Un diletant la autostop

Dacă îi spui unui pictor că într-un tablou de-al lui a greșit alăturarea culorilor, omul ăla te întreabă întâi cine ești. Dacă află că ești Picasso, se gândește că e posibil să ai dreptate. Dacă află că ești un pictor în devenire, îți explică răbdător că de fapt tu greșești, pentru că mai ai încă multe de învățat. Iar dacă află că ești un oarecare, din cei care cresc cu miile pe pământul patriei și își închipuie că se pricep la toate, îți întoarce spatele.

Minte îngustă

Trebuie să recunosc că încă de mic am fost greu de cap, în ciuda impresiei generale că eram băiat isteț. Două exemple îmi vin în minte gândindu-mă la treaba asta. Când aveam vreo 5 - 6 ani, locuiam cu ai mei într-un mic apartament din Vila Cârstea. Nu era înghesuială urbană ca azi la Sinaia. În spatele casei erau niște poieni imense, care s-au vândut după 89 pe bani grei. Prin anii '60, acolo mă jucam eu, cu băieții din zonă. Găseam tot felul de lucruri care mi se păreau interesante și descopeream în fiecare zi câte ceva important despre lume și viață.

Doua formule

Faptul ca exista oameni care nu pot intelege, spre exemplu, matematica, nu cred ca mira pe cineva. Tot asa exista persoane care nu pricep gramatica, ori muzica. Nimeni nu e facut sa le priceapa pe toate. 

In vremea lui Ceausescu, insa, a nu pricepe matematica era o adevarata drama. Fiecare parinte visa ca odrasla lui sa intre la facultate si sa se faca inginer, doctor, sau economist. Aproape cu totii luau foc cand auzeau de conservator, de istorie, de geologie... Nu, astea nu erau meserii banoase (cu exceptiile de rigoare despre care o sa povestesc eu candva - ma refer la unii profesori), cel mai tare era sa lucrezi in uzina si sa iei 4000 de lei pe luna. Scurt.

Puțină oprimare

Pe vremea când locuiam pe Calea Codrului, aveam tot felul de relaţii cu vecinii. Unele proaste, altele bune, nici nu se putea altfel. Cele mai proaste erau chiar cu cei din casă, de la etaj. Câte am pătimit din cauza lor, nici nu se poate povesti. Dar astăzi, cu trecerea anilor, chiar şi ele mi se par încărcate cu un soi de farmec.
În schimb, peste drum, într-una din case, locuia Nea Florică, un bărbat chipeş, priceput la orice, începând de la desfundatul unei chiuvete şi până la antifonarea unei Dacii. Mereu îmi aduc aminte de nea Florică, atunci când mă gândesc la ce-am pierdut prin plecarea de la Sinaia. Dacă aş fi rămas acolo, probabil că şi acum aş fi fost în aceeaşi relaţie cu nea Florică, dar şi cu Bebe, feciorul lui, unul dintre "băieţii buni" ai Sinăii. 

In camera cealalta

Bocanitul tocurilor in camera cealalta, sunetul acesta cu totul si cu totul special... Prima data l-am inregistrat pe cand eram copil - stateam cuibarit sub plapuma si mama, dincolo, se pregatea sa plece la scoala. Inchideam ochii si ma strangeam cumva in mine, plin de o fericire pe care nu aveam s-o mai regasesc vreodata. Cand mama era gata de plecare, tocurile se auzeau mai tare, mai apasat cumva, intai pentru ca se apropiau de usa, dar mai ales pentru ca pasul ei capata o determinare aparte: "m-am invartit in fata oglinzii, am schimbat cinci bluze, acum gata, totul e in regula, asa ca... la drum!" Atunci venea culmea fericirii, pentru ca mama intra la mine in dormitor, se apropia incet - si tocurile parca ar fi fost dintr-odata imbracate in vata - ridica usor de tot plapuma, ca sa nu ma trezeasca, dar sa poata dezveli obrazul meu caldut, care o invita la o sarutare. Ma prefaceam ca dorm si mama se prefacea ca ma crede, dar jucam amandoi momentul asta, pentru ca ne placea, deopotriva, amandurora.

