Intamplari neobisnuite (4)

Capitolul IV. În care apar vechi cunoştinţe ale tinerilor noştri cititori.

„Barbicane şi Co.!” Preşedintele unui cerc de artilerişti!... Ce amestec puteau să aibă nişte tunari într-o asemenea chestiune?... O să vedem curând.

Mai este oare nevoie să-i prezentăm oficial pe Impey Barbicane, preşedintele „Clubului artileriştilor” din Baltimore, pe căpitanul Nicholl, pe J. T. Maston, pe Tom Hunter — cel cu picioarele de lemn — pe neobositul Bilsby, pe colonelul Bloomsberry şi pe ceilalţi colegi ai lor? Desigur că nu! Persoanele acestea ciudate erau cu vreo douăzeci de ani mai bătrâne ca pe vremea când uimiseră lumea întreagă cu planul lor de a ajunge la Lună; încolo, însă, rămăseseră aceiaşi oameni, tot atât de schilozi în ce priveşte trupul, dar şi tot atât de gălăgioşi, de îndrăzneţi, de înfocaţi când era vorba să se avânte într-o nouă aventură extraordinară. Timpul nu-şi pusese pecetea pe această legiune de tunari în retragere, ci îi respectase aşa cum se respectă tunurile scoase din funcţiune şi care mobilează muzeele vechilor arsenale.

Tarzan of the apes (18)

Scrisoarea            
            Tarzan se deşteptă devreme a doua zi dimineaţa şi primul gînd al zilei noi, ca şi ultimul gînd al zilei ce trecuse, se îndreptă spre manuscrisul ascuns în tolba cu săgeţi. Îl scoase grăbit, sperînd din toată inima să poată descifra ceea ce scrisese frumoasa fată cu o seară înainte. La prima vedere, încercă o dezamăgire amară; niciodată pînă atunci nu dorise ceva cu atîta ardoare cum dorea acum să poată tălmăci mesajul zeităţii cu părul de aur, care se ivise atît de brusc şi atît de neaşteptat în viaţa lui. Ce importanţă avea că mesajul nu-i era adresat lui? Constituia o expresie a gîndurilor ei şi aceasta era de ajuns pentru Tarzan din neamul maimuţelor. Şi iată că totul era zădărnicit din pricina literelor, ciudate, dezordonate, cum nu mai văzuse altele pînă acum. Ba chiar mergeau pînă acolo, încît se înclinau în direcţia opusă, în comparaţie cu tot ce examinase el în cărţile tipărite sau în caligrafia celor cîteva scrisori pe care le găsise. Pînă şi gîndăceii din cărticica lui neagră îi erau familiari, cu toate că felul în care erau rînduiţi nu-i spunea nimic; dar gîngăniile astea de acum i se păreau noi şi nemaivăzute.

Mici poeme in proza ale lui Baudelaire(40)

Oglinda

Un om înspăimîntător intră şi se priveşte în oglindă.

— De ce te priveşti în oglindă, fiindcă n-ai să te vezi decît cu neplăcere?

Omul înspăimîntător îmi răspunse:

— Domnule, după nemuritoarele principii de la '89, toţi oamenii sunt egali în drepturi; prin urmare am dreptul să mă uit în oglindă; cu plăcere sau neplăcere, asta nu priveşte decît con­ştiinţa mea.

În numele bunului simţ, aveam fără îndoială dreptate; dar din punctul de vedere al legii, el nu greşea.

O iesire a lui Plesu (4)

Ce înseamnă condiţia de blogger pentru dvs.?

Andrei Pleşu: Am reflectat puţin înainte de a accepta propunerea generoasă a blogului adevarul.ro. Mi s-a făcut pur şi simplu invitaţia să intru în joc. Am intrat, destul de rapid, însă eu, personal, nu sunt mulţumit de mine în această nouă regie, pentru că, sincer vorbind, constat că nu fac ceea ce bănuiesc că face un blogger clasic. Dacă eu am înţeles bine subiectul, bloggerul e mult mai reactiv, intră într-un fel de circuit al replicilor, al ideilor în care e foarte prezent. Nu e vorba de a oferi un articol, aşa cum am făcut-o în restul vieţii mele şi pe urmă a lăsa să curgă pe forum diverse opinii, fără să mă simt obligat să dau răspuns fiecăruia. Mă simt vinovat, din punctul ăsta de vedere, că nu am asumat rolul ăsta în toate elementele lui. În fond, livrez săptămânal un text. 

