Moartea unui ostas, vazuta de Garleanu

Colonelul

Câteodată îşi arunca privirea spre portretul din cadrul aurit, din odaia lui de culcare. Se vedea acolo ofiţer tânăr, sublocotenent, abia ieşit din şcoală; sta în picioare, cu chivăra de lăncier la o  parte, cu mundirul strâns pe pieptul scos în afară, cu ochi albaştri, surâzători — ochii ce priveau ţintă la comandanţii lui, sau se micşorau, apropiind genele lungi, arcuite, în saloane, la baluri, când simţea bătându-i lângă inimă sânurile femeilor frumoase! Pe atunci îşi suna pintenii ca o muzică; îşi apropia o dată călcâiele: ţanc! şi duriţele zbârnâiau în odăile mari, în care trichelurile jucau pe duşumelele lustruite apele lucii ale lumânărilor. Tot aşa sclipea şi dânsul, ca bucăţelele de cristal ce clincheteau, atârnate ca nişte cercei, în urechile de bronz ale policandrelor. Viaţa îi era o rază de soare! Nu dormea nopţile; păşea odată cu pragul sălii de joc, pragul zorilor. Nu obosea; în faţa escadronului trăgea sabia, ca un fulger, din teacă, şi, strunindu-şi calul, rotea ochii pe câmpul de mustru.

Aventurile lui Tom Sawyer (18)

În târguşor, însă, nu era nici urmă de veselie, în acea paşnică după-amiază de sâmbătă. Cu mare jale şi cu multe lacrimi familia Harperilor şi aceea a mătuşii Polly îmbrăcaseră veşminte de doliu. O linişte neobişnuită se aşternuse peste tot târgul, la drept vorbind destul de liniştit de felul lui. Târgoveţii îşi vedeau de treburi cu un aer distrat şi nu prea vorbeau; în schimb, oftau adesea. Vacanţa de duminică le părea copiilor o povară. Jocurile lor erau lipsite de voioşie şi încetul cu încetul le lăsau baltă.

În acea după-amiază Becky Thatcher se plimba abătută prin curtea pustie a şcolii, cu sufletul plin de melancolie. Dar nici acolo nu găsea nimic care s-o mângâie. Îşi vorbea sieşi: "Ah, de-aş fi păstrat bumbul lui de alamă! Acum n-am nimic care să-mi aducă aminte de el!" şi un hohot de plâns i se înecă în gât.

O idee greșită despre deșteptăciune

Am întâlnit multe persoane - mai ales în perioada în care am fost profesor - care-și închipuiau că oamenii din vechime trebuie să ne fi fost inferiori nouă, cei de azi. Ei nu aveau habar de nimic, nu știau ce e ăla un telefon, nu înțelegeau cum se produc eclipsele, se deplasau pe jos ori călare, le era frică de monștri, credeau că pământul e plat și multe altele. Cei care cred așa ceva despre oamenii din vechime, își închipuie că dacă, printr-o minune, s-ar deplasa în timp și ar ajunge, să zicem, în anul 300, ar deveni de îndată cei mai deștepți oameni ai vremii - lucru cu desăvârșire fals. Deșteptăciunea nu are a face cu secolul, ceea ce diferă este doar nivelul cunoștințelor despre lume. Un om al zilelor noastre, care se crede automat mai deștept decât cei din secolul V înainte de Cristos, dacă ar fi să călătorească acolo și l-ar întâlni pe Socrate, ar fi surprins să constate că nu face față unei discuții cu el.

Dubliners - ultima poveste

Azi se fac 72 de ani de la moartea lui James Joyce - cel mai important scriitor irlandez si, pentru unii, cel mai abscons scriitor din istorie. Romanul lui de capatai este "Ulise", al carui stil este extrem de dificil de patruns pentru cititorul obisnuit. 

Urc azi ultima dintre povestile pe care le-a adunat Joyce in volumul "Dubliners". Finalul acestei povesti cred ca poate edifica pe oricine asupra geniului lui Joyce.

Nils Holgersson (24)

Oraşul viu

A doua zi, după-amiază, gâştele sălbatice îl purtară pe Năpârstoc deasupra insulei Gotland. Marea insulă se întindea dedesubtul lor netedă ca o câmpie. Pământul era cadrilat ca şi în Scania şi pe el se aflau, ca şi acolo, o seamă de gospodării, cu singura deosebire că aici între ogoare se puteau vedea mai multe livezi. Domenii mari cu castele vechi împodobite cu turnuri şi parcuri întinse, nu se aflau însă pe insulă.

