Din povestile lui Victor Eftimiu (4)

Mormîntul de pe ţărmul mării...

Ai văzut tu pe malul mării, departe, la, poala colinelor de lîngă Ramazunda, un mormînt singuratec, deasupra că­ruia se îmbrăţişează doi dafini?

Se revarsă de acolo pînă lîngă mare o pădure de mig­dali tineri, o pădure umbrită, cu stufişuri de trandafiri săl­bateci, cu izvoare tainice, cu păsări galbene şi cenuşii, cu adieri de vînt.

De unde vine vîntul?

Cînd marea e liniştită, cînd praful drumurilor nu mai întruchipează privelişti ciudate în lumina amurgului, cînd peste tot coboară adînca pace a înserării, frunzele migda­lilor freamătă o poveste tânguitoare.

Cum a furat Bradbury o bucată de soare

Merele de aur ale soarelui

— Sus! spuse căpitanul.

— Bine, dar aici, în spaţiu, nu există direcţii, observă un om din echipaj.

— Când te îndrepţi spre Soare, şi totul devine din ce în ce mai galben, mai fierbinte şi mai înăbuşitor, înseamnă că mergi într-o singură direcţie, răspunse căpitanul.

Închizând ochii, se gândi la Pământul rămas atât de departe, la Pământul cald şi învăluit în fum.

— Sus! repetă el în şoaptă, simţind cum răsuflarea îi mângâie cerul gurii.

Intamplari neobisnuite (8)

Cap. VIII. „Ca în Jupiter!” a spus preşedintele „Clubului artileriştilor”.

Da, ca în Jupiter!

Dacă într-adevăr, cu prilejul acelui memorabil miting ţinut în cinstea lui Michel Ardan — şi de care preşedintele Barbicane a pomenit pe bună dreptate — J. T. Maston a strigat cuprins de emoţie: „Să îndreptăm axa Pământului!” apoi aceasta se datoreşte faptului că îndrăzneţul francez, plin de fantezie, Michel Ardan, unul dintre eroii „Călătoriei de la Pământ la Lună” şi tovarăş de drum al preşedintelui Barbicane şi al căpitanului Nicholl, intonase un imn ditirambic în cinstea celei mai importante dintre planetele sistemului nostru solar. În minunata sa cuvântare, el lăudase toate avantajele speciale pe care le oferă planeta Jupiter — după cum vom arăta ceva mai jos.

Doua povesti surori ale lui André Gide (11)

Scoala femeilor (k)

                                                                                                                   5  iulie.

A trebuit să întrerup jurnalul ca să merg cu Gustave la doctor. Slavă Domnului! Am ieşit de la consultaţie foarte liniştită. Marchant ne alarmase, aşa că, din feri­cire, am luat boala lui Gustave din pripă. Doctorul de aici, care îi urmăreşte îndeaproape starea sănătăţii, m-a asigurat că peste puţin timp va fi complet vindecat. E con­vins că după vacanţă Gustave se va putea duce la şcoală, aşa că nu va fi nevoit să-şi întrerupă studiile la liceu.

De-ale lui Zoscenko (51)

Trei inimi

Îngăduiţi-mi să vă relatez următoarea întîmplare din cale-afară de amuzantă.

Un inginer din Leningrad îşi iubea nespus de mult soţia. Adică, la drept vorbind, persoana ei îl cam lăsa rece, dar atunci cînd ea l-a părăsit, inginerul a căzut pradă unei iubiri înflăcărate. Uneori aşa se întîmplă cu bărbaţii.

Ea, însă, nu prea ţinea la el. Aşa că, aflîndu-se astă-vară în sud, într-o staţiune de pe litoralul Mării Negre, s-a lăsat cu prea multă uşurinţă antrenată într-o aventură cu un pictor.

Faceti-va bine (228)

Pătlăgica roşie

Denumire ştiinţifică: Lycopersicum esculentum.

Denumiri populare: roşie, tomată.