O exceptionala poveste a lui Zweig (3)

Noapte fantastica(3)

Astăzi ştiu că atunci eram beat. În sângele meu vâjâiau toate împreună: bătăile clopotului de la carusel, chicotelile stridente ale femeilor la atingerea bărbaţilor, muzica haotică, rochiile sclipitoare; fiecare sunet în parte cădea în mine strident şi mai scânteia o dată roşu şi zvâcnindu-mi prin tâmple, percepeam fiecare contact, fiecare privire într-o fantastică iritaţie a nervilor (comparabilă cu a răului de mare) dar toate laolaltă într-o îmbinare beată. Nu pot să descriu în cuvinte starea mea complicată; mai uşor aş reuşi poate printr-o comparaţie, spunând că eram supraîncărcat cu vacarm, cu zgomot, cu senzaţii, supraîncălzit, ca o maşină care goneşte zănatic din toate puterile, ca să scape de imensa apăsare ce peste o clipă îi va arunca în aer cazanul toracic. Vârfurile degetelor îmi zvâcneau, tâmplele îmi palpitau, gâtlejul mi-era strangulat, sângele înfierbântat se îndesa spre creier; dintr-o toropeală a simţurilor ce durase ani, mă prăvălisem deodată într-o febră care mă mistuia. 

Scrisori catre Dumnezeu(1)

Exista in Timisoara o doamna pe nume Florina Jinga, autoare de carti pentru copii. In anul 2002, acestei doamne i-a venit ideea sa le ceara copiilor din scoala Avram Iancu sa compuna o scrisoare catre Dumnezeu. Copiii n-au stat mult pe ganduri si, la ora de religie, au intocmit aceasta scrisoare. Florina Jinga le-a pastrat, le-a triat, apoi a scos un volumas cu 100 astfel de scrisori, care mai de care mai induiosatoare. Uite cateva dintre ele:

Dumnezeule ceresc...

            Dumnezeule ceresc vreau să te întreb o întrebare, dacă pot eu oare să ajung acolo sus la Tine? După câte am auzit eu în biserică de la preot, raiul este plin de lucruri bune. Dacă o să fiu bun, poate o să ajung şi eu acolo. Oare o să mă întâlnesc cu toţi din neamul meu, care sunt morţi? Dacă sunt rău şi ajung acolo jos, în iad, acolo cine este aşa-zis şeful? Oricum nu aş dori să ajung acolo unde este chin...

            Mai vreau să Te rog încă ceva, să se oprească acel război dintre americani şi afganistani, pentru că afganii au trimis în toată lumea o boală numită antrax.

 Cu drag, Cristi

Doua povesti surori ale lui André Gide (1)

Daca intrati aici, o sa aflati o multime de lucruri despre André Gide, cel de la a carui moarte se implinesc azi 62 de ani. Dupa aia, daca o sa aveti rabdare si interes, o sa puteti citi doua povesti-pereche ale maestrului, anume "Scoala femeilor" si "Robert". 

Foamea(1)

Era pe vremea când umblam flămând prin Christiania, acest oraş minunat, pe care nimeni nu-l părăseşte fără să fi rămas cu amprenta lui...

Stăteam culcat, dar treaz, în camera mea de la mansardă şi dedesubt auzeam o pendulă bătând de şase ori; se luminase bine de ziuă şi oamenii începeau să circule pe scară. Jos, lângă uşă, unde camera era tapetată cu numere vechi ale ziarului Morgenbladet, puteam desluşi un anunţ dat de directorul farului, iar puţin mai la stânga o reclamă cu litere mari, în care brutarul Fabian Olsen îşi lăuda pâinea proaspătă.

Mica Viena a jegului

In urma postarii unor fotografii pe care le-am facut saptamana trecuta la Timisoara, am primit un mesaj de la un amic, care suna asa:

"Ma sochezi. Am zeci de cunoscuti si neamuri care dupa o scurta sedere prin tari de'astea bine maturate, repede devin moralisti. Pai ce vreti? Sa matur eu, sa le zugravesc eu casele tiganilor (multe din cele pozate de tine)?"