Gâştele îşi aleseseră calea pe deasupra insulei Gotland de hatârul lui Năpârstoc. Băiatul fusese din cale-afară de trist două zile încheiate şi nu scosese un cuvânt, cu gândul mereu la oraşul acela care i se arătase în chip atât de ciudat. Nicicând nu mai văzuse un lucru atât de minunat, iar prichindelul nu se putea împăca deloc cu gândul că nu fusese în stare să-l izbăvească de la pieire. Nu era de felul lui o fire prea duioasă, dar îi rămăseseră la inimă clădirile măreţe şi oamenii falnici pe care îi văzuse la Vineta.

Din povestile lui Jack London (1)

In 1876, la 12 ianuarie, se nastea Jack London. Cred ca nu e om sa nu fi citit in copilarie "Colt Alb" si "Chemarea strabunilor". Dar Jack London a scris mult mai mult. Poate ca intr-o zi o sa incep sa urc "Martin Eden", roman care mi-a marcat destul de puternic adolescenta. Acum insa, uite o poveste de-a batranului Jack:

ADĂPOST PENTRU O ZI

John Messner se agăţa cu o mână de bara oscilantă, ca să ţină sania pe direcţia cea bună. Cu cealaltă, şi ea protejată de mănuşă, îşi freca obrajii şi nasul fără încetare. Uneori, când amorţeala se înteţea, se freca, s-ar putea spune, cu furie. Fruntea îi era acoperită de cozorocul căciulii sale de blană, ale cărei margini lăsate îi adăposteau urechile. Ceea ce mai rămânea din chipul lui era protejat de o barbă deasă, castaniu-aurie, aflată sub o crustă subţire de gheaţă.

Macelul - editia 2013

Mine incepe la Balc a nu mai stiu cata editie a macelaririi sutelor de mistreti organizata de miliardarul Ion Tiriac. Participa, din nou, nume mari din industria si politica europeana. Lipseste Adrian Nastase, care se afla unde-i e locul. Dar nu-i bai, la urmatoarea editie vine si el, ca doar va fi eliberat curand.

Stiu, stiu, macelul se face pe terenul lui Tiriac, pe banii si pe constiinta lui Tiriac. Toate taxele sunt platite, exista autorizatii, aprobari si semnaturi - presupun ca s-au obtinut si de la Scaraotchi, direct din iad. Nu asta e problema.

O poveste a lui Perrault

La 12 ianuarie 1628 s-a nascut Charles Perrault, autorul unor celebre povesti, pe care si azi le citesc copiii din toata lumea. Una dintre ele se numeste "Motanul incaltat" si o puteti citi mai jos:

Motanul încălţat

A fost odată un morar care avea trei fii, un măgar şi un motan. La moartea sa, fiul cel mare  moşteni moara, celui de-al doilea îi reveni măgarul şi celui mic, doar motanul.
Cel din urmă nu era deloc mulţumit că obţinuse cea mai săracă parte a moştenirii.
Văzând aceasta, şi fiindu-i teamă ca nu cumva stăpânul său să vrea să scape de el într-un moment de disperare, motanul spuse:

Mici intamplari cu animale (126)

Numai rar ni-e dat să surprindem sălbătăciunile dormind. „Am văzut iepure dormind! După cum ştie toată lumea, iepu­rele doarme cu ochii deschişi", parcă îl aud pe cititorul meu şoptindu-mi. Dar, ca „toată lumea", şi cititorul meu greşeşte. Stă iepurele ghemuit în covrul lui, cu urechile lăsate pe spate, cu ochii deschişi larg şi nu se mişcă uneori nici cînd ai ajuns la cîţiva paşi. Ce alta ar face decît să doarmă? De unde să doarmă! Te vede el atunci foarte bine şi speculează cum ar fi oare mai cuminte: să sară şi să scape cu fuga sau să se încreadă în asemănarea lui cu pămîntul şi ierbăria din jur si să te lase să treci fără să-l fi observat. Cînd doarme, şi holbatul de iepure îşi coboară frumos pleoapele şi îşi închide astfel vederea. Deci, cîţi au văzut iepure într-adevăr dormind, aşa, cu ochii închişi, cum se cuvine? Înţeleg iepure în libertatea lui. Puţini vor fi aceştia, sunt sigur, cu toate că ghebosul este poate cel mai des întîlnit dintre sălbătăciunile noastre cu păr.

Destinul unui compozitor (3)

DR. V.B.