Prezentare. Pătlăgica roşie face parte din familia solanaceelor, fiind originară din America de Sud. Este o plantă puternică, înaltă uneori de peste un metru, cu frunze penate, asimetrice şi flori galbene. Fructul este binecunoscuta roşie. Aceasta are o valoare medicinală dovedită, incaşii – primii cultivatori de roşii – folosind-o în terapiile lor secrete. În diete şi terapii, pătlăgica roşie este uşor şi eficient de utilizat, mai ales sub formă de suc.

Mici poeme in proza ale lui Baudelaire(46)

Aureolă pierdută

— Ei! Cum aşa? Dumneata aici, dragul meu? Dumneata, într-o casă de desfrîu! Dumneata, băutorul de chintesenţe! Dumneata, mîncătorul de ambrozie! Într-adevăr, am de ce să fiu uimit.

— Dragul meu, îmi cunoaşteţi groaza de cai şi de trăsuri. Adineauri, cum traversam bulevardul în mare grabă şi săream prin noroi, în haosul mişcă­tor unde moartea vine în galop din toate părţile deodată, într-o mişcare bruscă, aureola de pe cap mi-a alunecat în noroiul pavelelor. N-am avut curajul s-o ridic. M-am gîndit că e mai puţin neplăcut să-mi pierd însemnele decît să mi se rupă oasele. Şi pe urmă, mi-am zis, nenorocirea e şi ea bună la ceva. Acum pot să mă plimb incognito, să fac fapte josnice, şi să mă arunc în desfrîu ca simplii muritori. Şi iată-mă, după cum vedeţi, la fel ca dumneavoastră!

— Ar trebui măcar să puneţi să se afişeze aureola pierdută, ori s-o cereţi prin comisar.

— Dar nicidecum, zău! Mă simt bine aici. Numai dumneavoastră m-aţi recunoscut. De altfel, demnitatea mă plictiseşte. Apoi mă gîndesc cu bucurie că cine ştie ce poet de mîna a doua o va ridica şi o va pune cu neruşinare pe cap. Ce bucurie să faci pe cineva fericit! Şi mai cu seamă un fericit care să mă facă să rîd! Gîndiţi-vă la X, ori la Z! Ei, cît o să fie de caraghios!

Cum am devenit hot de biciclete (3)

Biblioteca era construită din câteva corpuri suprapuse, cu geamuri care culisau şi în spatele cărora se adunau, aşezate unul peste celălalt precum cărămizile, albumele de artă. Nu exista artist mai important care să nu aibă un album în biblioteca lui tata. Leonardo, Matisse, Modigliani, Miro, cu toţii erau acolo. Dar cei despre care tata vorbea cel mai des erau Chagall şi Ţuculescu, pe cel de-al doilea dându-l exemplu de medic artist, cu o insistenţă care m-a determinat, până la urmă, să-l suspectez că şi-ar fi dorit să poată fi şi el un pictor renumit. Mă uitam la personajele contorsionate ale lui Chagall şi mi se părea că ceva nu este în ordine. Eram convins că aş putea picta şi eu oameni care zboară pe deasupra caselor, dar i-aş face să arate mai bine. Cu mult mai mult mă atrăgeau statuile lui Michelangelo si nudurile lui Ingres, dar la vremea aceea nu realizam că interesul nu era de natură artistică, ci erotică. Mai târziu, când albumele au ajuns să umple până la refuz biblioteca, nimeni nu se mai uita peste ele, dar erau un permanent prilej de mirare şi admiraţie pentru cei care ne vizitau. Oamenii credeau că, efectiv, cineva care are în casă atâtea albume, este un mare consumator de emoţii artistice. Probabil că ar fi fost uimiţi să afle că singurul rol pe care-l jucau albumele era cel de ascunzătoare pentru tot felul de poze cu femei dezbrăcate, pe care le decupam eu de prin reviste.