Mi se pare ca aici avem de-a face cu o perspectiva gresita. In niciun caz amicul meu si niciun alt cetatean al vreunui tari de pe pamant nu trebuie sa se apuce si sa mature ori sa zugraveasca in locul altora. Pentru asta exista municipalitate, pentru asta mergem si votam primari si consilieri: ca sa rezolve problemele localitatilor in care traim. Nu numai ca-i votam, dar le dam si bani, sub forma de impozite si taxe.

Knut Hamsun

Pe 19 februarie 1952 se stingea din viata, la varsta de 92 de ani, cel mai mare scriitor norvegian, Knut Hamsun. Multa lume citeste azi incredibilul sau roman "Foamea", dar putin stiu ca a fost un nazist adevarat. Din pacate, insa, chiar asa au stat lucrurile. Iata faptele:

Cu toate că în 1920 i s-a decernat Premiul Nobel pentru literatură, personalitatea scriitorului a rămas umbrită de simpatiile necenzurate pentru cel de al Treilea Reich, pe care le-a susţinut făţiş chiar în timp ce Norvegia era sub ocupaţia nazistă. Filo-germanismul lui Hamsun a mers până acolo încât, în 1943, i-a dăruit medalia primită o dată cu Premiul Nobel lui Goebbels, ministrul nazist al propagandei. Mai mult, l-a cunoscut personal pe Hitler, iar după ce acesta s-a sinucis, i-a dedicat un necrolog în care îl declara drept unul dintre marii războinici ai omenirii. Adeziunea la ideologia extremei drepte i-a asigurat lui Hamsun tiraje uriaşe în Germania nazistă, însă, după încetarea războiului, l-a transformat într-un personaj indezirabil, ostracizat de confraţii de litere şi anchetat pentru colaboraţionism. 

Astazi, putem sa-l citim linistiti pe Hamsun, nazismul nu mai e la ordinea zilei, protagonistii acelor intamplari nu mai sunt in viata, noile generatii nu stiu ce s-a petrecut, iar unii dintre tinerii care au auzit de crimele nazistilor nu sunt impresionati de ele, ba chiar le contesta realitatea. Si, in fond, Foamea lui Hamsun e un roman teribil. L-am citit in adolescenta si a produs asupra mea o impresie de nesters. Cred ca merita sa urc, in serial, acest roman de exceptie, despre care unii spun ca ar fi piatra de temelie a literaturii absurdului, care a culminat cu scrierile lui Kafka.

Floarea Timpului

Săptămâna trecută am dat o fugă pe la apartamentul unde a locuit mama până să meargă la cele veșnice. Nu stă nimeni acolo, nu pot nici măcar să-l închiriez, așa plin de mobile și cu utilitățile suspendate. M-am dus doar așa, să văd ce mai e pe-acolo și să mai rostogolesc gânduri nostalgice. Am revăzut imaginile trecutului și m-am mai învinovățit încă puțin pentru felul în care m-am purtat cu mama. Apoi m-am mai uitat prin dulapuri, prin tot felul de cutii, pe rafturile ticsite din debarale... În cele din urmă am luat la întâmplare un carton, un album vechi de tot cu poze de picturi celebre, pe care îl știu de când eram copil. Foindu-l, m-am pomenit că dintre paginile lui zboară și se așează pe covor o jumătate de coală dintr-un bloc de desen, tăiată de-a lungul și conținând un desen colorat, la vederea căruia toată copilăria mi-a revenit in suflet ca și cum nici n-ar fi plecat vreodată. Era celebra (în acele vremuri) „Floare a Timpului”, desen făcut de mine cu creioane colorate și pe care mama, săraca, îl prezenta peste tot ca una din dovezile precocității mele geniale. Uite:

Indoctrinarea până la capăt

Un fenomen extrem de interesant pe care l-am observat în ultimii ani este îndoctrinarea completă, până la capăt, o adevărată spălare a creierelor aplicată cu succes unor concetățeni de-ai noștri. Îndeobște, atunci când li se prezintă un punct de vedere, oamenii care gândesc își pun întrebări, fac comparații, analizează argumentele etc. După care adoptă o anumită poziție și o susțin în disputele cu ceilalți. Asta am dorit cu toții pe vremea când eram striviți sub călcâiul comuniștilor: să avem dreptul de a exprima, în mod liber, puncte de vedere personale. Astăzi avem această libertate, însă constat cu o oarecare stupoare, că există români - și nu puțini - care pur și simplu nu pricep că oamenii pot avea păreri de alt tip decât ale lor. Sunt indivizi îndoctrinați până la capăt, cum spuneam. O să dau două exemple.