III La universitate

    MA TEM CA AMINTIRILE mele despre Bedrich Foltyn să nu fie nedrepte. Căci mi-a fost antipatic încă de la prima întîlnire. Venisem din vacanţă ca să încep anul patru al Facultăţii de fi­lozofie cînd proprietăreasa mea m-a anunţat că voi avea un nou colocatar în aşa numita cameră cu pian; aceasta era o odăiţă la fel de strîmtă ca a mea, dar printr-o minune intrase în ea şi un pian hodorogit. Foltyn a venit să se prezinte. Era un tînăr cu nasul mare şi plete lungi, cu bărbia re­trasă şi slab conturată, cu un gît lung ca un cal­taboş şi o expresie de suficienţă şocantă în ochii spălăciţi. Tocmai îşi dăduse bacalaureatul şi urma să se înscrie la drept; dar, după cum spunea, vroia să studieze mai ales muzica. Compunea un poem simfonic Ariel şi spera că aceasta nu o să mă de­ranjeze. Depinde, i-am răspuns, mă pricep şi eu puţin la muzică, tinere. 

Faceti-va bine (205)

Negrilica

Denumire ştiinţifică: Nigella sativa.

Denumiri populare: cernuşcă, chimen negru.

Prezentare. Negrilica este o erbacee anuală, de dimensiuni mici spre medii. Aparţine de familia ranunculaceelor. Înălţimea ei la maturitate este de circa 40 cm. Tulpina este acoperită cu perişori, iar frunzele, bine conturate, au formă penat-crestată. Florile acestei plante sunt albe, uneori verzi spre albăstrui. Perioada de înflorire durează din mai până în august, negrilica fiind cunoscută şi ca plantă meliferă. Fructul este o capsulă, plină cu seminţe negre. Aceste seminţe sunt folosite drept condiment, fiind aromate şi având un gust iute. Negrilica creşte atât în flora spontană, mai ales în locuri însorite, cât şi în culturi. Pentru nevoi medicinale se culeg seminţele, care se prelucrează.

O poveste venusiană a lui Ray Bradbury

Ploaia cea lungă

Ploua într-una. O ploaie deasă, o ploaie perpetuă, o ploaie pătrunzătoare ca un abur, ca o năduşeală — un adevărat potop, care-ţi biciuia ochii şi-ţi năpădea gleznele. O ploaie care îneca toate ploile şi le ştergea amintirea. Cădea cu nemiluita, litri şi tone întregi de apă, care se abăteau asupra junglei, retezând ca un foarfece copacii, tunzând iarba, scobind pământul, topind tufişurile. Din pricina ei mâinile oamenilor ajunseseră zbârcite ca labele unor maimuţe. Era o ploaie cristalină, vârtoasă, care nu mai contenea.

— Mai e mult, locotenente?

— Nu ştiu. O milă, zece mile, poate o mie.

— Nu eşti sigur?

— Cum aş putea să fiu?

Mici poeme in proza ale lui Baudelaire(27)

O moarte eroică

Fanciullo era un bufon admirabil, şi aproape unul din prietenii prin­ţului. Dar pentru persoanele închinate prin îndeletnicire comicului, lucrurile serioase au fatale atracţii, şi, cu toate că ar putea părea ciudat ca ideile de patrie şi libertate să stăpînească despotic creierul unui histrion, într-o zi Fan­ciullo intră într-o conspiraţie alcătuită din cîţiva gentilomi nemulţumiţi.

Pretutindeni se află binevoitori ca să denunţe puterii pe aceşti indivizi de-o fire posomorîtă care vor să-i detroneze pe prinţi şi să opereze, fără s-o consulte, răsturnarea unei societăţi. Seniorii de care e vorba fură arestaţi, ca şi Fanciullo, şi hărăziţi unei morţi sigure.

O lupta descrisa de Buzzati

Tiranul bolnav

La ora obişnuită, adică la şapte fără un sfert seara, în aşa-numita zonă de construcţii, între strada Marocco şi strada Casserdoni, câinele fox Leo îl văzu pe dulăul ciobănesc Tronk, dus în lesă de profesor, stăpânul său.

Bestia avea urechile ciulite ca de obicei şi scruta orizontul extrem de îngust al acelui câmp murdar dintre case. El era împăratul locului, tiranul. Şi totuşi, bătrânul fox plin de resen­timente simţi pe dată că nu era Tronk cel de pe vremuri, nici cel care era cu o lună în urmă, nici dulăul rău pe care îl văzuse cu trei sau patru zile înainte.