P2

Gropi ingropate

In iarna, dupa ce-am petrecut sarbatorile in mod traditional, impreuna cu Dana si Gogol, m-am gandit ca nu ar strica sa dau o tura si prin Sinaia, trecand, evident si pe la cimitir, ca sa pun o lumanare la mormantul parintilor mei. Intrucat si prietenii mei au niste rude inmormantate acolo, am mers cu totii. Nu cred ca are sens sa insist prea mult pe dezastrul gasit in cimitirul din Sinaia, administrat de Primaria Sinaia. Nu vreau sa am de-a face nicicum cu primaria asta si, de altfel, daca n-ar fi acolo mormintele parintilor si bunicilor mei, nici macar nu cred ca as mai calca prin Perla Carpatilor. Nu ma mai leaga nimic de micul orasel care balteste uselist acolo, in gaura dintre lanturile carpatine. In afara de cativa oameni de care ma leaga amintiri placute si pe care mi-ar placea sa ii reintalnesc, ce m-ar mai putea atrage prin partile alea? Dupa ce-am vazut asta iarna, nici sa fiu inmormantat acolo nu cred ca mai vreau.

Timișoara 24

Nu trebuie să fii matematician ca să faci scăderea elementară 2013 - 1989, să constați că-ți dă 24 și apoi să te miri: „frate, la anu' se face un sfert de secol de când la Timișoara a început Revoluția!”. Sunt două feluri de-a te mira de trecerea timpului. Unul e cel care te apucă atunci când te uiți la copilul tău, care nu știi când a crescut: „extraordinar, parcă ieri se tîra de-a bușilea pe covor și acum aproape că mă întrece în înălțime”. Altul e cel care te cuprinde când te plimbi prin locuri demult cunoscute și constați că nimic nu s-a schimbat. 

Faceti-va bine (227)

Pătlagina

Denumire ştiinţifică: Plantago lanceolata.

Denumiri populare: limba oii, limba broaştei.

Prezentare. Pătlagina face parte din categoria plantelor medicinale renumite. Crescând de la câmpie şi până în zona de munte, pătlagina este accesibilă tuturor şi de folos tuturor. Aparţine familiei plantaginaceelor. Pătlagina poate fi întâlnită chiar şi pe terenuri bătătorite, uscate, tari, fiind o plantă foarte rezistentă. Altfel, este o erbacee de dimensiuni reduse, frunzele sale ajungând până la 20 cm lungime. Aceste frunze formează, imediat deasupra solului, o rozetă. Din mijlocul acestei rozete cresc tulpini fragile, suculente, care au în vârf floarea în formă de spic. Pătlagina înfloreşte din mai şi până în septembrie. Datorită utilizărilor sale, poate fi întâlnită uneori şi ca plantă de cultură. Pentru uz medicinal se recoltează frunzele, din care se prepară infuzie, dar şi macerat, poţiuni, extracte moi sau fluide, pansamente, unguente. Virtuţi medicinale au şi rădăcinile, seminţele şi, de asemenea, restul plantei.

Nils Holgersson (38)

Disperatul

Dintr-un desiş de brazi din afundul marii păduri a păcii se iveau în fiecare an în luna august nişte fluturi de noapte de culoare cenuşiu-alburie, de felul celor care se cheamă „călugăriţe”. Erau mici şi puţini la număr, aşa că nimeni nu-i lua în scamă. Zburau câteva nopţi prin pădure, depuneau mii de ouă pe trunchiurile copacilor, iar pe urmă cădeau morţi la pământ.

Când venea primăvara, din ouă ieşeau nişte omizi mici şi pestriţe, care începeau să roadă acele de brad. Mâncau cu multă lăcomie, dar nu aduceau niciodată pagube prea mari copacilor, căci erau vânate cu înverşunare de către păsări. Rareori se întâmpla să scape de prigoana zburătoarelor mai mult de câteva sute de omizi.

Tragedianul lui Cehov

Tragedianul

Reprezentaţia se dădea în folosul tragedia­nului Fenoghenov.