Faceti-va bine (218)

Ovăzul

Denumire ştiinţifică: Avena sativa.

Denumiri populare: ovăz alb, zob.

Prezentare. Ovăzul este una dintre cele mai interesante graminee, pornind chiar şi de la aspectul său deosebit de plăcut. Cunoscut de multă vreme ca un energizant de excepţie pentru cai, ovăzul a intrat în ultimele decenii şi în alimentaţia oamenilor. Ovăzul este o plantă erbacee anuală. Tulpina este dreaptă, netedă, înaltă uneori peste 1,50 metri. Adesea înfrăţeşte sau se ramifică începând chiar de la bază. Inflorescenţa ovăzului este un ciorchine format din mai multe spiculeţe cu flori.

Tarzan of the apes (17)

Funeralii        

         Cum se lumină de ziuă, dat fiind că nimeni din grup nu pusese nimic în gură şi nu închisese un ochi din dimineaţa zilei anterioare, începură să se agite ca să prepare ceva de mîncare. Răzvrătiţii de pe Arrow debarcaseră o cantitate de conserve de carne, supe şi legume, biscuiţi uscaţi, făină, ceai şi cafea pentru cei cinci abandonaţi şi toate acestea fură iute folosite spre a le satisface pofta de mîncare îndelung neastîmpărată.

Următoarea sarcină era aceea de a face cabana locuibilă şi în acest scop, hotăriră să îndepărteze de urgenţă relicvele lugubre ale tragediei ce se consumase acolo cîndva, în trecut.

O iesire a lui Plesu (3)

Andrei Pleşu: Nu ştiu dacă aţi observat un lucru: multor oameni le e jenă să vorbească în public, se ruşinează să apară în public cu un discurs în faţa unor ascultători. De scris, nu se ruşinează nimeni. E o dezinhibiţie totală, fiecare se crede suficient de acoperit pe toate planurile să intre în acest dialog scris. E plin de scriitori în România, şi poeţi, şi prozatori, şi filosofi, iar blogul a devenit un fel de aspirator al tuturor veleităţilor. Nu înseamnă că nu sunt acolo şi condeie bune şi opinii interesante, dar e şi un fel de babilonie, un fel de dezlănţuire arbitrară, fără nicio regulă. Singurele reguli oarecum cunoscute sunt: să nu fie vulgarităţi, să nu fie expresii prea tari etc. Dar nici astea nu se respectă. În general, nu există reguli, nimeni nu spune: „Cei care nu ştiu gramatică, să nu se apuce de scris.” Nu poţi scrie „mam (sic!) supărat pe Shakespeare”, nu merge. Trebuie măcar atât să ai ca acoperire când intri pe teritoriul literei scrise, măcar o cratimă. 

O exceptionala poveste a lui Zweig (2)

Noapte fantastică (partea II)

În clipa aceea, semnalul startului răsună strident şi deodată întreaga masă — până atunci vorbăreaţă, searbădă, inertă — deveni cu totul alta. Din nou mulţimea se învălmăşea din toate părţile înainte, spre barieră. Am fost nevoit să opun rezistenţă ca să nu fiu târât de curent, căci tocmai în vălmăşagul acela ţineam să rămân cât mai aproape de ea. Poate, îmi ziceam, se prezintă vreo ocazie pentru o privire hotărâtoare, pentru vreo atingere, pentru vreo impertinenţă spontană pe care n-o prevedeam încă; aşa că încercam să-mi croiesc drum spre dânsa prin lumea grăbită. În clipa aceea, grăsunul de soţ se înghesuia din direcţia opusă — evident, ca să pună mâna pe un loc bun în tribună; astfel, ne-am lovit, fiecare mânat de alt zor, atât de puternic, încât pălăria lui lăbărţată a zburat jos şi tichetele, care erau prinse slobod de panglica ei, s-au împrăştiat în cerc larg şi au căzut în praf, ca nişte fluturi roşii, albaştri, galbeni şi albi. 

