Mici intamplari cu animale (100)

Puii — ai animalelor ca şi ai oamenilor — se joacă fiecare în felul lui. Uneori şi la animale jocul se apropie de sport: încearcă repetat pentru a izbuti o anumită performanţă. Im­presia aceasta am avut-o şi cînd m-am delectat vreo jumătate de ceas cu gimnastica la bară a unui ied de căprioară.

Faceti-va bine (175)

Măcrişul iepurelui

Denumire ştiinţifică: Oxalis acetosella.

Denumiri populare: măcrişul caprei.

Prezentare. Aparţinând familiei oxalidaceelor, măcrişul iepurelui este o plantă perenă de mici dimensiuni (până la 15 cm înălţime). Are un rizom dezvoltat şi ramificat. Frunzele, acoperite cu perişori, sunt asemănătoare celor de trifoi şi au gust acrişor. Măcrişul iepurelui înfloreşte în lunile mai şi iunie. Florile sunt mici şi albe, uneori roşii, liliachii sau albastre. Această plantă creşte în pădurile din toată emisfera nordică, deci şi în ţara noastră. Pentru aplicaţii medicinale se culeg frunzele fragede, din care se fac salate sau cataplasme cu frunze opărite

Puțină oprimare

Pe vremea când locuiam pe Calea Codrului, aveam tot felul de relaţii cu vecinii. Unele proaste, altele bune, nici nu se putea altfel. Cele mai proaste erau chiar cu cei din casă, de la etaj. Câte am pătimit din cauza lor, nici nu se poate povesti. Dar astăzi, cu trecerea anilor, chiar şi ele mi se par încărcate cu un soi de farmec.
În schimb, peste drum, într-una din case, locuia Nea Florică, un bărbat chipeş, priceput la orice, începând de la desfundatul unei chiuvete şi până la antifonarea unei Dacii. Mereu îmi aduc aminte de nea Florică, atunci când mă gândesc la ce-am pierdut prin plecarea de la Sinaia. Dacă aş fi rămas acolo, probabil că şi acum aş fi fost în aceeaşi relaţie cu nea Florică, dar şi cu Bebe, feciorul lui, unul dintre "băieţii buni" ai Sinăii. 

Traiul într-o pagină

Mi-am amintit de poveștile alea incredibile care circulau prin țara noastră în vremea lui Ceaușescu. Trăiam pe-atunci ca într-un fel de tărâm semi-magic, unde te așteptai mereu să se întâmple lucruri neobișnuite, să fie încălcate legile fizicii, să apară oameni legendari, să coboare ființe fantastice. Eram tot timpul gata să înghițim pe nerăsuflate povești cu întâmplări fabuloase, în care bolile se vindecau, morții inviau, securiștii cei răi erau înfrânți, de parcă am fi trăit într-o carte, la o anumită pagină, iar în celelalte pagini ar fi fost posibil orice, mai puțin să ajungem noi înăuntru, însă invers se putea, mai soseau oameni care citiseră ce scrie acolo, ne spuneau și nouă, noi povesteam mai departe, duceam vorba, în așa fel încât ne apropiam unii de alții, într-un fel de fraternitate a celor care nu pot vedea dincolo de gard.

Așa-zisa înțelepciune a vârstei

Bătrânii, se spune, sunt înțelepți. Pur și simplu când vezi un bătrân cu barbă albă te și gândești: omul asta trebuie să fie un înțelept. De ce oare se face asocierea asta, mi-e greu să pricep. Există tot felul de bătrâni: unii sunt frumoși, alții nu, unii au barbă albă alții nu au deloc. Unii sunt blânzi și buni, alții sunt răutăcioși și clevetitori. Unii sunt ageri la minte, alții senili. Și tot așa. De unde și până unde ideea că bătrânii sunt neapărat înțelepți, rămâne un mister.

Apa vieții

Sunt asaltat, efectiv, de mesaje de la binevoitori, prin care mi se atrage atenţia asupra incredibilelor metode de vindecare pe care le am la îndemână fără să ştiu. Lămâia te fereşte de cancer. Conopida te vindecă de bătături, pisica îţi sudează oasele, copacii îţi întineresc inima etc. Cea mai tare este, pe departe, apa: este suficient să bei de dimineaţă un anumit număr de căni pe stomacul gol şi te vindeci de orice boală posibilă, inclusiv cancer, diabet, ciroză hepatică.

Mici intamplari cu animale (99)

Ne scrie un învăţător de la ţară, care are plăcerea să observe şi nu îi este lene să pună pe hîrtie ceea ce a văzut :

„Vînătorilor li se întîmplă mereu să vadă lucruri pe care cealaltă lume nici nu le vede, nici nu le bănuieşte că se pot întîmpla. Şi lumea nu crede si socoteşte că minciuna face parte din echipamentul vînătorului. Dar minciuna, vînătorească sau nu, miroase de la o poştă, iar realitatea tot realitate rămîne, oricît ar trage-o la îndoială unii.