Repartiția - un hatâr făcut băicoienilor

În 1985, m-am prezentat, conform repartiției guvernamentale, la Băicoi - Ţintea, pentru a prelua postul de profesor de matematică la școală generală de acolo. Băicoi era localitatea cea mai apropiată de Sinaia din lista posturilor scoase la repartiție în anul acela. Băicoi... Ţintea - mă gândeam. Ce-o mai fi și asta? Un sat, cu oameni înapoiați, cu vreo școală dărăpănată, unde lumea nu a auzit nici de Segovia, nici de Ken Kesey, unde nu găsești nici bere străină, nici țigări...

Logica și fumatul

Mi se pare, de multe ori, uimitor cum pot oamenii să susțină cu argumente o poziție pentru ca apoi, când interesul le dictează altfel, să susțină tot cu argumente poziția contrară. În logică, asta s-ar chema că azi demonstrezi A și mâine demonstrezi nonA. Ori așa ceva este imposibil - în logică. Acolo există o condiție de bază, care spune că dintre A și nonA, una e adevărată și alta falsă. Așadar, dacă poți demonstra și A și nonA, undeva ai făcut o eroare. La fel stau lucrurile in geometrie, unde ai un sistem de axiome. Din acele axiome nu poți deduce și A și nonA, decât dacă axiomele sunt rău alese și atunci poți să arunci tot sistemul tău la gunoi. Cum ar fi să plec de la Euclid și să demonstrez că suma unghiurilor unui triunghi este 180 de grade și apoi, plecând tot de la Euclid, să demonstrez că suma aia este mai mică de 180 de grade?

Trei oameni inimosi (2)

Castelul Peles

Castelul Peles

Trei oameni inimosi (1)

In 1995, pentru ca se implineau 300 de ani de la intemeierea Sinaii, trei oameni inimosi s-au gandit sa scoata o cartulie intitulata "Sinaia 1695-1995, Marturii Istorice". Planul lor era sa implice Primaria si Consiliul Local, care ar fi urmat sa suporte cheltuielile cu tiparul. Cartuliile le-ar fi revenit in totalitate si le-ar fi folosit pentru promovarea orasului. Ar mai fi urmat sa participe la proiect Publicatiile Flacara si Fundatia Bucegi. 

Evazații

Tot prin anii în care ma uitam la filmele cu Bronson, era moda pantalonilor evazați. Știu că exista o numerotare și visul meu era să am evazați numărul 40 cu manșetă. Asta ar fi însemnat ca atunci când aș fi stat pe loc, pantofii practic să nu mi se mai vadă, acoperiți fiind ei de clopotul pantalonilor. A fost o vreme în care nu mă gândeam la nimic altceva decât la evazați. 

Legea sinaismului

Vad ca in continuare oamenii pun foarte sus pe scara valorilor diverse chestii extrem de subiective, dintre care unele chiar lipsite de orice relevanta. Spre exemplu, in urma faptului ca am urcat pe FB o poza nu tocmai magulitoare cu o persoana care face valuri in politica si care s-a nascut in Sinaia, m-am trezit inghiontit de mai multi prieteni sinaieni. Mesajul lor a fost simplu: "Raul, de ce te iei de cutare, doar stii ca e din Sinaia, nu?" Sau "Ce naiba, bai Raul, doar am fost colegi de liceu cu totii". Hai sa luam la bani marunti acest tip de reactie.

Ion Scaunas

Aflu ca a murit Ion Scaunas, cel care a fost, in vremea lui Ceausescu, directorul OJT Prahova si unul dintre cei mai puternici oameni din judet. Sa-i fie tarana usoara!