Cautarea

In exceptionala lui nuvela intitulata "Noapte fantastica", Stefan Zweig descrie universul interior al unui anumit domn cu atat de multa precizie, incat trebui sa fie acolo, in acea descriere, ceva trait de el insusi. Mai mult decat atat, mi se pare ca unele pasaje vorbesc despre mine, de parca Zweig ar fi fost un psiholog caruia i-as fi facut candva marturisiri. Dar, desigur, ce spun acum nu dovedeste decat ca inca nu mi-a trecut definitiv impresia ca as fi buricul pamantului, asa ca imi inchipui ca starile mele sufletesti nu au mai fost incercate de nimeni altcineva. 

Pe de alta parte, a afla ca mai sunt si altii ca tine e pozitiv si datator de speranta. Daca si altii au aceleasi probleme, inseamna ca si altii cauta solutii si mai inseamna ca e posibil ca acele solutii sa fi fost deja gasite. Si intotdeauna e mai dificil sa gasesti solutiile, decat sa gasesti oamenii care le detin.

Ma pun pe cautare.

Ziua cotoroantei

Azi implineste 80 de ani numita Yoko Ono, care, iata, ii supravietuieste cu 33 de ani lui John Lennon, cel pe care l-a alienat in asemenea masura incat a ajuns sa se separe practic de Beatles si, in cele din urma, sa fie impuscat mortal. Aceasta femeie malefica, dupa ce a reusit sa distruga cariera unuia dintre cei mai mari interpreti ai anilor 70 si sa faca praf cea mai importanta trupa a acelor ani, si-a vazut mai departe de treaba, dupa moartea lui Lennon, ca si cum nu s-ar fi intamplat nimic. Nici nu se uscase bine tarana pe mormantul sotului ei, ca vrajitoarea a si scos un album solo. Dupa care a trait pe picior mare din drepturile de autor ale marelui muzician si din renumele lui.

John si cotoroanta, protestand in pat, la ideea creaturii malefice

Schimbarea bucşelor cu recomandare

În vremea în care aveam Dacia, toată ziua bună ziua trebuia să schimb piese la ea. Piesele se găseau pe la diverși indivizi cu relațiila magazinele de profil, care țineau marfa sub tejghea și o dădeaula suprapret, ori direct la fabrică, la Pitești. De multe ori, însă, foloseam piese făcute prin MEFIN Sinaia - bielete și alte minuni, care se produceau acolo, în atelierele statului, la cerere: vorbeai cu un maistru, îi spuneai ce vrei și în câteva zile aveai piesa. O nebunie, ce mai. Azi umblu cu mașini serioase, la care piesele nu se strică așa, cu una cu două. Totuși, pentru că nimic nu-i veșnic, nici măcar Volkswagen nu poate face mașini cu piese veșnice, lucru pe care l-am descoperit recent. Auzeam un zgomot enervant pe partea stângă și mă gândeam că s-a dus naibii vreun arc ori cine știe ce chestie groaznică. Așa că am profitat de săptămâna în care am mers la Timișoara și am rezolvat problema. Să vă povestesc cum.

Trei povesti scurte si incredibile ale lui Lev Tolstoi

Sîmburele

         Mama a cumpărat prune ca să le dea copiilor după masa de prînz şi le-a aşezat pe o farfurie.

Vania, care nu mai mîncase pînă atunci prune, le tot mirosea de zor. Tare-i mai plăcea cum miros şi tare-ar mai fi vrut să le guste! Tot dîndu-le aşa tîrcoale, băieţelul pîndi clipa cînd nu era nimeni în odaie şi, nemaiputîndu-se stăpîni, înhăţă o prună şi o mîncă pe furiş.

Cînd s-a apropiat ora prînzului, mama a numărat pru­nele şi văzînd că lipseşte una, i-a spus tatălui.

Stăteau cu toţii la masă şi tatăl a întrebat: