Mici intamplari cu animale (34)

O prietenie originală

Cîţiva vînători din Sibiu se întorceau într-o dimineaţă de iulie de la o pîndă de căpriori. Ajungînd în apropierea comu­nei Amnas, în hotarul căreia vînaseră, în mijlocul drumului, la o distanţa ca de trei sute de metri, văd ceva cu adevărat de necrezut. Poate distanţa e prea mare şi se înşală. Se apropie, ajung pînă la o sută de metri, ajung şi mai aproape. Acum nu mai putea fi înşelare. Se juca o vulpe cu un cîine. Vulpea, deplin crescută, cîinele, alb, cu ceva mai mic decît ea. Da, era joacă în toată legea. Alergau unul după celălalt, se ajungeau, se tăvă­leau în ţărîna drumului, săreau unul în jurul celuilalt, se hîrjo­neau, se prindeau cu gura fără să-şi facă vreun rău, evident în joacă.

Faceti-va bine (97)

Dudul

Denumire ştiinţifică: Morus alba / Morus nigra.

Denumiri populare: agud, frăgar.

Prezentare. Dudul face parte din familia moraceelor. Se cunosc două specii de dud: cel ale cărui fructe sunt albe (Morus alba) şi cel ale cărui fructe sunt negre la exterior şi roşietice la interior (Morus nigra). Dudul este un arbore puternic, cu o înălţime de până la 15 metri. Are frunze mari, lobate, fiind utilizate în hrănirea viermilor de mătase. Lemnul – bun pentru construcţie – este căutat şi de producătorii de băuturi alcoolice deoarece, pe lângă faptul că se lucrează bine, are şi calităţi aromatizante şi de pigmentare. În cazul dudului, valoare medicinală au frunzele (nu contează dacă sunt de la dudul alb sau dudul negru), din care se prepară o infuzie.

Un nou adjectiv

Propun limbii române adoptarea adjectivului „gordian”, introducerea lui în DEX şi utilizarea pe scară extinsă cu accepţiunea de „radical şi ingenios”. Nuanţa asta se va vedea mai bine din exemple.
Îmi amintesc de Mihai Sârbu, una dintre figurile emblematice ale oraşului meu natal - Sinaia. Omul muntelui, şeful Salvamont, mare iubitor de natură şi de animale, prieten adevărat, pe care ştiai că te poţi bizui... O să scriu în curând mai multe despre el. În anii 90, organiza în munţi tabere de cercetaşi, la care aş fi dus-o negreşit pe Maria dacă ar fi fost născută. În fiecare zi, venea acolo un urs, atras de mirosul de mâncare şi asta ar fi putut deveni o problemă. Soluţia simplă ar fi fost închiderea taberei. Dar copiii, împreună cu Mihai, au găsit soluţia gordiană: undeva, într-un loc anume ales, la oarecare distanţă de tabără, puneau mâncare cât să se sature ursul, care îşi lua porţia şi se ducea în lumea lui, fără să mai deranjeze pe nimeni.

Casa noua

Ieri, de 1 Mai muncitoresc, am luat cheile. De la casa, evident, casa in care vom locui de-acum inainte, Dumnezeu stie pana cand. Zona superba, verdeata, liniste, aer curat, 10 minute de scoala... Niciodata n-am vazut-o pe Maria atat de fericita. Nu stiu ce sa mai scriu, mai bine pun poze. Uite:

Imprejurimi

Dincolo și dincoace de geam

Când aveam circa 7 ani, locuiam cu ambii mei părinţi şi cu Babaca - bunica din partea lui tata, într-o vila superbă din Sinaia. Ocupam acolo un apartament cu două camere şi trebuie că era tare greu pentru ai mei să se descurce cu un bătrân şi cu un copil într-un spaţiu atât de mic. Dormeam într-un pat de copii, aşezat sub geam. Dacă priveam pe geamul ăla, vedeam o pantă străjuită de un nuc, pe care o denumeam „Prăpastia”.

