O povestire teribila a lui Dino Buzzati

Şapte etaje

După o zi de mers cu trenul, Giuseppe Corte a sosit, într-o dimineaţă de martie, în oraşul unde se afla faimoasa casă de sănătate. Avea puţină febră, dar a vrut să meargă pe jos de la gară până la spital, cărându-şi singur valijoara.

Deşi avea o formă uşoară, incipientă a bolii, Giuseppe Corte fusese sfătuit să se adreseze cunos­cutului sanatoriu în care era tratată doar acea maladie, ceea ce garanta deosebita competenţă a doctorilor şi o raţională repartizare a dotărilor.

De departe, cum l-a zărit, l-a şi recunoscut, pentru că îi văzuse fotografia într-un material publicitar şi lui Giuseppe Corte i-a făcut o impresie foarte bună. Edificiul alb cu şapte etaje era marcat de nişe regulate ce îi dădeau un vag aspect de hotel. De jur împrejur era un şir de copaci înalţi.

După o sumară vizită medicală, în aşteptarea unui examen mai atent şi complet, Giuseppe Corte a fost internat într-o cameră veselă de la etajul şapte, ultimul. Mobila era deschisă la culoare şi rafinată, la fel ca şi tapiseria, fotoliile erau din lemn, pernele îmbrăcate în stofe policrome. Avea o panoramă asupra unuia dintre cele mai frumoase cartiere ale oraşului. Totul era liniştit, ospitalier şi încurajator.

Giuseppe Corte s-a vârât imediat în pat şi, după ce a aprins veioza de la căpătâi, a început să citească o carte pe care o luase cu el. După puţin timp a intrat o asistentă să îl întrebe dacă dorea ceva.

Giuseppe Corte nu dorea nimic, dar a stat bucuros de vorbă cu tânăra, cerându-i informaţii despre casa de sănătate. Aşa a aflat despre ciudă­ţenia acelui spital. Bolnavii erau internaţi pe etaje, după gravitatea bolii. La şapte, adică la ultimul, se aflau cei cu forme foarte uşoare. Etajul şase era destinat formelor nu prea grave, dar nici de neglijat. La cinci erau tratate afecţiuni deja serioase şi tot aşa, din etaj în etaj. La doi se aflau cei foarte rău bolnavi. La primul, cei pentru care era inutil să mai speri.

Sistemul acesta deosebit, în afară de faptul că uşura imens serviciul, evita ca un pacient puţin bolnav să fie tulburat de vecinătatea unui coleg în agonie şi garanta omogenitatea fiecărui etaj. Pe de altă parte, cura putea fi astfel perfect graduală şi cu rezultate mai bune.

Reieşea că bolnavii erau împărţiţi progresiv în şapte caste. Fiecare etaj era un fel de lume în sine, cu regulile ei caracteristice, cu tradiţii spe­ciale care pe un alt palier nu aveau nicio valoare. Deoarece fiecare sector era încredinţat conducerii unui alt medic, s-au format, fie ele şi minime, diferenţe clare în metodele de îngrijire, cu toate că directorul general imprimase instituţiei o unică orientare fundamentală.

După ce-a ieşit asistenta, Giuseppe Corte, simţind că nu mai avea febră, s-a dus la fereastră şi s-a uitat afară, nu pentru a cerceta panorama oraşului, care era totuşi nouă pentru el, ci cu speranţa de a zări, în spatele ferestrelor, alţi bolnavi, de la etajele inferioare. Structura edifi­ciului, cu nişe adânci, permitea un asemenea gen de observare. Giuseppe Corte şi-a concentrat întreaga atenţie mai ales asupra ferestrelor de la primul etaj, care păreau foarte îndepărtate şi puteau fi văzute numai pieziş. Dar n-a putut să vadă nimic interesant. Cea mai mare parte erau ermetic baricadate de jaluzele.

Corte şi-a dat seama că la o fereastră alăturată stătea un bărbat. Cei doi s-au privit îndelung, cu tot mai multă simpatie, dar nu ştiau cum să rupă tăcerea. In cele din urmă, Corte şi-a făcut curaj şi a spus:

— Şi dumneavoastră sunteţi aici de puţin timp?

— O, nu, a răspuns celălalt, sunt aici de două luni... A tăcut câteva clipe şi apoi, neştiind cum să continue conversaţia, a adăugat: mă uitam jos, la fratele meu.

— Fratele dumneavoastră?

— Da, a precizat necunoscutul, am venit îm­preună, un caz cu adevărat ciudat, dar starea lui s-a înrăutăţit, gândiţi-vă că e deja la patru...