Dupa cum am mai scris aici, Ion Scaunas mi-a fost contracandidat in cursa pentru primaria Sinaia si m-a invins fara drept de apel, in turul al doilea. Imi amintesc si acum seara in care am aflat rezultatele. Eram amandoi in curtea primariei, fiecare cu grupul lui de sustinatori. Cand s-au dat cifrele, m-am dus la Scaunas, i-am intins mana si l-am felicitat. Mi s-a parut un gest firesc, de fair play. Nu a zis nimic, doar s-a uitat la mine cu un anumit aer, care mi s-a parut ca spune ceva de genul "ei, pustiule, chiar credeai ca te poti pune cu mine?", apoi mi-a strans mana si asta a fost.

Părintele Galeriu

Să fi fost 1992 sau 1993. Într-o duminică însorită, coboram cu Luminiţa către Mânăstire, pentru liturghie. Conduceam fără motor, cum îmi era obiceiul moştenit din anii lui Ceauşescu. Luam curbele Furnicii în viteză, cu o anumită doză de inconştienţă, pentru că nu aveam chef să tocesc plăcuţele de frână. În plus, îmi plăcea să conduc neortodox, nu ştiu de ce mă satisfăcea să întru în situaţii periculoase, producând un anume disconfort persoanei de lângă mine. Luminiţa se obişnuise demult, dar alţii se încordau, împingeau podeaua cu picioarele, se crispau şi asta îmi plăcea, pentru că după ce ieşeam din situaţia periculoasă, aveam prilejul să simulez aşa, un fel de degajare, cumva punându-mă deasupra tuturor celorlalţi şoferi, care conduceau cuminte etc. Mă dădeam, cu alte cuvinte, mare.

Despărțirea de Biserică

Să fi fost prin '91-'92. Locuiam pe-atunci la Sinaia, pe Calea Codrului, împreună cu mama și cu Luminița. Duminică de duminică mergeam la Mănăstire pentru Sfânta Liturghie. Eu și Luminița, vreau să zic, mama nu venea niciodată. Aveam o Dacie 1300 gri-metalizat, a cărei odisee poate că o s-o povestesc cândva, cu care coboram ca să ne fie mai lesne la întoarcere, când aveam de urcat toată Furnica. În primii ani de mers la biserică, stăteam la slujbă până la sfârșit. Stăteam acolo două ore și mai bine, fără niciun fel de excepție, după care ne întorceam acasă și ne așezam la masă. Nu pot să spun că mă umpleam de cine știe ce emoții duhovnicești. Ba chiar mă întrebăm uneori de ce mă tot duc, dacă aproape știu liturghia pe dinafară și viata

O domnisoara sensibila

Prin anii mei de liceu, aveam obiceiul sa ma duc la concert la Biserica Neagra din Brasov, ori la Filarmonica. Nu era un obicei pe care il deprinsesem de unul singur, daca ar fi fost dupa mine m-as fi dus mai degraba la concerte de genul Phoenix, ori Sfinx. Dar ma invarteam intr-o societate amatoare de muzica serioasa - clasica mai pe scurt. Printre acei oameni se afla si Luminita, o profesoara de matematica din Busteni cu care sunt si azi prieten, chiar daca, intre timp ea a ajuns in Australia si eu in Germania.

Luminita este melomana in adevaratul sens al cuvantului. Asculta muzica - asculta cu adevarat. Nu cum facem noi, ceilalti, care ascultam cand se iveste ocazia. Ea se duce la concerte, cumpara dvd-uri, asculta posturi de radio care emit clasica si tot asa. Nu frunzareste cate ceva pe youtube, nu urca piese pe facebook - ea asculta si se hraneste cu muzica intr-un mod pe care multi nu-l pot intelege.

Dramele padurii

Am urcat pe blog relatarile unui inginer silvic despre felul in care unele animale ale padurii se mananca, in anumite situatii intre ele. Apare acolo o vulpe care cara in bot capul unei surate etc.

Cineva a postat urmatorul comentariu: "Ce este aceasta atrocitate morbida de poveste? Asta face un inginer silvic? Mi-e sila!" Si atat.

