Faceti-va bine (263)

Ruscuţa de primăvară

Denumire ştiinţifică: Adonis vernalis.

Prezentare. Ruscuţa de primăvară este o mică plantă perenă, cu o înălţime de maximum 40 cm. Face parte din familia ranunculaceelor. Rădăcinile au o conformaţie fibroasă, iar frunzele sunt sesile, penat-sectate. Ruscuţa înfloreşte în lunile aprilie şi mai. Florile sunt solitare, galben-aurii, lucioase. Planta poate fi culeasă de pe păşuni, fâneţe, terenuri frământate, locuri lăsate în paragină. Valoare medicinală au florile, din care se prepară infuzie şi tinctură.

Din povestile lui Jack London (7)

Drumul sorilor

Sitka Charley îşi fuma pipa şi se uita, gânditor, la o gravură din „Gazeta Poliţiei” de pe perete. De o jumătate de oră o privea neîncetat, şi tot de o jumătate de oră îl supravegheam atent. Ceva îl stârnea. Orice ar fi fost, merita să fie aflat. Indianul acela trăise o viaţă lungă şi plină de evenimente, făcuse o mulţime de isprăvi, plecase dintre ai săi şi se considera un alb, mai ales ca mod de gândire. Cum spunea el, venise la căldură, se aşezase la focul nostru şi devenise unul dintre ai noştri. Nu învăţase să scrie şi să citească, dar avea un vocabular remarcabil. Ceea ce te impresiona cel mai mult era însă modul în care vedea lucrurile şi în care acţiona, ca un alb.

Eprubete, lamele, retorte

Zilele trecute, stand de vorba pe Facebook cu o prietena din Sinaia, mi-a spus ca m-a vazut la Colegiul Cantacuzino - fostul Liceu Industrial. "Te-am vazut astazi la festivitatea de inchidere a anului scolar la cls a XII a la Colegiu" - asa mi-a spus. Primul impuls a fost sa-i raspund ceva de genul "poate duhul meu sa fi fost pe-acolo". Apoi m-am gandit ca e o gluma, ori ca vreunul dintre parintii elevilor seamana foarte bine cu mine. Dar nu era nimic din toate astea. "Copiii premiati au primit culegerea ta cu multimi", m-a lamurit prietena mea. 

Oh, ce intamplare! Cartea mea despre multimi, publicata in 2006, inca mai traieste! Inca mai citesc unii oameni din ea! Nu ca e fantastic?

  Coperta1                                     Coperta2

A doua pierdere a copilului

Azi s-a petrecut a doua pierdere a copilului meu. Prima a fost in 2004, in Tunisia si o sa povestesc despre ea in curand. Acum insa va spun ce s-a intamplat aici, la Hanovra.

La ora 15:15 am ajuns la scoala si m-am pus s-o astept pe Maria, care de obicei apare pe la 15:30. Stiam ca luni se duce la sport dupa ore, mai precis la badminton. Dar in ultima vreme n-a mai fost, asa ca nu stiam ce-are de gand sa faca. Telefon nu mi-a dat, drept care m-am dus s-o astept as usual, dupa terminarea orelor. Mi-am zis ca nu-i bai daca ramane la badminton, in ora aia as fi putut sa ma duc sa cumpar paine si alte maruntisuri. 

O curte a scolii

Somnul de veci (17)

ŞAPTESPREZECE

O semilună lucea pal într-un cerc de ceaţă prin­tre ramurile înalte ale eucalipţilor de pe Laverne Terrace. Un radio urla din răsputeri dintr-o casă, jos pe deal. Băiatul opri maşina înaintea gardului viu din faţa casei lui Geiger, stinse motorul şi ră­mase cu privirea aţintită drept şi cu amândouă mâinile pe volan. Prin gardul viu nu răzbătea nicio lumină.

— E cineva acasă, băiete?

— Ar trebui să ştii.

— De unde vrei să ştiu?

— Du-te...

— Aşa ajung unii să-şi pună dinţi falşi.

Lumea pierduta (6)

"Am fost biciul lui Dumnezeu!"

