Salata de boeuf

Boeuf, in franceza, inseamna vita. Asadar a face salata de boeuf cu carne de pasare e o tampenie colosala. Dar deh, am intalnit tampenii si mai mari.

Azi, Maria, Ali, Mitza, Lili si o baba careia i se zice Mitzi, au facut salata boeuf cu - oroare - carne de pui. Lili si baba Mitzi umblau sprijinindu-se in cate o carja.

Rezultatul a fost pus in trei castroane diferite. Unul a fost ornat de Ali, altul de Maria si al treilea de baba Mitzi. Am primit telefon sa cobor ca sa aleg cea mai frumoasa salata. Iata-le:

Maria

Porcul, mielul si curcanul

Probabil ca voi fi acuzat cam asa: daca zici ca sacrificarea mieilor e absurda, pentru ce te-ai mai apucat sa cumperi miel si sa faci ciorba? Si de ce o sa mananci drob?

Raspunsul e simplu: mananc miel la fel cum mananc porc sau peste. Omul trebuie sa manance ca sa nu moara. Drobul de miel se gaseste doar acum, pentru ca mai incolo, nu mai vinde nimeni carne de miel. Asa ca mananc.

Problema pe care o pun eu este alta: sacrificarea rituala a mieilor. Uciderea lor in masa nu pentru ca sa ne astamparam foamea, ci pentru ca sa ne manifestam bucuria ca a inviat Cristos. La fel sunt de scarbit si de sacrificarea a milioane de porci ca sa ne bucuram, la Craciun, de nasterea lui Cristos. Sau de taierea a milioane de curcani americani de Thanksgiving Day.

Absurdul pascal

Ma gandesc la modul in care sarbatorim noi, crestinii, Invierea lui Cristos. Tinem post sase saptamani, si, cine e in stare, pe ultima o petrece in post negru. Apoi, dupa Inviere, bem si mancam, motivul fiind, zice-se, bucuria. Cei cumpatati mananca putin, majoritatea insa infuleca pana la limita apoplexiei. Eu nu reusesc sa ma dumiresc: de ce trebuie sa-ti manifesti bucuria mancand si band? De ce, de exemplu, nu ne-am exprima bucuria dansand? Sau ascultand muzica. Sau mergand pe munte. Nu stiu ce zice Cristos cand se uita la crestini, dar eu ma indoiesc ca vede ceva care sa-i faca placere: zeci de milioane de fiinte nevinovate - mieii, ucise si infulecate in numele Lui.
Sacrificarea mieilor este reminiscenta unor ritualuri nu neaparat pagane, dar care se practicau inainte de venirea lui Cristos. Cine are rabdare sa citeasca Vechiul Testament, gaseste acolo nenumarate versete despre jertfirea animalelor si aducerea lor ca ofranda lui Dumnezeu. De ce trebuie sa pastram noi ritualurile astea, acum, la doua mii de ani DUPA Cristos? Oare Dumnezeu Tatal mai are nevoie si acum de sangele mieilor? Sau, poate, daca nu am mai taia miei, s-ar supara Cristos pe noi?
Toata afacerea asta cu mieii de Paste mi se pare de un absurd greu de egalat si imposibil de intrecut.

Cozonac

• Este o prãjiturã tradiţionalã româneascã, dar în egală măsură şi un desert bulgăresc (kozunak), sau un produs de patiserie italiană, numit panettone.
• Printre rãmãşitele unor comunitãţi neolitice s-a gãsit o formã de aluat de cozonac. De fapt erau doar nişte grãunţe sfãrâmate, înmuiate şi coapte pe o piatrã caldã.

Alte glasuri, alte incaperi

In seara asta e Invierea...Va fi, probabil, prima data dupa 35 de ani cand nu o sa ma duc sa iau Lumina.

Pe vremea cand eram elev, mergeam la Inviere la Manastirea Sinaia. Si, intotdeauna, aduceam acasa Lumina, pe care o lasam sa arda pana dimineata. Cand ajungeam, mama ma astepta cu masa intinsa: oua rosii, drob, branza, ceapa verde, ridichi, cozonac, plus alte bunatati. Gustam din toate, apoi mergeam la culcare, in camera mea, unde ardea candela pe care o aprinsesem de la lumanarea cu Lumina Invierii. Farmecul acelei candele arzand in intuneric era magic, de-a dreptul. Ascultam, in linistea noptii, sfaraitul fitilului, priveam umbrele in miscare pe care le proiecta flacaruia pe tavan si aveam impresia ca sunt in alta lume, fermecata si plina de chemari  misterioase