Faceti-va bine (174)

Măcrişul

Denumire ştiinţifică: Rumex acetosella.

Denumire populară: măcrişul mărunt.

Prezentare. Este o plantă perenă ce creşte în flora spontană. Există şi o specie cultivată (Rumex acetosa), având, însă, dimensiuni mai reduse. Tulpina de măcriş este dreaptă, având culoarea verde. La maturitate, această tulpină se lemnifică. Poate ajunge până la un metru înălţime. Frunzele, cu un gust acru pronunţat, au culoarea verde închis şi sunt în mare parte lanceolate. Măcrişul înfloreşte în lunile mai şi iunie. Florile sunt mici şi verzui, cu o dungă roşie. Măcrişul creşte prin fâneţele, pajiştile şi poienile din zonele de câmpie, deal şi zona subalpină. Pentru uz medicinal se recoltează partea aeriană a plantei.

Ce mai vad unii

O poveste a lui Liuben Dilov

Ciudatul meu prieten, astronomul

– Te salut, astronomule! strigai cu şi desfăcui braţele în faţa lui, însă el nu dori să ne îmbrăţişăm şi răspunse aproape rece:

– Bine ai venit, suflete! Dincotro?

– De la Cairo, cu primul avion. Salutări de la faraoni şi de la colegii tăi din antichitate.

– Aşează-te şi povesteşte.

– Tu să-mi povesteşti! Pentru asta am şi venit. M-am uitat prin ziare şi am decolat îndată. Haide!

Calatoria in trecut

Maşina timpului

— În oraşul ăsta sunt tot felul de maşini, zise Douglas, alergând. Domnul Auffmann cu Maşina Fericirii, domnişoara Fern şi domnişoara Roberta, cu Maşina lor verde… Ce-o să-mi arăţi acum, Charlie?
— O Maşină a Timpului, îi răspunse Charlie Woodman, gâfâind. Pe onoarea mea de indian!

— Excursii în trecut şi în viitor? întrebă John Huff, aţinându-le calea.

— Doar în trecut — nu poţi avea chiar totul! Am ajuns.

Charlie Woodman deschise portiţa unui gard.

Douglas aruncă o privire în casa bătrânească.

O scrisoare de dragoste a lui Buzzati

Enrico Rocco, de treizeci şi unu de ani, administra­torul unei firme de comerţ, îndrăgostit, se închise în biroul său; gândul la ea devenise atât de puternic şi de chinuitor, încât îşi găsi curajul. Avea să-i scrie, dincolo de orice orgoliu şi de orice jenă.

„Distinsă domnişoară", începu şi doar la gândul că acele semne lăsate de vârful peniţei pe hârtie vor fi văzute de ea, inima începu să-i bată nebuneşte. „Stimată Ornella, Iubita mea, Suflet drag, Lumină, Focule care mă arzi, Obsesie a nopţilor mele, Zâmbet, Floare, Iubire... "

Din povestile lui Garleanu

Înecatul

Gheorghe Nicoară, călăraş cu schimbul, şi frate-său, un băieţandru căruia nu-i mijise mustaţa, veniseră să adape caii în Siret. Cum coborau spre vad, băiatul spuse:

— Ia te uită, bădiţă, colo, sub mal, ce buştean a adus apa!

Călăraşul privi într-acolo, apoi strânse calul în călcâie şi intră până la mijlocul râului. După ce se uită, ţipă deodată:

— Ira, măi, un om înecat!

Băieţandrul încremeni locului. Călăraşul îi strigă:

— Fugi până ici la moară şi cheamă pe moş Vasile.

Poveste cu sahisti si cronici

Judecata prealuminatului calif

Vechile cronici ale califilor abasizi consemnează o întâmplare de pe vremea preaînţeleptului calif Harun al Raşid, petrecută într-o zi când luminatul monarh ţinea judecată în palatul său din Bagdad.

În acea zi, Marele Vizir îi înfăţişă califului pe catârgiul Geaffar şi pe neguţătorul Ibrahim, primul în calitate de reclamant, al doilea fiind pârât.

-   Vorbeşte tu întâi! Porunci califul făcând un semn către reclamant.

Catârgiul Geaffar se aruncă la picioarele califului, sărută vârfurile papucilor de mătase şi spuse: „Prealuminate şi preamilostive stăpâne! Cer să mi se dreptate! Neguţătorul Ibrahim a venit la mine fiindcă avea de transportat baloturi cu marfă şi m-am înţeles cu el să îi închiriez un catâr pentru doi dinari. Când a plecat de la mine, l-am urmărit şi am văzut că după ce şi-a făcut treaba cu catârul meu, fiind o zi foarte călduroasă, neguţătorul s-a aşezat la umbra animalului ca să se odihnească. Or, pentru cei doi dinari eu i-am închiriat numai catârul. Dacă s-a folosit şi de umbra lui, e drept să-mi mai dea un dinar chirie".