— La patru ce ?

— La etajul patru, a explicat individul, şi a rostit cele două cuvinte cu atâta suferinţă şi oroare, încât Giuseppe Corte aproape că s-a speriat.

— Dar sunt atât de grav bolnavi la patru? a întrebat precaut.

— O, Doamne, a exclamat celălalt dând uşor din cap, nu sunt, de fapt, cazuri disperate, dar, oricum, nu-i nimic îmbucurător.

— Şi  atunci,  a întrebat  Corte,  glumeţ  şi dezinvolt ca unul ce se referă la lucruri tragice care nu-1 privesc, şi atunci, dacă la patru sunt atât de bolnavi, la unu pe cine pun?

— Oh, a oftat celălalt, la unu sunt muribunzii. Acolo medicii nu au nimic de făcut. Numai preotul munceşte. E firesc...

— Dar sunt puţini la unu, l-a întrerupt Giuseppe Corte, parcă nerăbdător să aibă o con­firmare, toate încăperile sunt încuiate acolo jos.

— Sunt puţini acum, dar azi-dimineaţă erau mulţi, a răspuns necunoscutul cu un zâmbet plin de subînţeles. Unde sunt lăsate obloanele, acolo a murit cineva de curând. Nu vedeţi că la celelalte etaje toate jaluzelele sunt trase? Scuzaţi-mă, a adăugat retrăgându-se uşor, mi se pare că începe să fie frig. Eu mă întorc în pat. Numai bine...

Bărbatul a dispărut din cadru şi fereastra s-a închis cu forţă. S-a văzut apoi cum se aprindea lumina înăuntru. Giuseppe Corte a rămas nemiş­cat la fereastră, uitându-se fix la jaluzelele lăsate de la unu. Le fixa cu intensitate morbidă, încer­când să-şi închipuie secretele funebre ale acelui prim etaj teribil, unde bolnavii erau condamnaţi să moară, şi se simţea uşurat să se ştie atât de departe de acel loc. Peste oraş se lăsa seara. Una câte una, nenumăratele ferestre ale sanatoriului se luminau; de departe, ai fi putut să crezi că este un palat în sărbătoare. Numai la primul etaj, acolo jos, în abis, zeci şi zeci de ferestre rămâneau oarbe şi întunecate.

Rezultatul vizitei medicale generale l-a liniştit pe Giuseppe Corte. Înclinat de obicei să prevadă ce era mai rău, el se pregătise sufleteşte pentru un verdict sever şi n-ar fi fost surprins dacă medi­cul i-ar fi spus că trebuie să-l trimită la etajul inferior. Febra nu dădea semne că dispare, în ciuda condiţiilor generale ce se menţineau bune. Medicul însă i-a adresat cuvinte prietenoase şi încurajatoare. Un început de boală era, i-a spus, dar foarte uşor; în două-trei săptămâni totul avea să treacă.

— Şi acum rămân la etajul şapte? l-a întrebat neliniştit Giuseppe Corte.

— Bineînţeles! i-a răspuns medicul, bătându-l prieteneşte pe umăr, unde credeaţi că trebuie să mergeţi? La patru, oare? l-a întrebat râzând, făcând parcă aluzie la ipoteza cea mai absurdă.

— Mai bine aşa, mai bine aşa, a precizat Corte, ştiţi cum e, bolnavul îşi închipuie întotdeauna ce-i mai rău...

Giuseppe Corte a rămas într-adevăr în camera ce-i fusese dată la început. A reuşit să-i cunoască pe unii dintre bolnavi în puţinele după-amieze în care îi era îngăduit să se ridice din pat. A urmat cu scrupulozitate tratamentul şi şi-a pus la bătaie întreaga strădanie posibilă ca să se poată vindeca mai repede; totuşi, starea lui părea să fie staţio­nară.

Trecuseră aproximativ zece zile, când asistentul-şef de la etajul şapte a venit la Giuseppe Corte. Avea să-i ceară o favoare, prieteneşte: a doua zi avea să se interneze în spital o doamnă cu doi copii, două camere erau libere, chiar cele de lângă a sa, dar a treia nu, avea să îngăduie domnul Corte să fie transferat într-o alta, la fel de confor­tabilă?

Giuseppe Corte n-a creat nici o dificultate, o cameră sau alta era totuna pentru el, poate va avea parte de o nouă asistentă, mai drăguţă.