Era un lucru neînsemnat, poate felul în care îşi sprijinea labele, sau o oarecare înceţoşare a privirii, sau o arcuire a spinării, sau lipsa de strălucire a blănii, sau, mai probabil, o umbră - umbra cenuşie, care este un semn teribil - ce i se prelingea din ochi până la colţurile atârnânde ale buzelor.

Aventurile lui Tom Sawyer (17)

Pe la miezul nopţii Joe se deşteptă şi-i strigă şi pe ceilalţi. Se lăsase o zăpuşeală apăsătoare, care părea să prevestească ceva. Băieţii se ghemuiră laolaltă, aproape de tovărăşia prietenoasă a focului, cu toate că în aerul fără de suflare mocnea o căldură înăbuşitoare. Şedeau nemişcaţi şi aşteptau cu încordare. Dincolo de văpaia focului bezna înghiţise totul. Curând scapără pe cer, în zare, o flacără tremurătoare, luminând o clipă, tulbure, frunzişul şi pierind; peste puţin timp, alta, mai puternică. Şi iar alta. Apoi un vaier slab şuieră printre ramurile pădurii şi băieţii simţiră o adiere trecătoare pe obraji şi se înfiorară că trecuse Duhul Nopţii.

Călcarea poruncilor de către copaci

De câte ori merg cu mașina și trec printre lungi șiruri de arbori, mă întreb ce-or zice ei când văd camioanele pline cu trunchiuri de copaci doborâte de ne-sațiul omenesc. Cum ar fi, mă întreb mai departe, să stau pe marginea unui drum și să văd trecând camioane pline cu corpuri omenești, fără să am habar de unde vin și unde se duc, de ce nu au viață, cine le-a decapitat, ce n-au făcut bine... Chiar așa, mă duc încă și mai departe cu gândul, cu ce au greșit copacii? Ce nu au făcut cum trebuie? Au călcat vreo poruncă de-a lui Dumnezeu? Le-a spus Creatorul să se ridice și să umble, iar ei n-au ascultat? Mie mi se pare că dacă se pune problema greșelii, nimeni nu-i poate sta omului alături.

O, da!

Odă (în metru antic)

Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată;
Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi,
Ochii mei nălţam visători la steaua
Singurătăţii.

Destinul unui compozitor (2)

DOAMNA JITKA HUDCOVA

II Ariel

    L-AM CUNOSCUT PE DOMNUL Beda Foltyn pe cînd era în clasa a şaptea de liceu. Şi fiindcă într-un mic oraş nu se poate întîmpla alt­fel, nouă fetişcanelor ne-a stîrnit interesul de tim­puriu, chiar dacă numai de la distanţă. Noi îl numisem „frumosul din a şaptea” şi sporovăiam pe seama lui că dispreţuieşte fetele şi cîte şi mai cîte, ceea ce era pentru noi un motiv în plus de curiozitate.

Avea un păr ondulat splendid, ochii mari, de un albastru senin şi o siluetă zveltă, mai degrabă subţire; umbla cu un aer visător, cu ochii pier­duţi în depărtări, cu şapca în mînă şi pletele blonde în vînt. Nouă liceenelor ne plăcea nespus de mult; aşa şi nu altfel ne închipuiam că arată un poet. La vîrstă aceea ingrată şi pe timpurile de-atunci aceasta însemna ceva. Fetele de astăzi - văd bine după fiica mea - au idealuri cu to­tul diferite, mai puţin nesăbuite şi mai puţin sen­timentale. Poate că aceasta reprezintă un pro­gres; dar eu cred că nu îl înţeleg.

Giacometti

La 11 ianuarie 1966, murea Alberto Giacometti, unul dintre cei mai importanti sculptori moderni. Nefiind critic de arta, nu pot comenta asupra operelor lui, asa ca pun numai cateva poze.

Frectionarii

In vremea lui Ceausescu, circulau glumite de genul "Pauzele lungi si dese, cheia marilor succese", ori "Ei se fac ca ne platesc, noi ne facem ca muncim". Mi se parea firesc ca lumea sa gandeasca asa - munca era obligatorie, cine nu avea servici era dat prin ziare, dar era o uriasa criza de supraproductie, asa ca ori munceai, ori nu, pana la urma era acelasi lucru. Pierderea serviciului era aproape imposibila, intrucat orice cetatean avea obligatia sa fie incadrat in "campul muncii". Asa ca foarte multi romani se duceau la lucru ca sa frece menta. Si de aici, desigur, glumitele de care pomeneam.