O coincidenta neverosimila

Ieri a fost ziua in care, dupa destul de multa vreme de tacere, lumea coincidentelor s-a manifestat din nou. De data asta, aproape neverosimil. Iata cum s-au petrecut lucrurile.

Dis de dimineneata, mi-a facut cafeaua si m-am asezat in fata compului ca sa vad ce mai nou. Intrand pe Facebook, am gasit un raspuns la comentariul meu glumet (nu sunt sigur ca mi-a iesit) facut unei poze urcate de Nico - nasa de cununie si nasa Mariei. Mai multe doamne si domnisoare, printre care Nico, Maria, Liliana, au fost in Italia si au facut acolo poze. In cateva dintre ele, poti observa intregul grup rasfirat si asezat pe niste scari, toate doamnele si domnisoarele, inclusiv fiica-mea, cu ochelari din aia negri care nu te lasa sa le vezi privirea, asa incat trebuie sa te orientezi dupa alte amanunte ca sa le poti deosebi. Eu am comentat asa: "sa bati atata drum ca sa stai pe niste scari..." - intelegeti, asta a fost gluma, la care am primit raspunsul "a meritat". N-aveam nicio indoiala pe tema asta.

Ademenitoarele primejdii

Mă văd mergând, aproape adolescent, pe aleea cea mare din parcul Sinaii, cu pas întins şi cu sufletul plin de ceva nedesluşit, ceva care-mi dădea încredere că aş putea face orice lucru, cât de nebunesc. Lângă mine îl văd pe Nicu, cel mai bun prieten al meu, călcând apăsat, cu hotărâre, parcă emanând prin toţi porii forţa de nestăvilit a vieţii care-i clocotea în piept. „Sunt gata, sunt pregătit, numai să se ivească ocazia şi chiar în clipa aceea voi trece la acţiune” - spunea el fără cuvinte. Mergeam năvalnic, spre întâlniri neprevăzute, îi ceream lumii să ţină cont de prezenţa noastră, să vină la întâlnire, pentru că de data asta nu mai era de glumă - eram NOI, cei cu care nu se putea nimeni măsura, cei care aveam să învingem.

Gropi ingropate

In iarna, dupa ce-am petrecut sarbatorile in mod traditional, impreuna cu Dana si Gogol, m-am gandit ca nu ar strica sa dau o tura si prin Sinaia, trecand, evident si pe la cimitir, ca sa pun o lumanare la mormantul parintilor mei. Intrucat si prietenii mei au niste rude inmormantate acolo, am mers cu totii. Nu cred ca are sens sa insist prea mult pe dezastrul gasit in cimitirul din Sinaia, administrat de Primaria Sinaia. Nu vreau sa am de-a face nicicum cu primaria asta si, de altfel, daca n-ar fi acolo mormintele parintilor si bunicilor mei, nici macar nu cred ca as mai calca prin Perla Carpatilor. Nu ma mai leaga nimic de micul orasel care balteste uselist acolo, in gaura dintre lanturile carpatine. In afara de cativa oameni de care ma leaga amintiri placute si pe care mi-ar placea sa ii reintalnesc, ce m-ar mai putea atrage prin partile alea? Dupa ce-am vazut asta iarna, nici sa fiu inmormantat acolo nu cred ca mai vreau.

Profesorul de geografie

Pentru că am scris despre şcoală, mi-am amintit o întâmplare din vremea când eram în clasa a opta la şcoala din centru, pe nume George Enescu. Nu mai învăţam nimic, catalogul era plin de note mici şi mama nu era prea fericită. O obişnuisem, în clasele primare, să iau numai premiul întâi cu coroniţă. La gimnaziu însă, descoperisem că rostul băieţilor pe lume nu este doar acela de a fi drăguţi şi cuminţi, aşteptând ca lumea să-i laude şi să-i mângâie pe creştet pentru că au învăţat bine. Mai erau şi pădurile, poienile cu flori sălbatice, zmeura şi frăguţele, prieteniile cu băieţi gen Huckleberry Finn, fumatul pe ascuns, târcoalele date fetelor din cartier etc. Aveam şi un câine, un maidanez pe nume Doly, care nu ştiu unde-şi făcea veacul, dar de câte ori ieşeam din curte, apărea şi el. Când plecam prin păduri, de multe ori mă însoţea şi îmi închipuiam că mă apără de urşi. Mergeam prin locuri neumblate, mă băgam prin smârcuri, prin hăţişuri, scormoneam peste tot, într-o febrilitate pe care astăzi nu o mai înţeleg. Dacă m-ar fi solicitat cineva, i-aş fi putut arăta comori de neînchipuit pentru băieţii care locuiau în centru şi nu ieşeau decât împreună cu părinţii, la plimbare prin parc.

Secretariatul școlar

Azi, Maria stă acasă. E prima zi de manifestare puternică a unei viroze, ori gripe, care încearcă să se instaleze de vreo săptămână. Procedurile sunt clare: am sunat la școală, am anunțat, altfel cei de-acolo intră în panică, pentru că n-au de unde să știe, atunci când un copil lipsește, dacă e acasă ori dacă i s-a întâmplat ceva pe drum. Dacă nu-i anunți, nu trece jumătate de oră și primești telefon de la secretariat și asta chiar nu-ți convine. Iar asta înseamnă, evident, că la nivel de secretariat se știe încă de la prima oră care elevi sunt în școală și care nu.

Adevăraţii stăpâni ai Germaniei

Cobor în bucătărie, încă puţin buimac după somnul cam scurt. Cadavrul e acolo - mai precis ceea ce a mai rămas din el după ce aseară l-am rupt în bucăţi şi l-am mâncat. Văd doar câteva ciolane, nişte resturi de piele, cuşca pieptului cu coastele aproape complet descărnate şi mă gândesc „ah, ce bunătate de oase, ce resturi apetisante, cum le-ar mai fi mâncat el Rax, în iarba curţii de la Sinaia”. Aici însă, toate sunt cu susu-n jos. Am doi câini care n-au voie să mănânce oase, ci doar anumite grăunțe pentru vârsta fiecăruia, care conţin minerale şi vitamine în proporţii stabilite ştiinţific şi care, mare atenţie, sunt de la o anumită firmă şi nu de la alta. Mă uit peste gard - nu văd niciun câine comunitar, niciun dulău cu cicatrici pe bot, dar cu ochii blânzi şi înfometaţi. Nu găseşti aşa ceva oricât ai umbla. Departe, în zare, se zăreşte liziera pădurii din marele parc hanovrez prin care aleargă nemţii ca turbaţi, întru păstrarea condiţiei fizice şi a sănătăţii. Mă gândesc că nici acolo nu e în ordine - oricât ai umbla printre arbori şi tufe, nu vei întâlni fiinţele fără de care pădurea, pentru mine, nu mai e pădure: un lup hămesit, un urs, o vulpe costelivă. Nimic, doar păsări legănate, cu tălpi portocalii.

Floarea Timpului

Săptămâna trecută am dat o fugă pe la apartamentul unde a locuit mama până să meargă la cele veșnice. Nu stă nimeni acolo, nu pot nici măcar să-l închiriez, așa plin de mobile și cu utilitățile suspendate. M-am dus doar așa, să văd ce mai e pe-acolo și să mai rostogolesc gânduri nostalgice. Am revăzut imaginile trecutului și m-am mai învinovățit încă puțin pentru felul în care m-am purtat cu mama. Apoi m-am mai uitat prin dulapuri, prin tot felul de cutii, pe rafturile ticsite din debarale... În cele din urmă am luat la întâmplare un carton, un album vechi de tot cu poze de picturi celebre, pe care îl știu de când eram copil. Foindu-l, m-am pomenit că dintre paginile lui zboară și se așează pe covor o jumătate de coală dintr-un bloc de desen, tăiată de-a lungul și conținând un desen colorat, la vederea căruia toată copilăria mi-a revenit in suflet ca și cum nici n-ar fi plecat vreodată. Era celebra (în acele vremuri) „Floare a Timpului”, desen făcut de mine cu creioane colorate și pe care mama, săraca, îl prezenta peste tot ca una din dovezile precocității mele geniale. Uite:

Indoctrinarea până la capăt

Un fenomen extrem de interesant pe care l-am observat în ultimii ani este îndoctrinarea completă, până la capăt, o adevărată spălare a creierelor aplicată cu succes unor concetățeni de-ai noștri. Îndeobște, atunci când li se prezintă un punct de vedere, oamenii care gândesc își pun întrebări, fac comparații, analizează argumentele etc. După care adoptă o anumită poziție și o susțin în disputele cu ceilalți. Asta am dorit cu toții pe vremea când eram striviți sub călcâiul comuniștilor: să avem dreptul de a exprima, în mod liber, puncte de vedere personale. Astăzi avem această libertate, însă constat cu o oarecare stupoare, că există români - și nu puțini - care pur și simplu nu pricep că oamenii pot avea păreri de alt tip decât ale lor. Sunt indivizi îndoctrinați până la capăt, cum spuneam. O să dau două exemple.

