădăjdui să întâlnim trupe germane pe partea dinspre noi a Donului, căci ştiam că la nord de Voronej ruşii se găseau spre malul vestic al fluviului şi controlau toate podurile, va­durile şi alte puncte strategice.

Şoseaua principală colcăia de soldaţi, tunuri şi ca­mioane. Poliţia militară sovietică era peste tot şi de acum înainte nu mai puteam călători decât în timpul nopţii.

Lângă Sakmanka ne chemă un sergent rus. Camionul greu pe care îl conducea singur era împotmolit. L‑am ajutat să‑l scoată de‑acolo. Apoi l‑am doborât şi i‑am luat uniforma. În mod automat, fără a şti bine ce fac. Era un lucru ca atâtea altele ce trebuiau făcute. Cei doi ascun­seră cadavrul în tufişuri, apoi urcară la spate în timp ce mă instalam pe locul şoferului. În cabină am găsit câteva grenade şi un pistol‑mitralieră. Am străbătut în mare viteză vreo 200 de kilometri până când ni s‑a terminat benzina. Am abandonat camionul şi ne‑am continuat drumul pe jos. Pistolul‑mitralieră l‑am luat cu mine. Ne apropiam de epicentrul cataclismului.

A doua zi am început să auzim bubuitul artileriei. Ce ciudat să auzi din nou tunurile! După căderea nop­ţii orizontul rămase roşu. Ne‑am găsit un adăpost printre ruinele din Selansk. Totuşi ne era cu neputinţă să dormim. Prea era aproape frontul. La mai puţin de 5 kilometri. Şi pierdusem obişnuinţa marilor concerte de artilerie. Când am pornit la drum, după lăsarea întunericului, pentru a străbate această ultimă etapă ce urma a ne readuce în liniile germane, eram cu nervii la pământ.

Deasupra noastră treceau gemând obuzele şi explodau cu bubuit de tunet aruncând până departe pământ, pietre şi sfărâmături de oţel. Ne‑au trebuit mai multe ore să ajungem până la liniile ruseşti de unde, ascunşi într‑o groapă, am pândit momentul prielnic de a-i ataca pe neaşteptate pe cei doi servanţi ai unei mitraliere grele. La semnalul stabilit ne‑am prăvălit peste ei şi le‑am crăpat capetele fără vorbă multă. Apoi am trecut peste îngrăditura adăpostului lor şi ne‑am repezit cu capul înainte către tranşeele din faţă.

Brusca noastră apariţie în no man's land declanşă dintr‑o parte şi din cealaltă un foc susţinut de arme de toate calibrele, întovărăşit şi de rachete luminoase, atât nemţeşti cât şi sovietice. Am rămas în mijlocul acestui uragan, într‑o pâlnie de obuz, un timp greu de apreciat. Apoi împuşcăturile s‑au rărit, ne‑am strecurat afară din groapa noastră şi ne‑am reluat goana nebună spre po­ziţiile germane.

Aproape că le atinsesem când o mitralieră germană lătră scurt. Jürgens scoase un ţipăt şi se prăbuşi, omorât pe loc. Păcat de el, norocul nostru. Rănit, ar fi trebuit să‑l cărăm. Bartram şi cu mine dădeam din mâini urlând:

— Nicht schiessen! Wir sind deutsche Soldaten.[1]

Respirând greu şi tremurând de spaimă ne‑am rosto­golit în tranşee. Am fost duşi imediat la comandantul companiei care ne luă un scurt interogatoriu, apoi ne trimise la cartierul general al regimentului, unde ni s‑a dat de mâncare şi un loc în paie să dormim.

---

[1] Nu trageţi! Suntem soldaţi germani