Generozitate pe banii altora

Mă uit la o emisiune în care un tip hâtru face show comentând diverse întâmplări din politică şi nu numai (nu, nu e vorba de Badea, am spus „un tip hâtru”, ori ăla e... ăla e... ah, de fapt ăla nu e nici una nici alta). Şi zice de un sat din Ialomiţa, unde edilul le-a dat oamenilor patru mici şi o bere aşa, că e distracţia de 1 Mai. Oamenii au ras berea în prima secundă, au supt micii ca pe nimica, după care au început gălăgia şi scandalul. Totul a degenerat într-o bătaie cum scrie la carte.
Plecând de aici, mi-am adus aminte de o întâmplare interesantă din vremea când lucram la Coca Cola ca şef de depozit. O întâmplare cu morală, din care se poate învăţa un principiu fundamental: nu fă pe generosul cu banii altora, pentru că dai de dracu'.

Faceti-va bine (96)

Drojdia de bere
Denumire ştiinţifică: Saccharomyces cerevisiae.
Prezentare. Drojdia de bere este o ciupercă microscopică unicelulară, saprofită.
Se înmulţeşte prin înmugurire. Aparţine familiei saccharomitaceelor. Drojdia este de două feluri: cea folosită la panificaţie – care se prezintă sub forma unor levuri (drojdii) active mai ales între 15 şi 20 grade Celsius – şi drojdia folosită la fabricarea berii, care se prezintă sub forma unor levuri (drojdii) active îndeosebi la 5 – 6 grade Celsius. Aceste levuri, mai mult sau mai puţin dezvoltate, conţin elemente nutritive de excepţie. Cele mai bune rezultate în aplicaţii terapeutice se obţin, însă, cu drojdia folosită la fabricarea berii.

De-ale lui Zoscenko (12)

OFENSA

De sărbători obişnuiesc să merg la Luga. Se zice că acolo e un aer minunat — aer de pini şi de brazi. Face bine la bronşită. Aşa zic medicii. Nu ştiu dacă-i adevărat, dar mie nu prea-mi vine să cred.

Ceea ce e mai rău, e că drumul pînă la Luga e un chin. Aglomeraţie mare. Înghesuială. Călătorii ţi se aşază pe genunchi fără să-ţi ceară voie. Ori îţi pun în cap coşurile şi boccelele. Aşa nu-i mare lucru să te pricopseşti cu o bronşită, ba mai dai şi în ipohondrie.

Rîndul trecut, la întoarcere, cu toate că va­gonul era ticsit, a mai urcat un individ. Destul de tînăr. Cu mustăcioară. Chiar fercheş. Cu cizme ruseşti în picioare. Îl însoţea o bătrînă. O babă ca toate babele, cu două boccele şi un coş.

Hotel de Belgique

Zi de zi esti silit sa faci umbra pamantului, sa existi intr-o bucata de sticla, esti silit sa-ti croiesti drum prin masa vascoasa care se proclama drept lume, in fiecare dimineata dai de paralelipipedul cu nume respingator, cu satisfactia de caine ca toate sunt la locul lor, alaturi de tine cu aceeasi femeie, aceiasi pantofi, acelasi miros al aceleiasi paste de dinti, aceeasi tristete a caselor de vizavi, aceeasi fatada cu ferestre de demult si firma HOTEL DE BELGIQUE.

O povestioara a lui Leonardo da Vinci

NUCA ŞI CLOPOTNIŢA

Odată, o nucă a fost luată în cioc de o cioară şi dusă tocmai sus, în vârful unei clopotniţe înalte, dar, căzând într-o crăpătură, a scăpat de cumplita soartă de a fi mâncată. Nuca s-a rugat frumos de perete, implorându-l în numele Domnului să-i dea adăpost şi i-a lăudat înălţimea, frumuseţea şi nobleţea glasului clopotelor pe care le ocrotea. „Vai, vai mie”, spunea ea, “cum nu am fost în stare să cad sub crengile verzi ale bătrânului meu tată şi să dorm pe pământul reavăn, acoperită de frunzele lui căzute, măcar tu nu mă părăsi. Când m-am văzut în ciocul ciorii aceleia crude, am jurat că dacă scap, îmi voi sfârşi viaţa într-o gaură mică aşa ca aceasta”