— Vă mulţumesc din suflet, a spus asistentul-şef cu o mică plecăciune; de la o persoană ca dumneavoastră, mărturisesc că nu mă miră gestul acesta de mare cavalerism. Peste o oră, dacă nu aveţi nimic împotrivă, vom începe mutarea. Ştiţi, va trebui să coborâm la etajul de dedesubt, a adăugat cu o voce mai stinsă, ca şi cum ar fi fost vorba de un amănunt absolut neglijabil, pentru că, din păcate, la acest etaj nu mai sunt camere libere. Este însă o cazare provizorie, s-a grăbit să precizeze, văzându-l pe Corte cum se ridică deodată în şezut ca să protesteze, o cazare pro­vizorie, de îndată ce va fi liberă o cameră, şi cred că va fi liberă peste două-trei zile, veţi putea să vă întoarceţi sus.

— Vă mărturisesc, a spus Giuseppe Corte zâm­bind, pentru a arăta că nu-i vreun copil,  vă mărturisesc că o schimbare de acest gen nu-mi place deloc.

— Nu din motive medicale vă mutăm, înţeleg foarte bine ce vreţi să spuneţi, este vorba doar de o favoare făcută acestei doamne care preferă să nu fie despărţită de copiii ei... Pentru Dumnezeu, a adăugat râzând deschis, nici să nu vă treacă prin minte că altele ar putea fi motivele!

— Aşa o fi, a răspuns Giuseppe Corte, dar mi se pare de rău augur.

Corte a trecut astfel la etajul şase şi, deşi convins că această mutare nu corespundea deloc unei înrăutăţiri a bolii, nu se simţea în largul său la gândul că între el şi lumea normală, cea a oame­nilor sănătoşi, se interpunea un obstacol clar. La etajul şapte, portul sosirilor, te aflai într-o oarecare măsură încă în contact cu oamenii. Mai mult chiar, el putea fi considerat o prelungire a lumii obişnuite. Dar la şase intrai deja în ade­văratul corp al spitalului. Şi mentalitatea medi­cilor, a asistentelor şi a bolnavilor înşişi era uşor alta. Se admitea, de fapt, că la acel etaj erau primiţi adevăraţii bolnavi, chiar dacă nu cu forme grave. Din primele discuţii cu vecinii de cameră, cu personalul şi cu medicii, Giuseppe Corte a priceput de fapt că aici etajul şapte era considerat un fel de glumă rezervată bolnavilor diletanţi, afectaţi mai mult de fixisme; numai de la şase, se poate spune, începea spitalul cu adevărat.

Totuşi, Giuseppe Corte a înţeles că pentru a se întoarce sus, la locul care i se cuvenea, date fiind caracteristicile bolii sale, ar fi întâmpinat ceva dificultăţi. Ca să se poată întoarce la etajul şapte, trebuia să pună în mişcare un organism complex, chiar şi pentru un minim efort. Nu exista nicio îndoială că, dacă nu avea să sufle un cuvânt, nimeni nu avea de gând să-l transfere din nou la etajul superior, al celor „cvasisănătoşi".

Giuseppe Corte şi-a propus să nu facă concesii dacă era vorba de drepturile sale şi să nu se lase prins în capcana obişnuinţei. Colegilor de secţie ţinea mult să le precizeze că se afla alături de ei numai pentru câteva zile, că din proprie voinţă a coborât cu un etaj pentru a-i face o favoare unei doamne şi că, de îndată ce avea să se elibereze o cameră, avea să se întoarcă sus. Ceilalţi dădeau din cap, prea puţin încrezători.

Convingerea lui Giuseppe Corte a fost pe deplin confirmată de noul medic. Şi acesta admi­tea că Giuseppe Corte putea foarte bine să fie trimis la etajulşapte; avea o formă ab-so-lut u-şoa-ră; şi rostea răspicat această definiţie pentru a-i da importanţă, dar, în fond, considera că la etajul şase Giuseppe Corte putea fi mai bine îngrijit.

— Să lăsăm deoparte poveştile astea, inter­venea hotărât bolnavul la atare afirmaţie, mi-aţi spus că la etajul şapte este locul meu şi vreau să mă întorc acolo.

— Nimeni n-a zis altceva, replica doctorul, eu mi-am spus pur şi simplu punctul de vedere nu ca doctor, ci ca pri-e-ten a-de-vă-rat. Forma dum­neavoastră de boală, vă repet, este foarte uşoară (n-aş exagera spunând că nici măcar nu sunteţi bolnav), dar, în opinia mea, se deosebeşte de formele asemănătoare prin extensia ceva mai mare. Să mă explic: intensitatea bolii este minimă, dar amploarea e considerabilă. Procesul de distrugere a celulelor - era pentru prima oară când Giuseppe Corte auzea acolo înăuntru expre­sia aceea sinistră - procesul de distrugere a celule­lor e chiar la început, poate că nici n-a debutat, dar tinde, spun numai că tinde să lovească simultan porţiuni întinse ale organismului. Numai din această cauză, după mine, puteţi fi îngrijit mai eficient aici, la etajul şase, unde metodele terapeutice sunt mai tipice şi intensive.