Se juca „Prinţul Serebriamîi”. Fenoghenov inter­preta rolul lui Viazemski, impresarul Limonadov pe al lui Drujina Morozov, iar doamna Beobahtova pe al Elenei… Spectacolul întrecea mult aşteptările. Tragedianul făcea adevărate minuni. O răpea pe Elena cu o singură mână şi o purta deasupra capului prin toată scena. Răcnea, şuiera ca un şarpe, lovea cu pi­ciorul în podea şi îşi sfâşia haina la piept. Refuzând să se bată în duel cu Morozov, tremura din tot trupul, aşa cum nu tremură nimeni în viaţa de toate zilele şi glasul i se sugruma zgomotos. Teatrul se cutremura de aplauze. Actorii fură rechemaţi de nenumărate ori la rampă. Lui Fenoghenov i se oferi o tabacheră de argint şi un buchet de flori cu panglici lungi. Doam­nele fluturau batistele, îşi îndemnau bărbaţii să apla­ude şi multe dintre ele plângeau… Dar Maşa, fiica isprav­nicului Sidoreţki, era zguduită şi înflăcărată de jocul actorilor mai mult ca toţi ceilalţi. Şedea în primul rând de fotolii, alături de tatăl ei, nu-şi lua o clipă privirea de pe scenă, şi chiar în timpul pauzelor rămânea în aceeaşi stare de extaz. Mânuţele şi picioruşele ei subţiri tremurau, ochişorii îi erau plini de lacrimi şi faţa i se făcea din ce în mai palidă. Nici nu era de mirare: se ducea pentru prima oară în viaţă la teatru!

Intamplari neobisnuite (7)

Capitolul VII. În care preşedintele Barbicane nu spune mai mult decât îi convine să spună.

În ziua de 22 decembrie, acţionarii societăţii anonime „Barbicane şi Co.” au fost convocaţi în adunare generală. Bineînţeles că localul ales pentru acest scop au fost saloanele „Clubului artileriştilor”, din Union-Square. La drept vorbind, poate că nici scuarul întreg n-ar fi putut cuprinde mulţimea nerăbdătoare a acţionarilor, dar nu se putea face o întrunire în aer liber, pe una din pieţele din Baltimore, pe asemenea vreme, când termometrul arăta 10° sub zero.

De obicei, holul enorm al „Clubului artileriştilor” era împodobit cu tot felul de arme legate de nobila profesiune a membrilor săi. Ai fi zis chiar că-i un adevărat muzeu de artilerie. Până şi mobilele — scaune şi mese, jilţuri şi divane — aminteau prin forma lor ciudată de acele maşinării ucigaşe, care trimiseseră pe lumea cealaltă atâţia oameni cumsecade, a căror dorinţă tainică fusese să moară de bătrâneţe.

Doua povesti surori ale lui André Gide (10)

Scoala femeilor (j)

DUPĂ DOUĂZECI DE ANI

                                                                                          Arcachon, 2 iulie l9l4.

Am luat cu mine acest caiet, aşa cum iei un şerve­ţel pe care să-l brodezi şi să-ţi treacă de urît în timpul unei cure de odihnă. Dar dacă încep din nou să scriu, nu o mai fac, din păcate, pentru Robert. El crede că acum mă cunoaşte bine, că nimic din ceea ce pot simţi sau gîndi nu-i este străin. Voi scrie aici ca să-mi adun gîndurile, ca să încerc să văd limpede în mine însumi, cumpănind ca Emilie, eroina lui Comeille, ceea ce pun în joc, ceea ce urmăresc.

Cum am devenit hot de biciclete (2)

In dormitor, mai era patul cel mare, în care dormeau părinţii mei, un dulap masiv şi misterios şi o bibliotecă. Pe jos, un covor de un albastru spălăcit, cu un model simetric oarecare şi înzestrat, pe două dintre laturi, cu franjuri. Franjurile nu erau un simplu ornament, ci o parte fundamentală a covorului. Trebuiau periate cu o grijă deosebită, nu doar fiindcă printre ele se puteau ascunde firimituri de pâine şi, implicit, gândaci flămânzi, dar era esenţial să rămână paralele şi orientate perpendicular pe latura covorului. Mult mai târziu, aveam să înţeleg că orientarea franjurilor era păstrată cu atâta grijă tocmai pentru ca, la cel mai mic deranj produs de cineva, acela să poată fi acuzat de neglijenţă şi lipsă de respect faţă de munca mamei. Acuzele nu erau violente, se rezumau la oftaturi cu subânţeles. Deoarece obiceiul descălţatului la intrare era interzis în casa noastră, datorită prostului său gust, caracteristic “ţopârlanilor”, oricine trecea pe la noi ajungea să tulbure, cumva, ordinea desăvârşită a franjurilor. Mama nu spunea nimic, dar, după ce invitaţii plecau, arbora o anumită expresie, ofta ca o regină, după care îngenunchea şi aranja zecile de franjuri unul câte unul.

Cateva femei din viata lui Einstein(1)

In 14 martie 1879, ziua in care a inchis ochii pentru eternitate Karl Marx, a vazut lumina zilei Albert Einstein - unul dintre cei mai mari afemeiati ai secolului XX, cunoscut indeobste pentru cele cateva texte pe care le-a scris in scurtele intervale de ragaz dintre doua aventuri erotice. Aceste texte au fost reunite intr-un volumas care a devenit cunoscut sub denumirea de "Teoria relativitatii". Textele cuprind relatari ale fantasmelor sexuale care l-au bantuit pe Einstein de-a lungul intregii sale vieti. Dupa cum este stiut, dupa ce a orizontalizat toate femeile care i-au iesit in cale, el s-a indreptat catre experiente de ordin superior, cautandu-si implinirea erotica in alte sfere, mai inalte. Visul lui era sa cunoasca si sa supuna cateva femei inaccesibile muritorilor de rand, printre care o anumita Lumina, o oarecare Energia, precum si doua ceva mai coapte - Materia si Vesnicia. Albert Einstein ne-a impartasit si noua din experientele lui, intr-o cartulie cu titlul "Teoria relativitatii pe intelesul tuturor", a carei introducere o puteti citi mai jos.

In urma Varanului

Exista o mare disputa in aceste zile pe marginea mafiotilor care, desi sunt urmariti penal, detin functii publice. Unii sunt ministri, altii prefecti, altii sefi ai unor institutii finantate de statul roman etc. Liderii USL, Ponta si Anntonescu, ii sustin fara niciun fel de ezitare, facandu-ne sa ne punem intrebari din cele mai nelinistitoare. Rationamentul pe care-l fac ei - si pe care il valideaza toate cozile de topor din presa mafiota, este urmatorul: "Daca domnul X va fi gasit vinovat, va fi demis imediat din functie. Pana atunci, insa, trebuie ca si in cazul lui sa functioneze premisa de nevinovatie". Asa ca domnul X ramane linistit pe functie si isi continua netulburat afacerile cu banii publici. Iar justitia ii taraganeaza procesele ani fara numar. 

Mici poeme in proza ale lui Baudelaire(45)

Tirul şi cimitirul 

Cafenea, la priveliştea cimitirului. — „Ciudată firmă — îşi spuse cel care se preumbla — dar bine ticluită ca să te înseteze! Negreşit, stăpînul cafenelei ştie să-l preţuiască pe Horaţiu şi pe poeţii ucenici întru Epicur. Poate cunoaşte chiar adîncul rafinament al vechilor egipteni, pentru care nu era ospăţ cumsecade fără un schelet, ori fără niscaiva emblemă a vremelniciei vieţii." 

Din povestile lui O. Henry (16)

Conştiinţă în artă

—  N-am putut niciodată să-l oblig pe Andy Tucker, partenerul meu, să se ţină de etica escrocheriei pure, mi se plîngea într-o zi Jeff Peters.

Andy avea prea multă imaginaţie ca să fie cinstit. Plă­nuia mereu să facă rost de sume atît de mari de bani şi în chip atît de fraudulos, încît nu ar fi putut fi trecute cu vederea nici folosind chiar portiţele oferite de legile indulgente din sistemul căilor ferate.

Eu, personal, n-am crezut niciodată că pot lua banii omului dacă nu-i dau ceva în schimb — ceva în genul bijuteriilor de aur laminat, seminţe de grădină, loţiune de lumbago, certificate de bursă, lac pentru sobe sau o scatoalcă după cerfă, care să-i arate omului pe ce a dat banii. Bănuiesc că aveam prin familie strămoşi din Noua Anglie şi le moştenisem ceva din teama grozavă, nestapînită, faţă de poliţie.