Săptămâna trecută am dat o fugă pe la apartamentul unde a locuit mama până să meargă la cele veșnice. Nu stă nimeni acolo, nu pot nici măcar să-l închiriez, așa plin de mobile și cu utilitățile suspendate. M-am dus doar așa, să văd ce mai e pe-acolo și să mai rostogolesc gânduri nostalgice. Am revăzut imaginile trecutului și m-am mai învinovățit încă puțin pentru felul în care m-am purtat cu mama. Apoi m-am mai uitat prin dulapuri, prin tot felul de cutii, pe rafturile ticsite din debarale... În cele din urmă am luat la întâmplare un carton, un album vechi de tot cu poze de picturi celebre, pe care îl știu de când eram copil. Foindu-l, m-am pomenit că dintre paginile lui zboară și se așează pe covor o jumătate de coală dintr-un bloc de desen, tăiată de-a lungul și conținând un desen colorat, la vederea căruia toată copilăria mi-a revenit in suflet ca și cum nici n-ar fi plecat vreodată. Era celebra (în acele vremuri) „Floare a Timpului”, desen făcut de mine cu creioane colorate și pe care mama, săraca, îl prezenta peste tot ca una din dovezile precocității mele geniale. Uite:
Un blog pentru linistea adultilor
Totalul afișărilor de pagină
marți, 19 februarie 2013
luni, 18 februarie 2013
Indoctrinarea până la capăt
Un fenomen extrem de interesant pe care l-am observat în ultimii ani este îndoctrinarea completă, până la capăt, o adevărată spălare a creierelor aplicată cu succes unor concetățeni de-ai noștri. Îndeobște, atunci când li se prezintă un punct de vedere, oamenii care gândesc își pun întrebări, fac comparații, analizează argumentele etc. După care adoptă o anumită poziție și o susțin în disputele cu ceilalți. Asta am dorit cu toții pe vremea când eram striviți sub călcâiul comuniștilor: să avem dreptul de a exprima, în mod liber, puncte de vedere personale. Astăzi avem această libertate, însă constat cu o oarecare stupoare, că există români - și nu puțini - care pur și simplu nu pricep că oamenii pot avea păreri de alt tip decât ale lor. Sunt indivizi îndoctrinați până la capăt, cum spuneam. O să dau două exemple.
Faceti-va bine (218)
Ovăzul
Denumire ştiinţifică: Avena sativa.
Denumiri populare: ovăz alb,
zob.
Prezentare. Ovăzul este una
dintre cele mai interesante graminee, pornind chiar şi de la aspectul său
deosebit de plăcut. Cunoscut de multă vreme ca un energizant de excepţie pentru
cai, ovăzul a intrat în ultimele decenii şi în alimentaţia oamenilor. Ovăzul este o plantă erbacee anuală. Tulpina este dreaptă,
netedă, înaltă uneori peste 1,50 metri. Adesea înfrăţeşte sau se ramifică începând
chiar de la bază. Inflorescenţa ovăzului este un ciorchine format din mai multe
spiculeţe cu flori.
Tarzan of the apes (17)
Funeralii
Cum
se lumină de ziuă, dat fiind că nimeni din grup nu pusese nimic în gură şi nu
închisese un ochi din dimineaţa zilei anterioare, începură să se agite ca să
prepare ceva de mîncare. Răzvrătiţii de pe Arrow debarcaseră o cantitate de
conserve de carne, supe şi legume, biscuiţi uscaţi, făină, ceai şi cafea pentru
cei cinci abandonaţi şi toate acestea fură iute folosite spre a le satisface
pofta de mîncare îndelung neastîmpărată.
Următoarea sarcină era aceea de a face cabana locuibilă şi
în acest scop, hotăriră să îndepărteze de urgenţă relicvele lugubre ale
tragediei ce se consumase acolo cîndva, în trecut.
O iesire a lui Plesu (3)
Andrei Pleşu: Nu ştiu dacă aţi observat un
lucru: multor oameni le e jenă să vorbească în public, se ruşinează să apară în
public cu un discurs în faţa unor ascultători. De scris, nu se ruşinează
nimeni. E o dezinhibiţie totală, fiecare se crede suficient de acoperit pe
toate planurile să intre în acest dialog scris. E plin de scriitori în România,
şi poeţi, şi prozatori, şi filosofi, iar blogul a devenit un fel de aspirator
al tuturor veleităţilor. Nu înseamnă că nu sunt acolo şi condeie bune şi opinii
interesante, dar e şi un fel de babilonie, un fel de dezlănţuire arbitrară,
fără nicio regulă. Singurele reguli oarecum cunoscute sunt: să nu fie
vulgarităţi, să nu fie expresii prea tari etc. Dar nici astea nu se respectă.
În general, nu există reguli, nimeni nu spune: „Cei care nu ştiu gramatică,
să nu se apuce de scris.” Nu poţi scrie „mam (sic!) supărat pe
Shakespeare”, nu merge. Trebuie măcar atât să ai ca acoperire când intri
pe teritoriul literei scrise, măcar o cratimă.
O exceptionala poveste a lui Zweig (2)
Noapte
fantastică (partea II)
În clipa aceea,
semnalul startului răsună strident şi deodată întreaga masă — până atunci
vorbăreaţă, searbădă, inertă — deveni cu totul alta. Din nou mulţimea se
învălmăşea din toate părţile înainte, spre barieră. Am fost nevoit să opun
rezistenţă ca să nu fiu târât de curent, căci tocmai în vălmăşagul acela ţineam
să rămân cât mai aproape de ea. Poate, îmi ziceam, se prezintă vreo ocazie
pentru o privire hotărâtoare, pentru vreo atingere, pentru vreo impertinenţă
spontană pe care n-o prevedeam încă; aşa că încercam să-mi croiesc drum spre
dânsa prin lumea grăbită. În clipa aceea, grăsunul de soţ se înghesuia din
direcţia opusă — evident, ca să pună mâna pe un loc bun în tribună; astfel,
ne-am lovit, fiecare mânat de alt zor, atât de puternic, încât pălăria lui
lăbărţată a zburat jos şi tichetele, care erau prinse slobod de panglica ei,
s-au împrăştiat în cerc larg şi au căzut în praf, ca nişte fluturi roşii,
albaştri, galbeni şi albi.
Cautarea
In exceptionala lui nuvela intitulata "Noapte fantastica", Stefan Zweig descrie universul interior al unui anumit domn cu atat de multa precizie, incat trebui sa fie acolo, in acea descriere, ceva trait de el insusi. Mai mult decat atat, mi se pare ca unele pasaje vorbesc despre mine, de parca Zweig ar fi fost un psiholog caruia i-as fi facut candva marturisiri. Dar, desigur, ce spun acum nu dovedeste decat ca inca nu mi-a trecut definitiv impresia ca as fi buricul pamantului, asa ca imi inchipui ca starile mele sufletesti nu au mai fost incercate de nimeni altcineva.
Pe de alta parte, a afla ca mai sunt si altii ca tine e pozitiv si datator de speranta. Daca si altii au aceleasi probleme, inseamna ca si altii cauta solutii si mai inseamna ca e posibil ca acele solutii sa fi fost deja gasite. Si intotdeauna e mai dificil sa gasesti solutiile, decat sa gasesti oamenii care le detin.
Ma pun pe cautare.
Ziua cotoroantei
Azi implineste 80 de ani numita Yoko Ono, care, iata, ii supravietuieste cu 33 de ani lui John Lennon, cel pe care l-a alienat in asemenea masura incat a ajuns sa se separe practic de Beatles si, in cele din urma, sa fie impuscat mortal. Aceasta femeie malefica, dupa ce a reusit sa distruga cariera unuia dintre cei mai mari interpreti ai anilor 70 si sa faca praf cea mai importanta trupa a acelor ani, si-a vazut mai departe de treaba, dupa moartea lui Lennon, ca si cum nu s-ar fi intamplat nimic. Nici nu se uscase bine tarana pe mormantul sotului ei, ca vrajitoarea a si scos un album solo. Dupa care a trait pe picior mare din drepturile de autor ale marelui muzician si din renumele lui.
John si cotoroanta, protestand in pat, la ideea creaturii malefice |
Schimbarea bucşelor cu recomandare
În vremea în care aveam Dacia, toată ziua bună ziua trebuia să schimb piese la ea. Piesele se găseau pe la diverși indivizi cu relațiila magazinele de profil, care țineau marfa sub tejghea și o dădeaula suprapret, ori direct la fabrică, la Pitești. De multe ori, însă, foloseam piese făcute prin MEFIN Sinaia - bielete și alte minuni, care se produceau acolo, în atelierele statului, la cerere: vorbeai cu un maistru, îi spuneai ce vrei și în câteva zile aveai piesa. O nebunie, ce mai. Azi umblu cu mașini serioase, la care piesele nu se strică așa, cu una cu două. Totuși, pentru că nimic nu-i veșnic, nici măcar Volkswagen nu poate face mașini cu piese veșnice, lucru pe care l-am descoperit recent. Auzeam un zgomot enervant pe partea stângă și mă gândeam că s-a dus naibii vreun arc ori cine știe ce chestie groaznică. Așa că am profitat de săptămâna în care am mers la Timișoara și am rezolvat problema. Să vă povestesc cum.
duminică, 17 februarie 2013
Trei povesti scurte si incredibile ale lui Lev Tolstoi
Sîmburele
Mama a cumpărat prune ca să le dea copiilor după masa de prînz şi le-a aşezat pe o
farfurie.
Vania, care nu mai
mîncase pînă atunci prune, le tot mirosea de zor.
Tare-i mai plăcea cum miros şi tare-ar mai fi vrut să
le guste! Tot dîndu-le aşa tîrcoale, băieţelul pîndi clipa cînd
nu era nimeni în odaie şi, nemaiputîndu-se stăpîni, înhăţă o prună şi o mîncă
pe furiş.