Intr-una din zile i s-a comunicat că directorul general al casei de sănătate, după ce s-a consultat îndelung cu colaboratorii săi, a hotărât să schimbe repartizarea bolnavilor. Gradul fiecăruia dintre ei - să spunem altfel - scădea cu o jumătate de punct. Admiţând că pe fiecare etaj bolnavii erau repartizaţi, după gravitatea bolii, în două cate­gorii (această subdiviziune era efectiv făcută de medicii respectivi, dar exclusiv pentru uz intern), cei din categoria inferioară erau mutaţi din oficiu cu un etaj mai jos. De exemplu, jumătate din bolnavii de la etajul şase, cei cu forme uşor mai avansate, trebuiau să treacă la etajul cinci, iar cei cu forme mai puţin uşoare de la şapte trebuiau să treacă la şase. Vestea i-a făcut plăcere lui Giuseppe Corte, pentru că, într-un cadru atât de complex al mutărilor, întoarcerea sa la şapte s-ar fi dovedit mai uşoară.

Când i-a vorbit însă despre această speranţă asistentei, a avut o surpriză amară. Mai precis, a aflat că avea să fie mutat, dar nu la şapte, ci la etajul de dedesubt. Din motive pe care asistenta nu putea să i le explice, el fusese inclus în jumătatea mai „gravă" a oaspeţilor de la etajul şase şi de aceea trebuia să coboare la cinci.

O dată trecută prima surpriză, Giuseppe Corte s-a înfuriat, a urlat că l-au înşelat în mod josnic, că nu voia să audă de alte mutări jos, că avea să se întoarcă acasă, că drepturile erau drepturi şi că administraţia spitalului nu putea să ignore pe faţă diagnosticul medicilor.

În timp ce ţipa, a sosit alergând şi medicul, ca să-l liniştească. L-a sfătuit pe Corte să se calmeze dacă nu voia să vadă cum îi creşte febra, i-a explicat că a fost o neînţelegere, cel puţin parţial. A admis încă o dată că Giuseppe Corte ar fi fost la locul potrivit dacă l-ar fi trimis la etajul şapte, dar a adăugat că în cazul său avea o idee uşor diferită, chiar dacă personală. De fapt, boala sa putea să fie, într-un fel, se înţelege, considerată şi de gradul şase, dată fiind amploarea manifes­tărilor. El nu reuşea să-şi explice de ce Corte a fost catalogat în jumătatea inferioară a etajului şase. Probabil secretarul de la direcţiune, care chiar în acea dimineaţă i-a telefonat, cerându-i poziţia clinică exactă a lui Giuseppe Corte, a greşit în timp ce o transcria. Mai exact, direc­ţiunea, în cazul lui, a „înrăutăţit" uşor evaluarea, pentru că îl considera un medic expert, dar prea indulgent. Doctorul îl mai sfătuia pe Corte să nu se neliniştească, să accepte transferul fără a protesta; ceea ce conta era boala, nu locul în care era repartizat bolnavul.

Şi, referitor la tratament, a mai adăugat me­dicul, Giuseppe Corte nu avea de ce să se plângă. Medicul de la etajul inferior avea, desigur, mai multă experienţă. Era o regulă ca abilitatea docto­rilor să crească, cel puţin în evaluarea direcţiunii, pe măsură ce se cobora. Camera era la fel de comodă şi elegantă. Vederea, la fel de largă: abia de la etajul trei în jos câmpul vizual era ştirbit de coroanele pomilor.

Giuseppe Corte, pradă febrei de seară, asculta justificările meticuloase ale doctorului cu o oboseală crescândă. În cele din urmă, şi-a dat seama că îi lipseau forţa şi, mai ales, voinţa de a reacţiona la mutarea nedreaptă. Şi s-a lăsat dus la etajul de dedesubt.

Singura consolare, deşi slabă, a lui Giuseppe Corte, o dată ajuns la etajul cinci, a fost să afle că, printr-o evaluare unanimă a medicilor, asisten­ţilor şi bolnavilor, în acea secţie el era cel mai puţin grav dintre toţi. În cadrul acelui etaj, în sfârşit, el se putea considera de departe cel mai norocos. Pe de altă parte însă, îl chinuia gândul că două erau acum barierele ce se interpuneau între el şi lumea normală.

Se desprimăvăra, aerul era tot mai călduţ, dar lui Giuseppe Corte nu-i mai plăcea, ca în primele zile, să stea la fereastră. Deşi o astfel de spaimă era o simplă prostie, el simţea cum îl trece un fior la vederea ferestrelor de la etajul unu, cele mai multe tot închise, care deveniseră mult mai apro­piate.

Boala sa părea staţionară. După trei zile de şedere la etajul cinci, însă, pe piciorul drept i-a apărut o erupţie cutanată, care nu a dat semne că se resoarbe în următoarele zile. Era o afecţiune, i-a spus medicul, absolut independentă de boala principală. O tulburare pe care o putea avea şi cel mai sănătos om de pe pământ. Ca să fie eliminată în câteva zile, ar fi fost nevoie de un tratament intens cu raze digamma.

— Şi nu se pot face aici razele digamma? a întrebat Giuseppe Corte.

— Ba da, a răspuns mulţumit doctorul, spitalul nostru dispune de tot ce e necesar. Există doar un inconvenient...

— Care? a întrebat Corte cu un uşor presen­timent.

— Inconvenient e-un fel de a spune, s-a corec­tat doctorul, voiam să spun că aparatul pentru raze se află la etajul patru, şi nu v-aş sfătui să faceţi de trei ori pe zi un astfel de drum.

—  Deci nu fac nimic ?

— Deci ar fi mai bine, până când erupţia o să treacă, să fiţi drăguţ să coborâţi la patru.

— Ajunge! a urlat Giuseppe Corte, m-am săturat să tot cobor! De-o fi să crap, la patru nu mă duc!

— Cum credeţi, a spus împăciuitor celălalt, ca să nu-l irite, dar, ca medic curant, fiţi atent, vă interzic să coborâţi de trei ori pe zi.

Nenorocirea făcea că eczema, în loc să se restrângă, se extindea încet. Giuseppe Corte nu reuşea să-şi găsească liniştea şi continua să se răsucească în pat. A îndurat, furios, trei zile, dar a trebuit să cedeze. Din proprie iniţiativă, l-a rugat pe medic să-i facă tratamentul cu raze şi să fie transferat, prin urmare, la etajul inferior.

Aici Corte a observat, cu o nemărturisită plăcere, că reprezenta o excepţie. Ceilalţi bolnavi din secţie erau hotărât în condiţii foarte grave şi nu puteau să părăsească patul nici măcar pentru un minut. El putea să-şi permită luxul să meargă pe jos din camera sa până la sala de raze, însoţit de complimentele şi mirarea asistentelor.

Noului medic i-a precizat cu insistenţă poziţia sa foarte specială, de bolnav care, în fond, avea dreptul la etajul şapte şi se afla la etajul patru. De îndată ce avea să-i treacă erupţia, el intenţiona să se întoarcă deasupra. Nu avea să mai accepte nici o altă scuză. El, care ar fi putut pe bună dreptate să stea încă la etajul şapte.

— La şapte, la şapte! a exclamat zâmbind medicul care tocmai termina examenul. Exageraţi ca întotdeauna, voi, bolnavii! Sunt primul care spune că puteţi fi mulţumit de starea dumnea­voastră. După cum văd din foaia de observaţie, înrăutăţiri serioase nu au fost. Dar de aici şi până la etajul şapte, iertaţi-mi brutala sinceritate, e o oarecare diferenţă! Dumneavoastră sunteţi unul dintre cazurile mai puţin îngrijorătoare, sunt de acord, dar sunteţi totuşi bolnav!

— Deci, s-a repezit Giuseppe Corte, aprinzându-se tot la faţă, dumneavoastră la ce etaj m-aţi trimite ?

— Oh, Doamne, nu e uşor de spus, nu v-am făcut decât o scurtă vizită, pentru a mă pronunţa ar trebui să vă urmăresc cel puţin o săptămână.

— Bine, a insistat Corte, dar o să ştiţi curând. Medicul, pentru a-l linişti, s-a prefăcut că se concentrează o clipă, căzând pe gânduri; apoi a dat din cap ca pentru a se asigura pe el însuşi şi a spus rar:

— Oh, Doamne, ca să vă fac pe plac, uite, am putea să vă punem la şase! Da, da, a adăugat, convingându-se parcă pe sine, şase ar putea să fie etajul potrivit.

Doctorul credea că aşa avea să-l bucure pe bolnav. Pe faţa lui Giuseppe Corte însă s-a cui­bărit spaima: îşi dădea seama că medicii de la ultimele etaje l-au păcălit. Uite-l pe doctorul ăsta nou, evident mai priceput şi mai cinstit, care în sufletul lui, era evident, îl plasa nu la şapte, ci la şase şi, poate, mai jos, la cinci. Neaşteptata deza­măgire l-a doborât pe Corte. În seara aceea febra i-a crescut sensibil.

Şederea la etajul patru a fost pentru Giuseppe Corte perioada cea mai liniştită de după intrarea în spital. Medicul era foarte simpatic, grijuliu şi amabil. Adesea rămânea ore în şir ca să discute despre cele mai variate subiecte. Şi Giuseppe Corte discuta bucuros, căutând subiecte care pri­veau viaţa obişnuită a unui avocat şi a unui om de lume. Încerca să se convingă că încă aparţinea consorţiului oamenilor sănătoşi, că încă avea legă­turi cu lumea afacerilor, că era interesat de întâm­plările din viaţa publică. Încerca, fără a reuşi. Invariabil, discuţia se întorcea la boală.

Dorinţa de a se simţi mai bine a devenit în tot acest timp o obsesie pentru el. Din nefericire, razele digamma, deşi au reuşit să oprească extin­derea eczemei, nu au făcut-o să dispară. În fiecare zi, Giuseppe Corte vorbea îndelung cu medicul şi făcea eforturi să se arate puternic, chiar ironic, fără a reuşi.

— Spuneţi-mi, domnule doctor, a întrebat într-una din zile, cum mai merge procesul care-mi distruge celulele?

— Vai, ce cuvinte urâte! i-a reproşat în glumă doctorul. Unde le-aţi învăţat? Nu-i stă bine, nu-i stă bine mai ales unui bolnav! Nu mai vreau să aud asemenea vorbe de la dumneavoastră.

— De acord, a răspuns Corte, dar tot nu mi-aţi răspuns.

— Ei, vă răspund imediat, i-a zis doctorul, amabil. Procesul de distrugere a celulelor, ca să repet oribila dumneavoastră expresie, în cazul dumneavoastră este minim, absolut minim. Dar aş fi tentat să-l definesc drept înverşunat.

— Înverşunat, adică cronic?

— Nu mă faceţi să spun ceea ce nu am spus. Eu vreau să spun numai înverşunat. De altfel, aşa se întâmplă în majoritatea cazurilor. Unele afecţiuni, deşi uşoare, au nevoie de un tratament energic şi lung.

— Dar spuneţi-mi, domnule doctor, când voi putea să sper la o ameliorare ?

— Când? Predicţiile în aceste cazuri sunt destul de dificile... Ascultaţi-mă, a adăugat după ce s-a gândit puţin, văd că ardeţi de nerăbdare să vă vindecaţi... Dacă nu m-aş teme că vă înfuriaţi, v-aş da un sfat...

— Dar, vă rog, spuneţi...

— Ei bine, am să pun problema în termeni foarte clari. Dacă eu, lovit de această boală, fie şi într-o formă uşoară, aş ajunge în acest sanatoriu, care este, poate, cel mai bun din câte există, m-aş plasa din proprie iniţiativă, încă din prima zi, înţelegeţi? la unul din etajele inferioare. I-aş ruga să mă ducă chiar la...

— La primul? a sugerat cu un zâmbet forţat Corte.

— Oh, nu! La primul nu, a răspuns ironic medicul, nu o luaţi aşa! Dar la al treilea sau chiar la al doilea în mod sigur. La etajele inferioare tratamentul se face mult mai bine, vă garantez, aparatura este mai completă şi puternică, perso­nalul mai priceput. Ştiţi dumneavoastră cine este sufletul acestui spital ?

— Nu este profesorul Daţi ?

— Da, profesorul Daţi. El este inventatorul tratamentului pe care îl aplicăm, el este proiec­tantul întregii aparaturi. Ei bine, el, maestrul, se află, ce să vă mai spun, la primul şi la al doilea etaj. De acolo iradiază forţa sa direcţională. Dar, vă garantez eu, influenţa sa nu trece de etajul trei, dincolo de care s-ar spune că şi ordinele sale se pulverizează, îşi pierd din consistenţă, deviază. Inima spitalului este jos, şi jos trebuie să staţi pentru a avea cel mai bun tratament...

— Într-un cuvânt, a spus Giuseppe Corte cu voce nesigură, mă sfătuiţi...

— Ar mai fi un lucru, a continuat netulburat doctorul,  ar mai fi, în cazul dumneavoastră special, de îngrijit şi erupţia. Un lucru fără nici o importanţă, sunt de acord cu dumneavoastră, dar supărător, care pe termen lung ar putea să vă scadă „moralul". Dumneavoastră ştiţi ce impor­tantă este pentru vindecare liniştea sufletului. Tratamentele cu raze pe care vi le-am făcut au dat rezultate doar pe jumătate. Cauza? Poate este o simplă întâmplare, dar poate că nici razele nu sunt destul de intense. La etajul trei, însă, aparatul de raze este mult mai puternic. Proba­bilitatea de a vindeca eczema ar fi mult mai mare. Înţelegeţi? Odată începută vindecarea, pasul cel mai greu s-a făcut. După ce începeţi să urcaţi din nou, este greu să vă mai întoarceţi înapoi. Când o să vă simţiţi cu adevărat mai bine, atunci nimic nu vă va împiedica să reveniţi aici la noi sau poate mai sus, după „meritele" dumneavoastră, şi la cinci, la şase, până la şapte, îndrăznesc a spune...

— Şi credeţi că acest lucru va putea accelera tratamentul ?

— Nu-i nici o îndoială! V-am spus ce-aş face în locul dumneavoastră.

Discuţii ca aceasta, doctorul avea în fiecare zi. A sosit în cele din urmă şi momentul în care bolna­vul, sătul să sufere din cauza eczemei, în ciuda instinctivei împotriviri de a coborî în regatul cazu­rilor din ce în ce mai grave, a hotărât să urmeze sfatul şi să se transfere la etajul de dedesubt.

La etajul trei a observat imediat că în secţie domnea o veselie ieşită din comun, atât printre medici, cât şi printre asistente, deşi acolo erau în tratament bolnavi aflaţi într-o stare îngrijoră­toare. Mai mult, a remarcat că veselia asta creştea cu fiecare zi: curios, după ce-a câştigat încrederea asistentei, a întrebat-o cum de erau cu toţii atât de veseli la etajul acela.

— Cum, nu ştiţi? a răspuns asistenta. Peste trei zile plecăm în vacanţă.

— Cum adică, plecăm în vacanţă?

— Ei, da. Timp de cincisprezece zile, etajul va fi închis şi personalul se duce la plimbare. De odihnă se bucură, pe rând, fiecare etaj.

— Şi cu bolnavii cum faceţi?

— Deoarece sunt relativ puţini, din două etaje facem unul.

— Cum? îi puneţi împreună pe cei de la trei şi de la patru?

— Nu, nu, l-a corectat asistenta, pe cei de la trei şi de la doi. Cei care sunt aici vor trebui să coboare la cel de jos.

— Să coboare la doi? a întrebat Giuseppe Corte, palid ca un mort. Eu ar trebui să cobor la doi?

— Bineînţeles.  Ce-i  aşa  ciudat?  Când  ne întoarcem, peste cincisprezece zile, veţi reveni în camera aceasta. Nu mi se pare că-i ceva de temut.

Pe Giuseppe Corte însă îl avertiza un instinct misterios, aşa încât l-a cuprins frica. Dar pentru că nu putea împiedica personalul să plece în vacanţă, convins că noul tratament cu raze îi făcea bine (eczema se resorbise aproape complet), n-a îndrăz­nit să se opună noului transfer. A pretins totuşi, în ciuda glumelor asistentelor, ca pe uşă să fie pus un afiş cu înscrisul „Giuseppe Corte, de la etajul trei, în trecere". Lucru fără precedent în istoria sanatoriului, dar medicii nu s-au opus, gândindu-se că unui temperament nervos ca al lui Corte chiar şi o mică împotrivire ar putea să-i provoace o criză.

Trebuia, în fond, să aştepte cincisprezece zile, nici una în plus sau în minus. Giuseppe Corte a început să le numere cu o sete îndârjită, rămâ­nând ore întregi nemişcat în pat, cu privirea fixată pe mobilă, care la etajul doi nu mai era atât de modernă şi veselă ca în secţiile de sus, ci avea dimensiuni mai mari şi linii mai solemne şi mai severe. Şi din când în când trăgea cu urechea, pentru că avea impresia că aude la etajul de jos, etajul muribunzilor, secţia „condamnaţilor", pă­relnice horcăituri de agonie.

Toate acestea contribuiau, firesc, la întristarea lui. Şi mai puţina împăcare părea să-i aţâţe boala, febra tindea să crească, slăbiciunea devenea mai pătrunzătoare. De la fereastră - era în plină vară şi ferestrele erau ţinute mai tot timpul deschise — nu se mai vedeau acoperişurile şi nici casele oraşului, ci doar zidul verde al copacilor ce înconjurau spitalul.