Nu stiu ceva mai bun, in perioada asta

Cum e cu infinitul

Cred ca am reusit sa o lamuresc pe Maria cum e cu infinitul. Vad ca o preocupa aceasta problema. Exact ca orice copil, foloseste expresii de genul "o infinitate de catralioane", vrand sa exprime imensitatea. Totusi, infinitul e altceva. Am intrebat-o: "crezi ca se pot rosti o infinitate de propozitii diferite?" Bineinteles ca a spus "Da". I-am cerut un exemplu. Natural ca nu a stiut sa mi-l dea. Si atunci i l-am dat eu:

- Maria zice a
- Maria zice ab
- Maria zice aba
- Maria zice abab
- Maria zice ababa
- Maria zice ababab

Semnul pentru infinit, zis si Lemniscata lui Bernoulli

 A inteles cum sta treaba, pentru ca nu m-a lasat sa adaug nimic si a continuat ea:
- Maria zice abababa
Asadar a priceput si ma bucur mult pentru asta.

Pe o stradă foarte înaltă

Maţola era, în anii de liceu, când stăteam pe o stradă foarte înaltă numită „Calea Codrului”, unul dintre prietenii mei. Un băiat isteț, căruia îi plăceau două lucruri: băutura și femeile. Locuia deasupra noastră și de multe ori, când mama era la școală după-amiază, Maţola cobora la mine și discutam acolo fel de fel de lucruri. Dacă aveam bani, dădea el o fugă până la alimentară și se întorcea cu o sticlă de vin „de doișpe cincizeci”, un vin de Dealu Mare, infect. Dar nu gustul era important, ci faptul că beam, făceam ceva interzis și, în plus, nu ne plictiseam vorbind. Mama avea o bibliotecă foarte mare și Maţola mai împrumuta câte o carte. Îmi aduc aminte că i-am dat să citească „Spuma zilelor” de Boris Vian și, după ce a terminat-o, mi-a zis: „individul e vrăjitor mare”. Mi-a plăcut ideea asta, a autorului-vrăjitor.

                            Boris Vian, interpretand o piesa de atmosfera

Ruga pentru un caine

Mi-am adus aminte, de la catelul asta ciudat, de o intamplare petrecuta pe cand eram sinaian, undeva prin anii 90. Locuiam pe Calea Codrului, o strada care traverseaza Sinaia pe deasupra, prin paduri, pana ajunge la drumul de Targoviste. Cand Ceausescu a decis sa faca la Targoviste a doua capitala a Romaniei, proiectul prevedea reabilitarea Caii Codrului, care ar fi devenit principala cale de tranzit intre Castelul Peles si "Cetatea de Scaun". Casa in care locuiam, purtase, pe vremea OJT, numele de "Vila Craita" si circula o legenda cum ca acolo s-ar fi intalnit vechii liberali in clandestinitate. Fostul proprietar, doctorul Jovin, fusese un personaj foarte interesant:  http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Ion_Jovin 

Un catel ciudat

Peste drum de blocul meu sta, de vreo doua zile, un catel ciudat. Sta, pur si simplu si pare insensibil la ce se petrece in jurul lui. Trec strada cu Richi in lesa, ne apropiem, dar catelul nici macar nu deschide ochii: sta covrig si doarme. Nu stiu de ce si-a ales acest loc, pentru ca nu stiu ce criterii de alegere au cainii comunitari. Poate ca pe banca langa care doarme a stat, candva, stapanul lui - un boschetar - pe care acum il asteapta. E atat de cuminte si de linistit, incat chiar am inceput sa ma gandesc daca nu pot sa-l ajut cu ceva.

Catelul ciudat morfolind spinarea de pui. Peste Bega se zareste si o pisica. Banca e la doi metri in dreapta.

Aseara i-am dus niste boabe din cele la care Richi stramba din nas. Nu s-a repezit la ele, a asteptat sa plec eu si abia dupa aia le-a mancat. Azi dimineata, la intoarcerea de la scoala, m-am oprit la Billa si i-am luat niste spinari de pui. Au fiert linistite cat mi-am baut prima ceasca de cafea, dupa care i-am dus catelului o bucata. Ce sa spun, a luat-o, dar nu cu lacomie, pare un caine manierat. A ros la ea vreun sfert de ora, timp suficient ca eu sa intru in casa si sa-i fac poze de pe geam. Interesant e ca unde-i dai mancarea, acolo o mananca. Alti caini, cum reusesc sa apuce un hartan, ceva, cum fug cu el si se ascund de nu-i mai gaseste nimeni.

Catelul ciudat nu se fereste de oameni, trec pe langa el biciclete, trec tigani cu carucioare, alergatori - n-are treaba. Cred ca acest catel a ajuns la un nivel superior de intelegere.

Privacy

Văd foarte multe fete care poartă ochelari mari, negri. Nu îi poartă pentru că le dor ochii de la soare, le văd purtându-i şi când e vreme închisă. Aşadar, e o modă şi asta înseamnă că va trece. Însă chiar dacă va trece, eu sunt convins că va fi înlocuită cu altceva la fel de ciudat. Pentru că principiul nu e să porţi ochelari, ci să-ţi ascunzi ochii. Iar ochii nu îi ascunzi pentru că nu sunt frumoşi, ci pentru că aşa nu mai poate nimeni să-ţi vadă expresia.

Ali citind povesti

1,2,3,4

Ieri, venind cu Maria de la scoala, ne-am adus aminte de ceva uimitor. Acum vreo doi ani, stand noi la o inghetata, Maria m-a intrebat pe neasteptate: "Tata, spune, la ce ma gandesc eu acum?" La care eu am zis "unu, doi, trei, patru". Si, intr-adevar, asta era. Stiu ca si eu am fost uimit. Probabilitatea de a nimeri gandul omului este atat de mica, incat nu stiu cu ce as putea-o compara. Si totusi am spuns "unu, doi, trei, patru". Just amazing!

Maria incercand sa ghiceasca si ea

Prinsul privirii

In sfarsit, ajung la Gaudeamus. Spuneam ca domnul Liiceanu a vorbit de pe un podium si ca eu m-am dus in mod special acolo ca sa-i prind privirea. Stiti cum e cu prinsul privirii. Cel mai ades, se practica atunci cand esti la volan. Dai de cate unul care conduce dezastruos, iti taie calea sau merge prea incet si, cand in sfarsit reusesti sa il depasesti, te uiti la el cu o expresie criminala, asteptand ca si el sa se uite la tine. Cand i-ai prins privirea, te simti razbunat pentru tot ce ti-a facut nemernicul, pentru ca iti inchipui ca el intelege din privirea ta cat este de ticalos, prost, imbecil si dobitoc. As, de fapt nu intelege nimic, dar ce sa faci, sa-i barezi drumul, sa te duci la el si sa-l iei la omor? Nu, noi suntem civilizati, prinsul privirii este suficient.

O privire a privirii

Recunoasterea: o scurta introducere

Soarta mi l-a mai scos odata in cale pe domnul Liiceanu, pana sa ajung sa-i vanez privirea la Gaudeamus. Asta s-a intamplat acum trei ani, cand filosoful a fost invitat la o aniversare a Societatii Timisoara. Fiind si eu membru al Societatii si auzind ca vine la intrunire toata spuma intelectualitatii romanesti, m-am pus iarasi la costum si m-am infiintat la Casa Adam Muller Guttenbrunn, unde avea loc evenimentul. Am ascultat, cu oarecare plictis de data aceasta, cuvantarile celebritatilor. Stiam dinainte cam ce vor spune, auzisem lucrurile respective de multe ori inainte, asa ca nu prea mai aveam cum sa fiu entuziasmat. La pauza, toata lumea a iesit la tigara, sucuri si cafele. Domnul Liiceanu, imbracat si domnia-sa in costum nou si elegant, a stat de vorba cand cu unul cand cu altul. Eu, insistent ca niciodata, m-am tot apropiat de el, pana am reusit sa stau in asa fel incat sa nu poata sa nu ma priveasca. Si m-a privit. In secunda aia am spus, cu o mica inclinare a capului: "Buna ziua". Domnul Liiceanu s-a uitat la mine o vreme, dupa care a rostit: "A!" Atata tot: "A!" Si, imediat dupa ce s-a exprimat in acest mod, domnul Liiceanu a plecat de langa mine.

Cum s-a ingrijit domnul Liiceanu de sanatatea mea

A treia intalnire cu Liiceanu a fost la Bucuresti. Dupa ce am plecat din Sinaia pentru a ma stabili definitiv (asa imi spuneam pe atunci) la Timisoara, am gasit un job la cea mai mare fabrica comunista de aici: AEM. Un fel de blazon al orasului in vremea lui Ceausescu, actualmente aceasta fabrica este condusa cu mana de fier de o individa, pe nume Olimpia Moica. Nu o sa spun acum ce face aceasta "femeie" in fabrica, nu o sa povestesc despre infernul pe care stie sa-l creeze. Las pentru mai tarziu lucrurile astea. Spun doar ca niciodata, pana atunci, nu vazusem asa ceva, nici macar nu-mi inchipuisem ca este posibil. Regimul de teroare instaurat de acea "femeie" era atat de criminal, incat nu mai aveam nimic altceva in gand decat sa plec cat mai repede.