Lord John Roxton şi cu mine am luat-o după colţul străzii Vigo şi am trecut pe sub poarta mohorâtă a celebrului cuib de şoimi. La capătul unui coridor lung, de culoare cenuşie, noua mea cunoştinţă a deschis o uşă şi a întors un buton electric. Câteva lămpi cu abajururi colorate au răspândit în odaia încăpătoare, în pragul căreia eram, o lumină roşiatică. Am avut chiar din prag, privind de jur-împrejurul meu, impresia învăluitoare a unui confort extraordinar şi a unei rare eleganţe, asociate cu o impresie de bărbăţie. Întâlneai peste tot obiecte de lux aparţinând omului bogat şi de gust, aruncate cu nepăsarea şi cu dezordinea proprie celibatarului. Pe jos erau risipite blănuri bogate şi covoare în culori ciudate, cumpărate de la vreun bazar oriental. Tablouri şi gravuri, pe care până şi privirea mea nepricepută le putea recunoaşte ca fiind opere rare şi de mare preţ, atârnau greoi de-a lungul pereţilor. Schiţe reprezentând boxeri, dansatoare şi cai de curse stăteau alături de un senzual Fragonard, de un Girodet marţial sau de un visător Turner. 

 

Trei milenii de umor (22)

James Matthew Barrie era în vizită la o familie al cărei unic copil era un mic răsfăţat, drăguţ, care însă nu se mai sătura de dul­ciuri. Văzînd că întrece orice măsură, mama i-a atras atenţia:

—    Harry, dacă mai mănînci frişcă, mîine ai să fii bolnav!

—    Mamă, dar eu vreau să fiu astăzi bolnav, a răspuns copi­lul şi a mai luat o porţie.

Lui Barrie i-a plăcut atît de mult răspunsul, încît l-a introdus în cunoscuta sa poveste „Peter Pan“.

 

O judecata a lui Cehov

Judecata

Acasă la băcanul Cuzma Egorov. E o căldură înăbuşitoare. Muştele şi blestemaţii de ţânţari mişună roi pe lângă ochi şi urechi şi nu-ţi dau pace o clipă… Fumul de tutun e gros, să-l tai cu cuţitul – şi totuşi nu miroase a tutun, ci a peşte sărat. Aerul, chipurile oamenilor şi bâzâitul ţânţarilor au ceva jalnic.

O masă mare; pe masă, o farfurioară cu coji de nucă, un foarfece, un borcănaş cu alifie verde, sticle de votcă goale şi mai multe şepci. În jurul mesei şed Cuzma Egorov, primarul, felcerul Ivanov, ţârcovnicul Teofan Manafuilov, basul Mihailo din corul bisericesc, cumătrul Parfenti Ivanîci şi jandarmul Fortunatov, sosit de la oraş şi care a tras la mătuşă-sa Anisia. La o depărtare respectuoasă de masă stă în picioare fiul lui Cuzma Egorov, Serapion, care face slujbă la o frize­rie din oraş, şi care a venit acasă de sărbători. Nu se simte deloc la îndemână şi îşi răsuceşte mereu mus­tăcioara cu degete tremurătoare. Casa lui Cuzma Egorov este vremelnic închiriată dispensarului şi în antreu aşteaptă bolnavii. Chiar acum a fost adusă de undeva o femeie cu o coastă ruptă… Stă întinsă, geme şi aşteaptă ca felcerul să se hotărască să-i acorde aten­ţia lui binevoitoare. Sub fereastră se îmbulzeşte lumea venită să asiste la chelfăneala pe care i-o va trage Cuzma Egorov fiului său.

O poveste a lui Voltaire (2)

Nasul

Într-o zi Azora se întoarse de la plimbare foarte mânioasă.

— Ce ai tu, scumpa mea soţie, îi spuse Zadig, şi ce te-a necăjit atât de mult?

— Vai! spuse ea, ai fi ca şi mine dacă ai fi văzut ce-am văzut eu. M-am dus s-o mângâi pe tânăra văduvă Cosru, care acum două zile a clădit un cavou soţului ei pe malul pârâului care curge la marginea livezii, în durerea ei a făgăduit zeilor că va şedea lângă mormânt atâta vreme cât apa pârâului va curge în apropiere

— Iată, spuse Zadig, o femeie vrednică de toată lauda, care îşi iubea într-adevăr bărbatul.

— O, spuse Azora, dacă ai şti ce făcea ea când m-am dus s-o văd!

Faceti-va bine (262)

Rozmarinul

Denumire ştiinţifică: Rosmarinus officinalis.

Prezentare. Rozmarinul este un subarbust din familia labiatelor, întâlnit în flora spontană din zona mediteraneană. În România, rozmarinul este cultivat ca arbust ornamental sau ca plantă medicinală. Înălţimea acestei frumoase plante poate atinge cel mult, doi metri. Frunzele rozmarinului, de formă aciculară, pieloase, rămân mereu verzi. Florile au culoarea albastră, rareori albă, violacee sau chiar roşie. Rozmarinul înfloreşte în lunile aprilie, mai şi iunie. Pentru întrebuinţări medicinale se recoltează frunzele şi tulpinile tinere de rozmarin, acestea din urmă cu tot cu frunze şi flori. Preparatele şi extractele de rozmarin sunt utilizate şi în industria parfumurilor, rozmarinul fiind o plantă aromatică.

Mici intamplari cu animale (152)

Stejarul din parc şi-a încheiat deja coroana în frunze fra­gede, verzi-deschise, fiindcă e luna lui iunie. Pe banca de sub el încă nu-i caut răcoarea umbrei; zăbovesc oleacă din plim­bare, pînă se va coborî înserarea, într-o dulce lenevire a trupu­lui şi a gîndului. Prin acest colţ al parcului trecătorii se abat rar. Tufele sunt lăsate să crească în voia lor, fără foarfecele grădinarului, păsările şi-au găsit loc de cuib prin ele şi îşi cîntă ariile de dragoste. Cu o oarecare sforţare a închipuirii cred că sunt departe de frămîntarea oraşului, undeva în margine de pădure. Adaugă iluziei zumzetul care coboară din podoaba copacului. Sunt rădaşte (Lucanus cervus); văd cîte una des­prinzîndu-se din verdele de sus, făcînd prin aer un ocol ca să se piardă iarăşi în bogăţia de frunze.

Nuante de negru

Cum am devenit hot de biciclete (11)

Împlineam 15 ani si tata hotărâse să mă ia cu el la mare. Mama urma să rămână la Sinaia, iar eu abia aşteptam să plec fără ea, ca să am mai multă libertate. In seara dinaintea plecării, am mers cu Nicu, prietenul meu cel mai bun, să bem bere la terasă pe Cumpătu’. Am stat acolo până s-a înserat şi ne-am bătut capetele cum să facem să meargă şi el la mare. Pe vremea aia, nu oricine putea să se ducă „pe litoral”, trebuia ori să fii sindicalist şi să ai pile, ori să ai mulţi bani, ori să ai rude prin Constanţa. Nicu nu intra în niciuna din categoriile astea. Părinţii lui nu lucrau la uzină, bani nu prea aveau, iar rude prin părţile Constanţei nici atât. 

Desantul athonit

Am trăit s-o văd şi pe asta: 20 de călugări de la Muntele Athos au sosit în România şi au făcut cerere să ţină o slujbă la puşcăria în care stă Gigi Becali şi se uită la televizor. Aşa ceva nu s-a mai văzut şi nu s-a mai auzit. Dar după cum ştim, la Dumnezeu totul este posibil şi probabil că acelaşi lucru se întâmplă şi la slujitorii săi.
De ce oare vor cei 20 să ţină slujba pentru Becali chiar în puşcărie? Are vreo importanță locul în care se ţin slujbele? Aşa a zis Cristos? Aşa scrie în Biblie? Eu unul nu cred. Dacă cei 20 vor să se roage pentru Becali, o pot face absolut oriunde în lumea aceasta şi rugăciunea lor se va înălța la Dumnezeu, care o va asculta sau nu, după cum îi va fi voia. Aşadar de ce-au venit cei 20?

Din povestile lui Vladimir Colin (3)

Giovanna şi îngerul

Ciudat loc de întîlnire, îşi spuse Giovanna oprindu-se sub dubla arcadă a Porţii Marina.

Briza care-i răvăşea pletele purta în noapte miro­surile grave ale mării, odată cu esenţa florilor şi cu amara mireasmă a ierburilor pitice. Pentru o clipă se păru că simte şi fumul Vezuviului, dar era o iluzie. Stelele scăpărau. De jur împrejur, pornit parcă din pietre şi pini, ţîrîitul cosaşilor echivala sonor neîntrerupta pîlpîire de pe cerul ultramarin, ca un răspuns al pămîntului subliniind dimensiunile tăcerii.

Am venit prea devreme, îşi spuse, privindu-şi ceasul. Într-adevăr, mai erau cîteva minute pînă la miezul nopţii. Vittorio nu întîrzia niciodată... în­cercă să nu se gîndească la el, pentru a amîna declanşarea inevitabilei nelinişti la care prezenţa lui Vittorio o condamna, apoi îşi dădu seama că era prea tîrziu. De altfel, prefera să încerce în absenţa lui şocul regăsirii. Răsuflă adînc şi închise ochii.