La auzul unor asemenea vorbe, plin de compasiune, peretele i-a dat adăpost bucuros, lăsând nuca să rămână acolo unde căzuse. În scurt timp, nuca a pocnit : rădăcini mici s-au strecurat prin crăpăturile dintre pietre şi din ce în ce mai puternice, au început să le împingă şi să le disloce. Lăstarii ţâşneau în sus, către cer. Apoi, au crescut mai înalţi ca zidul clopotniţei şi, cum rădăcinile răsucite se facem mereu mai groase, s-au înfipt în pereţii vechi şi i-au spart. Abia atunci, când era prea târziu şi cu totul zadarnic, zidul a prins să se tânguie din pricina năruirii lui, dar curând el nu mai era decât ruină.

Un sentiment uitat

Ieri am mers prin Serengeti Park atât de mult pe jos, împreună cu Maria, încât la un moment dat am obosit. Şi cum tocmai eram lângă nişte pâlcuri de flori, m-a năpădit un sentiment pe care-l uitasem complet din vremea când aveam 12 -13 ani şi mergeam cu băieţii din 23 August - astăzi Ferdinand, în vârful Văii Rele, să culegem narcise. Aventura dura destul de mult şi nu era chiar lesne de dus la bun sfârşit. O luam pe drumul forestier şi mergeam pe el până la capăt, când se pierdea într-o potecă tot mai subţire. Acolo începea urcuşul, foarte abrupt, prin pădure. Îl luam în piept şi, după vreo jumătate de oră, copacii se răreau şi ajungeam într-o zonă cu pantă puţin mai lină, plină de narcise. Urcam şi culegeam, lumina devenea tot mai puternică şi, în sfârşit, ajungeam deasupra Sinaii, pe vârful Cumpătu. Ne continuam drumul cu braţele pline de flori şi, în punctul de unde se vedea oraşul cel mai bine, stăteam întinşi în iarbă şi ne umpleam de fericirea pe care numai libertatea deplină ţi-o poate da. Nu am mai cunoscut fericirea aia niciodată.

Lista lui Ponta

După ce am postat pe Facebook un citat din Victor Ponta în care acesta pretindea că niciodată nu va accepta să primească nimic de la Băsescu etc etc, o prietenă care are o părere bună despre el mi-a reproșat că am scos o declarație din context (ceva cam cum ai dezlipi o râmă din făgașul ei, aș zice eu) și că nu înțeleg faptul că politicianul PSD se adaptează la anumite condiții noi.
În consecință, m-am gândit să pun aici o listă cu declarații ale lui Ponta, absolut toate desprinse din context și absolut toate constituindu-se în dovezi ale faptului că Ponta se adaptează la noile condiții.

Ispravile lui Pacala (15)

Păcală şi Tândală
Pe Păcală-n vremea asta l-au tot dus departe paşii.

Iată-l în pădurea unde se-ntâlnise cu nuntaşii.

Merge pe un drum, alene, printre ulmi, tot merge-ntruna,

Ne-nsoţit în cale-i decât de stăpâna nopţii, luna.

Când, deodată, ce zăreşte, jos, culcat în drumul său?

E un om, gândea-ntru sine... A, ba uite!... Sacul meu!

Sacul cu gogoşi! Mireasa, neavând puteri să-l care,

L-o fi aruncat, se vede, jos, aicea, din spinare.

Toate-s vechi

Am găsit o traducere a textului de pe Wikipedia cu referire la „Die gedanken sind frei”

"Die gedanken sind frei” este un cîntec german despre libertatea de exprimare. Textul a apărut pe la anii 1780 sub formă de manifest şi iniţial a avut doar 4 strofe, a 5-a fiind adăugată mai tîrziu. Se pare că textul este inspirat după un mai vechi cîntec popular elveţian care înfăţişează dialogul între un prizonier închis în turnul cetăţii şi castelanul torţionar.