Esecuri la Protocolul de Stat

Domnul Liiceanu mi-a facut si a doua vizita. De data asta, insotit de alte trei persoane, nu mai stiu cine erau. Le-am aratat spatiul propus pentru librarie si au fost foarte multumiti. Apoi au plecat. Spre seara, primesc telefon de la Liiceanu: "domnule Baz, noi in momentul asta parasim tara, va rog sa aveti grija de dumneavoastra, ne auzim peste cateva zile". Mai are sens sa spun cat eram de co-Plesit?

Demonul amiezei

Cu ceva vreme inainte de a scrie eu articolul plin de admiratie la adresa lui Gabriel Liiceanu, am avut fericitul prilej de a-l cunoaste personal. Ocupam, in acea vreme, functia de director la SRP Sinaia. Presupun ca nu stie multa lume ce inseamna SRP. Inseamna Sucursala de Reprezentare si Protocol. Cu alte cuvinte, era vorba de punctul de lucru din Sinaia al RAAPPS - Regia Autonoma Administratia Patrimoniului Protocolului de Stat. In realitate, regia asta administreaza tot felul de spatii si terenuri destinate odihnei demnitarilor romani. Doi ani m-am ocupat de SRP Sinaia si pot spune ca a fost cel mai frumos loc de munca din viata mea. Sa ai biroul in cladirile Economatului, la o aruncatura de bat de Peles, nu-i putin lucru.

Legea lui Orwell

In articolul meu plin de admiratie la adresa filosofului, citesc urmatoarea fraza: "Daca poporul roman ar fi fost alcatuit suta la suta din intelectuali, regimurile terorii nu ar fi ajuns si, chiar daca ar fi reusit, nu s-ar fi putut mentine la putere".

Incep sa ma intreb daca nu cumva lucrurile ar sta tocmai invers: intelectualii s-ar distruge unii pe altii mai abitir decat oricare altii. Un popor alcatuit suta la suta din intelectuali, ar face sa apara rapid o noua categorie: super-intelectualii. Si, cu siguranta, acestia ar umple inchisorile cu intelectualii simpli.

Caci, nu-i asa, s-ar aplica si atunci Legea lui Orwell: "Toti oamenii sunt egali, dar unii sunt mai egali decat altii"

George Orwell

Un ziar local rezistent

Ziceam de amicul Sorin Bugan si de ziarul lui. Pe vremea cand locuiam in "Perla Carpatilor", scriam destul de mult la ZIAR de Sinaia, uneori cu numele real, alteori, pe anumite subiecte sau tematici, sub pseudonimul Andrei Badila. Au fost diverse persoane care au scris sub acest pseudonim, pana cand, pe neasteptate, a aparut un domn din Sinaia care chiar se numeste asa, zicand ca are de suferit din cauza articolelor din ziar. Eu eram timisorean de cativa ani buni cand s-a intamplat asta si am aflat vestea prin telefon. Mi s-a parut very funny :)

Sorin Bugan

Ziarul lui Sorin este alive, dupa socotelile mele, de vreo 15 ani, ceea ce, pentru un orasel ca Sinaia, trebuie sa recunosc ca este o performanta. Si eu facusem, in 1990, un ziar local - se numea Cumpatul - insa n-a rezistat decat un an. Peripetiile prin care am trecut datorita lui au fost incredibile. Dupa ce termin cu Liiceanu, o sa povestesc despre ele.

Exercitiu de admiratie

Dar sa revin la Liiceanu. In decembrie 2002, scriam, in "ZIAR de Sinaia" - saptamanal al amicului meu Sorin Bugan, sub pseudonimul Andrei Badila, urmatorul articol:

                      ELIBERAREA

In vremea lui Ceausescu, frica era starea de spirit dominanta, mai cu seama printre intelectuali. Acestia sunt personalitati accentuate, care se opun prin structura oricaror constrangeri. Din aceasta pricina, multi dintre ei au fost haituiti, arestati, batuti, iar unii au disparut fara urma. Scopul era clar: inspaimantarea celorlalti, pentru a-i determina sa isi reprime pornirea naturala de a fi critici ai sistemului. La fel procedeaza teroristii. Ei ingrozesc populatia si autoritatile cu posibilitatea ca in orice moment sa produca suferinta si oroare. Iata de ce, fara nici un dubiu, se poate vorbi despre un terorism de stat in vremea lui Ceausescu (si, evident, inaintea lui, in toata perioada puterii comuniste).

Liiceanu