Schimbarea bucşelor cu recomandare

În vremea în care aveam Dacia, toată ziua bună ziua trebuia să schimb piese la ea. Piesele se găseau pe la diverși indivizi cu relațiila magazinele de profil, care țineau marfa sub tejghea și o dădeaula suprapret, ori direct la fabrică, la Pitești. De multe ori, însă, foloseam piese făcute prin MEFIN Sinaia - bielete și alte minuni, care se produceau acolo, în atelierele statului, la cerere: vorbeai cu un maistru, îi spuneai ce vrei și în câteva zile aveai piesa. O nebunie, ce mai. Azi umblu cu mașini serioase, la care piesele nu se strică așa, cu una cu două. Totuși, pentru că nimic nu-i veșnic, nici măcar Volkswagen nu poate face mașini cu piese veșnice, lucru pe care l-am descoperit recent. Auzeam un zgomot enervant pe partea stângă și mă gândeam că s-a dus naibii vreun arc ori cine știe ce chestie groaznică. Așa că am profitat de săptămâna în care am mers la Timișoara și am rezolvat problema. Să vă povestesc cum.

Orasul jegului

Astazi plecam spre Germania. Am dimineata la dispozitie pentru rezolvarea catorva mici probleme incapatanate. Dar vreau sa ajung sa fac si cateva poze, pentru ca mi se pare incredibil in ce hal arata orasul. Si nu ma refer la curatenie, ori la gropile din asfalt, ci la impresia generala de conglomerat de maghernite. Cel puzin zona vecina celei in care locuieste Mitza arata exact ca un cartier periferic al unui oras din anii 20-30. Ori asta nu se poate descrie, e nevoie de poze.

Ma poate intreba oricine: pana acum nu ai vazut lucrurile astea? Ii voi raspunde: cand eram la Sinaia, ma obisnuisem atat cu prezenta muntelui, incat nici nu-l mai observam - altii, veniti de aiurea, nu incetau sa se minuneze si sa comenteze frumusetea peretilor de stanca. Asa patesc si eu acum, cand nu mai stau in Romania, ci intr-o tara civilizata. Abia astazi, revenit dupa un an, observ dezastrul din jur. Si imi amintesc de un oarecare domn care, scriind pe un forum, se referea intotdeauna la Timisoara prin expresia "orasul jegului". Mi se parea deplasat pe atunci, dar Doamne! nu-mi vine sa cred cum arata Timisoara vazuta cu ochii unui traitor in Hanovra...

Sfasierea

Un oarecare domn R din orășelul de munte S, stand odata aproape la orizontala intr-un sezlong din care putea privi Caraimanul cu crucea, a simtit brusc nevoia de a-si sfasia camasa. Asta i se tragea din copilarie, de la refuzul sistematic de a-si incheia pana la gat nasturii camasii de pionier, pentru ca, spunea el inca de pe-atunci, daca-i incheie se simte ca intr-o zgarda. A indurat toate pedepsele, inclusiv cele corporale, a acceptat sa devina exemplu negativ pentru toti cei din clasa, apoi din scoala. La un moment dat, cazul lui devenise subiect de discutie prin barurile si cafenelele din S. In curand, il stia tot oraselul, care-l poreclise "copilul cu pieptul dezvelit". 

Răzbunarea

Am pus ieri pe FB un citat din Cioran: "Răzbunarea este o eliberare. A nu te răzbuna înseamnă a-ţi otrăvi existenţa".
Din punct de vedere creştin, ideea asta e perfect greşită şi otrăvitoare. Cristos zice că dacă primeşti o palmă, trebuie să întorci şi celălalt obraz, ca să mai primeşti una. Dar cine poate face aşa ceva? Cine e în stare să-l iubească pe cel care-l nedreptăţeşte?

O arta speciala

Am stas mult pe ganduri daca sa urc sau nu infama anexa cu numarul 1 la cartea lui Dali - "Jurnalul unui geniu", intitulata "Arta pîrţului". Eram tanar profesor in Sinaia cand a aparut mizeria asta. Eu, iubitor al tablourilor lui Dali, am cumparat-o rapid si, cand am ajuns acasa si am descoperit aceasta anexa, mi s-a facut, nu stiu de ce, sila. Vreau sa spun ca asta mi s-a parut a fi prea de tot. Asa ca am dus cartea inapoi - e singura carte pe care am dus-o vreodata inapoi in viata mea. Nu mai stiu ce am luat in locul ei, dar nici nu are prea mare importanta.

Herr instalator

Intrucat si conductele nemtesti se infunda, exact ca alea romanesti, prapadite, azi am avut nevoie de instalator - in caz ca nu-l chemam, n-as mai fi putut folosi instalatiile din bucatarie. Fiind Christine pe la noi si vorbind ea germana, a rezolvat problema in doi timpi si trei miscari, cu ajutorul telefonului. A gasit o firma in apropiere si omul lor a sosit cam dupa vreo ora si jumatate. A venit cu o dubita plina de scule si alte minuni. Un tip pe la 28 de ani, cu cercel, o namila de neamt cu pieptul inainte, mandru de el, de meseria pe care o face si de tara in care traieste.