           

Revelația

Azi dimineaţă, în timp ce pregăteam cafeaua conform ritualului, am avut o revelaţie: nicio putere din lumea asta nu mă poate împiedica să mă consider nemuritor. N-are nicio importanță faptul că în jurul meu mor oameni. Nu contează că mi-am înmormântat părinţii. Nu are-a face că toate cărţile de istorie consemnează milioane şi milioane de morţi. Eu sunt nemuritor, punct. Pot să trăiesc liniştit cu convingerea asta şi, dacă va fi ca moartea să vină şi la mine vreodată, oricum nu voi avea timp să-mi rumeg eroarea. Voi muri şi nu va mai fi nimic, sau voi muri şi voi trăi veşnic în lumea de dincolo. 

Micul Cantemir și calul fermecat

Un fîlfiit de aripi. Micul Cantemir rămase nemişcat. Şi ce să vezi? Chiar în faţa lui stătea un armăsar falnic şi mînca floricele de porumb dintr-o tavă pe care o ţinea delicat cu copita dreaptă. Era aproape verde. Avea o coamă scurtă, pieptănată cu cărare falsă într-o parte, cum se obişnuieşte. Era gras şi voinic. Doar cîteva bube mici pe crupă arătau că fusese, poate, bolnav. Calul se scutură cu putere, parcă invadat de milioane de muşte. Bubele nu căzură.

    —  Doctorul ştie ce spune, murmură el. N-au trecut nici trei săptămîni...

    —  Nu cumva, începu micul Cantemir, eşti chiar cel care...

    —  Ba da, chiar eu sunt. Nu te mai osteni, ai ghicit, îl întrerupse calul. Ia loc, te rog!

De-ale lui Zoscenko (32)

O întîmplare în provincie

În viaţa mea am încercat să fac de toate, nu­mai artist de circ n-am fost.

Dar odată, totuşi, s-a întîmplat aşa că publi­cul m-a luat drept unul din aceia care prezintă numere de travestiuri.

Nu ştiu cum o fi acum, dar pe vremuri umblau prin Rusia specialişti din ăştia în ale deghizării. Ieşeau, bunăoară, pe scenă, salutau publicul cu toată stima, apoi, după ce dispăreau pentru un moment în culise, reapăreau, dar în alte haine, cu altă voce şi în alt rol.

Ei bine, odată am fost şi eu luat drept un ar­tist din ăştia.

Era prin 1920 sau 1921.

Mici intamplari cu animale (98)

Aşa cum obişnuieşte să se joace o pisică cu şoarecele înainte de a-l mînca, am văzut că făcea şi o pasăre răpitoare cu prada ei.

La început am crezut că e un şorecar (Buteo buteo) pasărea mare răpitoare care stătea la pîndă nemişcată în vîrf de copac uscat, într-o zi călduroasă de iunie. După cele ce s-au întîmplat, mai repede cred că a fost un şerpar (Circaetus gallicus). Şi-a luat zborul ca şorecarii — leneş, liniştit, cu vîsliri rare din aripile late

Faceti-va bine (173)

Măceşul

Denumire ştiinţifică: Rosa canina.

Denumiri populare: trandafir sălbatic, cacadâr, răsură, rug sălbatic.

Prezentare. Măceşul face parte din familia rozaceelor. Este un arbust puternic împământat, având, însă, o înălţime nu prea mare, de doi-trei metri. Ca vitalitate, măceşul este are o rezistenţă de excepţie faţă de agresiunea agenţilor externi. Se prezintă sub formă unor tufe ale căror ramuri sunt groase, lemnoase şi pline de ghimpi. Frunzele măceşului sunt aproape rotunde, zimţate, cu peţiol subţire, dar foarte rezistent. Florile au culori diferite fiind, de obicei, roz, rareori roşii sau albe. Floarea de măceş se aseamănă foarte mult cu cea a trandafirului. Diferenţa constă în faptul că floarea de măceş are doar un singur rând de petale. Măceşul înfloreşte în lunile mai şi iunie. Fructul măceşului este un receptacul de culoare roşie, ce conţine seminţele.

Din poveştile lui Bănică, spuse de Fănuş Neagu(3)

Covorul violet

Băiatul se sculă înainte de miezul nopţii şi se uită pe fereastră. In pridvor, calul lui de lemn lepădase căpăstrul şi mânca, plin de lăcomie,  ciuperci.

- E-hei, zise băiatul, paiele nu-ţi plac, de iarbă nici nu vrei să te atingi, dar la ciuperci te-ndeşi!

Ciocăni în fereastră şi calul, speriat, se lipi de perete şi începu să sforăie. Sus, în cer, luna, bucălată şi pusă pe gâlceava, trăgea de codiţe o stea verde.

- Proasto, să nu te mai prind că-ţi bagi botul în copca pe care-am facut-o în Dunăre!