Din spatele portii negre (7)

Lampa

Dimineaţa însorită, moare pe turle pe la nămiezi. 0 înserare precoce umbreşte lumea şi se îngroaşă. La 4 şi jumătate ciorile ţin sfat zgomotos în ulmii din faţa celulelor, croncănesc în cor, se ridică-n aer grămezi şi cad iarăşi în arbori, ca într-o groapă un pământ aruncat în vînt, odată cu o sută de lopeţi.

Pe clopotniţa plumburie, învelită de curând, alte ciori se aşează pentru noapte, pe reliefurile religioase ale frizei de sus, cele mai de sus adăpostite de streaşina rece. Ele îşi caută atitudinea repaosului, ca nişte bolnavi, îşi găsesc cu greu cel mai comod echilibru, pe care şi-l părăsesc mereu protestând, ca şi cum îngerii pe creştetul cărora sălăşluiesc se mişcă, le smulg aripile negre şi le muşcă de gheare.

   Ca şi ciorile, deţinuţii se pregătesc de noapte, încercându-şi ferestrele, prin ciurciuveaua cărora înfige vântul săbii. Gea­murile joacă-n ramă. Multe din ele sunt improvizate din bucăţi de sticlă, spânzurate unele de altele prin câte un cârlig de tinichea, strecurat ca un S între cioburi. Prin colţuri geamul lipseşte cu totul. Găurile pătrate ale uşilor, cu o poliţă de o palmă, exterioară, dedesubt, uzate de timp şi de vechea lor în­trebuinţare, răspund de-a dreptul în ploaie. Balamalele, făcute pentru cercetarea exterioară a interiorului, ţin slab în putregaiuri. Intr’o viaţă trecută ochelarul lor a căzut şi la unele ghişeuri a mai rămas sprânceana de fierărie, intercalată în orbita uşii, ca să mic­şoreze şi mai mult debitul luminii zilei. Odi­nioară, regimul celular consista în a ţine închis pe deţinut tot timpul, ca o fiară; a-i servi pâinea şi apa prin grătarul uşii, a-l controla pe lucarnă, de proporţiile unui ceasornic deşteptător, la fiece oră din zi şi noapte.

Acest grătar se înveleşte acum cu ziare, se căptuşeşte cu cârpe şi trebuieşte totuşi ţinut liber, într’un provizorat permanent, pentru că broasca deschide uşa numai pe dinafară. Ca să ieşi din celulă, trebuie să scoţi braţul prin lucarnă până la subsuoară şi să cauţi cu pipăitul capul de umbrelă al zăvorului cu resort.

Pregătirile de noapte au pus brusc pe pro­gram nevoia inexorabilă de petrol. Găzarul, care trece cu o găleată de combustibil lichid, e întins în toate părţile, chemat la spital, la celule, la secţia femeilor, în acelaşi timp. Mizeria lămpilor furnizate de administraţie s-a complicat cu mizeria petrolului lampant, un petrol negru păcuros, care strică fitilul, afumă cilindrul cu o funingine grasă şi-l sparge. Câţiva au scăpat suferinţei de a nu putea citi la fumul unei lămpi în agonie, aducându-şi lămpile şi petrolul de-acasă, şi curăţindu-şi cu de-amăruntul lumina.

Lampa, cel mai bun tovarăş al singurătăţii, e pentru puţină lume zeul domestic ce trebuie să fie. In închisoare o iubeşti ca pe o soţie devotată şi frumoasă, făcându-i buzele, mângâindu-i limba, ştergându-i sudoarea minerală din noaptea trecută, strecurată pe şoldu-i de verde cristal, purificându-i vitrina circulară de sticlă, în care îşi va expune încă odată splendorile de aur. Vorbeşti cu ea, cu lampa ta, cu soţia ta, ca unei bijuterii compusă cu inspiraţie şi cu speranţă de un argintar mi­gălos.

Servitorul Marin Gureşoiu, a învăţat să aibă acest cult pentru «Păpuşica» şi în stima lui el cuprinde şi pe mătuşa lămpii de luminat, lampa de încălzit şi de fiert, care de când şi-a stricat crizantema flăcării albastră îl dezolează ca o floare ce se usucă în celulă şi a cărei virginitate s-a ofilit.