După şapte zile, într-o după-amiază, pe la ora două, au intrat pe neaşteptate asistentul-şef şi trei asistenţi, ce împingeau un pat pe rotile.

— Suntem pregătiţi să ne mutăm? a întrebat pe un ton glumeţ şi binevoitor asistentul-şef.

— Să ne mutăm? a întrebat cu glas obosit Giuseppe Corte. Ce glume mai sunt şi astea? Nu se întorc peste şapte zile cei de la etajul trei?

— Care etaj trei? a spus asistentul-şef ca şi cum n-ar fi înţeles, eu am primit indicaţia să vă conduc la etajul unu, uitaţi-vă aici - şi i-a arătat un formular tipărit de trecere la etajul de dedesubt, semnat chiar de profesorul Daţi.

Groaza, furia infernală a lui Giuseppe Corte au explodat în ţipete lungi ce-au răsunat în toată secţia.

— Mai încet, mai încet, pentru Dumnezeu, l-au implorat asistentele, aici sunt bolnavi care nu se simt bine.

Dar era nevoie de altceva pentru a-l calma.

În cele din urmă, a venit repede şi medicul care conducea secţia, un domn foarte amabil şi educat. S-a informat, a citit foaia şi i-a cerut şi lui Corte să-i explice. Apoi s-a întors furios către asistentul-şef, declarând că a fost o greşeală, el nu a dat nici o dispoziţie în acest sens, de câtva timp era o confuzie insuportabilă, el nu era ţinut la curent cu nimic... După ce i-a spus toate acestea subalternului, i s-a adresat, cu o voce amabilă, bolnavului, scuzându-se.

— Din păcate, însă, a mai spus medicul, din păcate, chiar acum o oră profesorul Daţi a plecat într-un scurt concediu, nu se va întoarce decât peste două zile. Sunt absolut dezolat, dar ordinele sale nu pot fi încălcate. O să fie primul căruia o să-i pară rău, vă garantez... O greşeală ca asta! Nu pot să pricep cum de s-a întâmplat!

Un tremur jalnic l-a cuprins pe Giuseppe Corte. Capacitatea de a se stăpâni i-a dispărut de tot. Groaza l-a copleşit ca pe un copil. Hohotele de plâns cutremurau încăperea.

A ajuns astfel, din cauza unei execrabile erori, la ultima oprire. La secţia de muribunzi, el, care, în fond, dată fiind gravitatea bolii, după cum au judecat-o medicii cei mai severi, avea dreptul să fie repartizat la etajul şase, dacă nu chiar la şapte. Situaţia era atât de grotescă, încât în unele momente Giuseppe Corte aproape că simţea nevoia să hăhăiască fără reţinere.

Întins pe pat, în căldura amiezii de vară ce trecea uşor peste oraş, privea la verdele copacilor prin fereastră, având impresia că a intrat într-o lume ireală, alcătuită din pereţi absurzi cu plăcuţe de faianţă sterilizate, din reci coridoare mortuare, din albe figuri omeneşti golite de suflet. I-a trecut prin minte că nici copacii pe care îi zărea prin fereastră nu erau adevăraţi: a rămas chiar convins, văzând că frunzele nu se mişcau deloc.

Gândul acesta l-a neliniştit într-atât, încât Corte a sunat şi a chemat-o pe asistentă, cerându-i să-i dea ochelarii pentru miopie, pe care nu-i folosea când stătea în pat. Aşa a reuşit să se liniştească puţin: cu ajutorul lentilelor, a putut să se asigure că erau totuşi copaci adevăraţi şi că frunzele, fie şi uşor, erau din când în când mişcate de vânt.

După ce-a ieşit asistenta, a trecut un sfert de oră de linişte deplină. Şase etaje, şase etaje îngrozitoare, fie şi din cauza unei greşeli formale, îl apăsau pe Giuseppe Corte cu greutatea lor implacabilă. În câţi ani - da, trebuia să se gân­dească chiar la ani - în câţi ani avea să reuşească să urce din nou până la marginea acelei prăpăstii?

Dar cum se făcea că încăperea devenea deodată atât de întunecoasă? Era încă în plină după-amiază. Cu un efort suprem, Giuseppe Corte, care se simţea paralizat de o ciudată toropeală, s-a uitat la ceasul de pe noptiera de lângă pat. Era trei şi jumătate. A întors capul în partea cealaltă şi a văzut cum jaluzelele, ascultând de o miste­rioasă poruncă, coborau încet, închizând ochiul luminii.