O poveste a lui Voltaire (1)

Azi, cand se implinesc 235 de ani de la moartea lui Voltaire, e un bun prilej sa urc primul capitol din povestea lui intitulata "Zadig". N-ar fi rau sa cititi povestea asta, ca sa vedeti ca lumea nu s-a schimbat deloc in ultimele doua sute si ceva de ani. Ia uite:

DA și NU

Cunosc oameni care, în timpul discuţiilor pe care le poartă, recurg la citate din Noul Testament, mai precis din ce a spus Cristos şi a fost consemnat în Evanghelii. Una din vorbele astea sună aşa: „Ci cuvântul vostru să fie: ceea ce este da, da; şi ceea ce este nu, nu; iar ce e mai mult decât acestea, de la cel rău este.” (Matei, 5.37)

Unii oameni îşi închipuie că aceste cuvinte trebuie interpretate în sensul renunţării la orice fel de discuţie, omul păstrându-şi în bagajul de cuvinte doar două: da şi nu. Ne putem închipui o lume în care oamenii nu spun nimic altceva decât da şi nu. În scurt timp, nimeni n-ar mai scoate niciun cuvânt, întrucât ca să spui da, trebuie să ţi se fi pus o întrebare, ori nimeni nu poate pune o întrebare folosind doar cuvintele da şi nu. Chiar nu ştiu ce fel de om trebuie să fie acela care îşi poate închipui că a venit Cristos să ne ceară să renunţăm, practic, la funcţia vorbirii. Din fericire, aceşti oameni nu sunt exagerat de mulţi - sau poate sunt, dar se ascund bine de tot.

Somnul de veci (16)

Şaisprezece

M-am apropiat de glasvandul strâns şi m-am uitat la gemuleţul de sus spart. Glonţul din arma lui Carmen îl sfărâmase cu o lovitură. Nu făcuse o gaură. În perete se afla însă o găurică, pe care un ochi expert ar fi descoperit-o destul de repede. Am tras perdeaua peste geamul spart şi-am scos din buzunar pistolul lui Carmen. Era un pistol Banker's Special, calibrul 22, cu gloanţe scobite la vârf. Avea un pat de sidef, iar pe ţeavă era gravat pe o placă mică şi rotundă din argint: „Lui Carmen de la Owen”. Carmen îi fraierea pe toţi.

Am pus pistolul la loc în buzunar, m-am aşezat alături de Brody şi m-am uitat în ochii lui cafenii şi trişti. A trecut un minut. Blonda îşi aranja faţa cu ajutorul unei oglinzi de buzunar. Brody flutură mâna în care ţinea o ţigară şi se răsti la mine:

Lumea pierduta (5)

Controversa

Prin dublul efect al zguduirii fizice, care se produsese după prima mea întrevedere cu profesorul Challenger, şi al zguduirii psihice, care urmase celei de a doua, m-am pomenit în Enmore Park destul de deprimat. In capul care mă durea nu se zbătea decât un singur gând: că auzisem lucruri adevărate, de o importanţă capitală, care îmi vor oferi, atunci când Challenger va binevoi, un reportaj extraordinar pentru "Gazette". O trăsură staţiona la capătul şoselei. Am sărit în ea şi m-am îndreptat spre biroul meu. McArdle era, ca de obicei, la postul lui.

 — Ei bine — a făcut el curios — ce mai nou? Parcă te-ai întoarce de la bătălie, tinere. Să nu-mi spui că ai luat iniţiativa!

 — La început am avut oarecare dificultăţi...

Cruce cu limba

Unul din cele câteva lucruri extraordinare pe care le-am întâlnit/văzut/auzit de-a lungul vieţii, e povestirea unei bătrâne dintr-un sat din Apuseni, al cărei soţ făcuse parte din Rezistenţă, refuzând să accepte - în esenţă - comunismul care se instaura în România. Ce s-a petrecut în anii ăia e cu totul excepţional - a fost un moment în care nişte oameni oarecare, simpli ţărani, profesori, muncitori, preoţi, şi-au descoperit eroismul latent, s-au împotrivit cu preţul vieţii sistemului propus de sovietici şi au suferit pentru ideile şi demnitatea lor mai mult decât, poate, îşi vor fi închipuit că pot suferi.