Comentariul asta m-a trimis instantaneu cu aproape 40 de ani in urma cand, copil fiind, cutreieram padurile de la Sinaia si descopeream acolo, pe neasteptate, lucruri care ma inspaimantau. Dadeam peste fel de fel de oase, mai mari sau mai mici, fragmente de schelet, uneori schelete intregi - de caine, de lup, nu am idee.

Moartea lui Mişi

Se fac două săptămâni de când am primit incredibila veste că a murit unul dintre colegii mei de clasă, Marius, pe care-l supranumisem Mişi. Dumnezeu să-l odihnească!
La primirea mailului despre moartea lui Mişi, primul meu gând a fost: „a început!” Mi-am adus aminte de mama şi de felul în care primea ea astfel de veşti, cu o tulburare pe care abia acum încep s-o înţeleg. Când moare unul dintre cei cu care ai copilărit, cineva de aceeaşi vârstă cu tine, pe care l-ai cunoscut, cu care ai fost prieten, e ca un fel de întoarcere bruscă a zeului către tine, o scurtă întâlnire a privirilor, din care pricepi până la nivelul ultimei celule că rândul tău poate veni în orice clipă. Aşadar, a început.

Regăsirea Peșterii

M-am apucat să fac nițică ordine în computer. S-au strâns multe vechituri pe-aici și trebuie să fac loc pentru noile achiziții care se vor învechi și vor fi șterse peste o vreme. Și am dat peste niște poze făcute în satul Peștera, care mi-au trezit amintiri frumoase. Mi-am dat seama, privindu-le, că aș vrea să fiu acum acolo. Apoi m-am uitat pe geam, am văzut câmpul vălurit, păsările hârjonindu-se și, în depărtare, doi călăreți trecând paralel cu liziera pădurii. Mi-am dat pe loc seama că vreau să fiu aici. Și atunci m-am gândit la toate locurile frumoase prin care m-am preumblat, în Sinaia, în Apuseni, în Italia, în Elveția, nici nu mai are importanță unde sunt ele. În toate aș vrea să fiu acum. Am realizat cu groază că aș vrea să fiu simultan în toate locurile frumoase și că statul în doar unul dintre ele nu mă satisface pe deplin. Ori asta e blasfemie, pentru că doar unul Dumnezeu e în toate locurile deodată. Aici e sursa oricărei nefericiri: nu putem să fim dumnezei și suntem pedepsiți pentru că îndrăznim să gândim așa ceva. Dar mai bine să urc niște poze de la Peștera.

Crucea si valiza

Aflu, in sfarsit, ce s-a ales la Sinaia: Vlad Oprea a castigat al treilea mandat, iar pe locul doi, la zece procente diferenta, s-a pozitionat Eduard Costin Papadopol. Nu am nimic de comentat, practic nu cred ca trebuie sa comenteze nimeni, cata vreme a fost vorba de un vot corect. 

Pe pagina lui Papadopol de Facebook, acesta scrie urmatoarele: 

Invierea lui Fapardokly

Ați auzit vreodată de Fapardokly? Presupun că în 98% din cazuri răspunsul este NU. Pentru că omul care a înfiinţat trupa Fapardokly nu a fost nici Dylan şi nici Clapton. El a fost un oarecare domn cu numele real Fankhauser, care a ajuns pe val în anii 70 şi care a înfiinţat şi/sau a cântat cu tot felul de trupe de genul Merrell Fankhauser & H.M.S. Bounty, the Exiles sau The Impacts. Fapardokly nu e decât una dintre ele.
În acei ani, eu unul eram un avid colecţionar de informaţii despre muzicienii „străini”. Informaţiile astea le luam din revista Săptămâna, unde apăreau nişte clasamente, din felurite publicaţii de genul „Melody Maker” - în caz că ajungeau prin Sinaia - şi de la Europa Liberă. Aveam caiete şi caiețele în care lipeam conştiincios poze alb-negru decupate din reviste şi scriam titluri de piese pe care nu le ascultasem niciodată. Aşa se face că am ajuns să îi dedic o pagină şi lui Fapardokly.