Din articolele mele sinaiene(4)

Cine intră în biserică?

Recent, una din televiziunile româneşti a programat un reportaj interesant şi trist despre Maria Callas. Această femeie, de o frumuseţe distinsă, una din cele mai mari voci ale operei secolului nostru, a fost multă vreme amanta oficială a miliardarului grec Onasis. Din păcate pentru ea, Onasis nu a vrut să o ia de soţie. El spunea că, de la un anumit nivel încolo, banii nu mai contează, ci cu totul altfel de lucruri, cum ar fi, de exemplu, ambiţia de a te căsători cu o fostă soţie de preşedinte al Americii. Aşa se face că Maria Callas a trebuit să se retragă din viaţa lui Onasis, acesta căsătorindu-se cu Jacqueline Kennedy. Maria Callas, cu timpul, şi-a pierdut şi vocea. Tot ce i-a mai rămas de făcut a fost să se retragă într-o locuinţă izolată, unde şi-a aşteptat sfârşitul în tăcere.

Din articolele mele sinaiene(3)

Pe cine reprezintă consilierii locali?

La fiecare patru ani, când vin alegerile locale, o sumedenie de oameni se înghesuie pe listele diferitelor partide, pentru a obţine un post de consilier local. În sine, fenomenul ar putea fi considerat pozitiv, pentru că o ofertă numerică mare ne permite să alegem cu mai multă responsabilitate. Astfel spus, cu cât candidează mai mulţi, cu atât avem de unde alegem mai bine. Din păcate, de multe ori se întâmplă să nu putem alege pe cine vrem. 

Mulțimi

Din când în când, îmi aduc aminte de cartea mea intitulată "Mulţimi". Mai am şi acum vreo două sute de exemplare, adică vreo cinci pachete ambalate în hârtie îngălbenită, legate cu sfoară maro, grosolană, din aceea cu care prindeam, când eram copil, limba tăiată de la un pantof vechi de-al tatei, de fâşia de cauciuc decupată din vreo camera de tractor aruncată pe marginea drumului, construind în acest fel o praştie.

Izbirea

Prima dată când voinţa mea s-a confruntat cu voinţa unor necunoscuţi a fost, pot să spun cu oarecare exactitate, pe când aveam între 13 şi 15 ani. Ştiu asta pentru că evenimentul s-a petrecut în sala B a cinematografului din Sinaia, în timp ce aşteptam să înceapă filmul "Walking Tall", care rula în România sub numele de "Legenda şerifului din Tennessee". Ori, filmul a avut premiera în 1973, când eu aveam 13 ani.

De la prieteniile de altădată la sleepover

Maria are o colegă cu care a devenit și prietenă. Noțiunea de prietenie a copiilor este ceva destul de relativ aici, în Germania. Spun asta pentru că nu-mi mai amintesc chiar exact cum era cu prieteniile mele la vârsta de zece ani. Presupun că nu erau altfel în mod esențial, dar deh, timpul a trecut și acum mi se pare că adevăratele prietenii au fost cele din România - Sinaia - anii 60-70. Știu bine că e doar unul dintre nenumăratele moduri de manifestare ale nostalgiei, cea care face ca mai tot ce ni s-a întâmplat în copilărie și, evident, nu are cum se repeta, să capete semnificații și proporții edenice - în sensul că atunci eram în Rai și acum suntem într-o viață ștearsă, tristă etc. 

O carte crudă

La 30 noiembrie 1900, se stingea, la Paris, scriitorul care mi-a marcat puternic şi ireversibil adolescenţa şi tot ce-a urmat - e vorba despre Oscar Wilde. Corect ar fi să scriu, de fapt, că nu Wilde, ci romanul lui - "Portretul lui Dorian Gray" a fost cel care m-a influenţat într-un mod atât de brutal încât şi azi, la 52 de ani, puterea acestei cărţi se manifestă în mine. Nu ascund că îl consider responsabil pe Wilde pentru faptul că viaţa mea a părăsit, în tinereţe, căile clare, bătătorite, pe care mergeau cei dintr-o generaţie cu mine şi pe care au mers miliarde de oameni de-a lungul veacurilor, pentru a o lua prin ţinuturi sterpe, cu relief nesigur, unde nu te întâlneşti decât cu propria solitudine şi, rareori, cu fiinţe taciturne, ciudate, întoarse către ele însele. Cinismul, duplicitatea personajelor, modul lipsit de scrupule în care îşi folosesc inteligenţa pentru satisfacerea pasiunilor joase, m-au făcut să spun despre "Portretul lui Dorian Gray" că este o carte crudă.