O inscriptie pe un gard

Ieri, cand sa iesim din Serengeti Park, am vazut pe gardul imprejmuitor urmatoarea inscriptie: "Die Gedanken sind frei", ceea ce vrea sa spuna "Gandurile-s libere". Iata:

Militianul Cojoianu

Cand ma uit dimineata in oglinda, imi aduc aminte de anii de liceu, in care una dintre principalele mele probleme era sa fac cumva ca sa pot purta parul lung.

Toata tineretea mea a fost marcata de aceasta problema. In Sinaia, nu puteam sa-mi las parul sa creasca, pentru ca eram elev si scoala de atunci interzicea categoric orice tunsoare diferita de cea a securistilor sau militarilor. La ceafa era musai sa fii tuns pierdut si oricat m-as fi straduit sa-mi ascund parul de la spate, nu aveam nicio sansa de a pacali pe cineva. Profesorii te puneau sa te intorci, vedeau ca ti-a crescut "chica" si dadeau sentinta: "Maine vii tuns". Nu pot spune ca azi, dupa atatia ani, chestiunea asta mi se pare minora. Nu am putut niciodata sa ii iert pe profesorii aia, care faceau parte din sistemul comunist si care, chiar daca nu turnau la securitate (sau, mai stii?) isi faceau partea lor de datorie cu multa eficienta, taindu-ne aripile si mutilandu-ne sufletele. Sigur ca nu erau cu totii asa, dar ce folos - cei altfel contau prea putin si oricum nu te puteau ajuta cu nimic.

Serengeti Park (1)

La 55 de kilometri de Hannover, catre Bremen, se afla localitatea Hodenhagen, punctul de reper pentru cei care doresc sa viziteze Serengeti Park. Acum o saptamana am mers sa-l vedem si nu ne-a parut rau. Am vazut zebre, girafe, lei, rinoceri etc, in stare de libertate. Asa o experienta este cu adevarat unica si cred ca il poate determina pe orice om sa isi doreasca sa mearga in Africa, in marile rezervatii, la safari. Mi-am facut deja acest plan.

Urc aici cateva poze pe care le-am facut saptamana trecuta. Intr-un post viitor, voi pune poze de azi, cand am mers la Serengeti Park a doua oara. Uite:

Mici intamplari cu animale (33)

Joc sau duşmănie?

0 scenă curioasă, pe care am văzut-o repetîndu-se de mai multe ori într-o vară şi pe care am provocat-o şi eu de cîteva ori, îmi pune întrebarea dacă era de joc sau duşmănie, fără să-i pot da vreun răspuns.

În apropierea unei case de la ţară era o preafrumoasă dumbrăvioară, în care creşteau tei mulţi şi mari. Aici e un rai al grangurilor. Cum nu sînt tulburaţi de nimeni, an de an cuibă­resc aici mai multe perechi şi nici nu se tem de apropierea omului. Ca la toate casele de la ţară, nu lipseau nici aici cîinii.

Faceti-va bine (95)

Drobuşorul 
Denumirea ştiinţifică: Isatis tinctoria.
Prezentare. Această plantă, perenă sau anuală, face parte din familia cruciferelor şi poate ajunge uşor până la înălţimea de un metru. Are frunze de dimensiuni şi forme diferite, în funcţie de poziţia lor pe tulpină. Astfel, frunzele de la bază sunt peţiolate, iar cele superioare devin sesile (adică fără peţiol). Culoarea  frunzelor este albastru-brumat, din ele obţinându-se, prin fermentare, un frumos pigment albastru, bun pentru vopsitorie textilă. Drobuşorul înfloreşte din mai şi până la sfârşitul verii. 

Analfabeții la putere

Acum, că a căzut guvernul, am intrat și eu puțin pe Realitatea și pe B1Tv, să văd ce mai zic politicienii și analiștii. Mare chestie nu spune niciunul, toți fac scenarii. Ce mi-a plăcut, a fost agitația pe care a făcut-o Turcescu pe marginea unui mesaj postat pe contul personal de Facebook de către Codrin Ștefănescu.