Cînd s-a apropiat ora
prînzului, mama a numărat prunele şi văzînd că lipseşte una,
i-a spus tatălui.
Stăteau cu toţii la masă
şi tatăl a întrebat:
Nils Holgersson (33)
O prezicere
Într-o noapte se întîmplă ca Năpîrstoc să doarmă pe un ostrov al lacului Tokern. Şi cum dormea el aşa, deodată fu deşteptat din somn de plescăitul unor vîsle. Deschizînd ochii, văzu înaintea lui o lumină strălucitoare care aproape-l orbi.
La început nu-şi putu da bine seama de unde venea pe lac atîta lumină, dar observă îndată că la marginea păpurişului se afla o lotcă şi că la partea ei dindărăt era fixată pe un par o torţă aprinsă. Flacăra torţei se oglindea pe întuneric în apa lacului şi pesemne că lumina ei puternică ademenise peştii, căci în jurul ei sub apă se vedeau o mulţime de linii negre care săgetau mereu încolo şi încoace.
Cu Basescu la supermarket
Basescu s-a dus sa faca niste cumparaturi. Presa - dupa el. In timp ce transfera plasele in portbagajul Daciei prezidentiale, Basescu a raspuns la intrebari. Televiziunile au dat la stiri raspunsurile astea. OK, pana aici toate sunt in regula.
Eu, ca de obicei, ma uit la stiri pe B1TV, nu la cloaca pestilentiala Antena 3 (evident, cei care se uita la Badea, Gadea si celelalte lighioane, zic ca nu se uita ca cloaca pestilentiala B1TV). Dar nu asta conteaza in ceea ce vreau sa spun. B1TV, ca orice post cu teama de CNA, cand a difuzat interviul, a avut grija ca nimeni sa nu pronunte numele supermarketului la care a facut shopping Basescu.
Dar iata ce imagine au difuzat in acest timp (la diferite ore), cei de la B1TV:
O exceptionala poveste a lui Zweig (1)
Noapte
fantastică (partea I)
Însemnările de mai jos au fost găsite
făcute pachet şi pecetluite, în biroul baronului Friedrich Michael von R… după
ce acesta căzuse în lupta de la Rawaruska, în toamna anului 1914, ca locotenent
de rezervă austriac, într-un regiment de dragoni. Familia sa, orientându-se
după titlu şi mulţumindu-se să arunce doar o privire superficială pe aceste
foi, a presupus că sunt doar o operă literară a defunctului, aşa că mi-a predat
mie însemnările ca să le cercetez şi m-a însărcinat cu publicarea lor. Eu însă
nu consider de loc că însemnările acestea sunt o povestire născocită ci, până
în cele mai mici amănunte, o întâmplare reală din viaţa celui dispărut. Astfel,
public propriile-i dezvăluiri, fără să modific sau să adaug ceva, trecându-i numele
sub tăcere.
Timisoara - 16 ani sub Ciuhandu
Spuneam ca am avut un soc plimbandu-ma pe strazile Timisoarei. Dupa 16 ani de administratie de tip Ciuhandu, asa arata unul dintre cartierele orasului si va asigur ca mai toate celelalte arata la fel, daca nu si mai rau. Singurele care nu intra in categoria asta sunt cele dezvoltate de particulari. Pare de necrezut, dar asta e realitatea. Asta este rezultatul celor 16 ani in care Ciuhandu, supranumit "reperul moral", "continuatorul lui Coposu" etc, a condus orasul impreuna cu echipa lui (Orza, Sasca etc). Cu aceste realizari va ramane el in istoria Banatului. Poftiti de admirati:
Aici functioneaza un cabinet medical |
Mici poeme in proza ale lui Baudelaire(39)
Un cal de rasă
E
destul de urîtă. Totuşi e delicioasă!
Timpul
şi Dragostea au însemnat-o cu ghearele şi i-au arătat cu neîndurare ceea ce
fiecare minut şi fiecare sărut răpesc din tinereţe şi prospeţime.
E cu
adevărat urîtă; e furnică, păianjen, dacă vreţi, schelet chiar; la fel însă e
licoare,
leac balsamic, vrăjitorie! Într-un cuvînt, e delicioasă.
Relatia mea cu hartile topografice
Ia te uita ce-am gasit! Carevasazica a fost un timp cand unii se gandeau sa ma distinga :) Ce vremuri....
sâmbătă, 16 februarie 2013
Orasul jegului
Astazi plecam spre Germania. Am dimineata la dispozitie pentru rezolvarea catorva mici probleme incapatanate. Dar vreau sa ajung sa fac si cateva poze, pentru ca mi se pare incredibil in ce hal arata orasul. Si nu ma refer la curatenie, ori la gropile din asfalt, ci la impresia generala de conglomerat de maghernite. Cel puzin zona vecina celei in care locuieste Mitza arata exact ca un cartier periferic al unui oras din anii 20-30. Ori asta nu se poate descrie, e nevoie de poze.
Ma poate intreba oricine: pana acum nu ai vazut lucrurile astea? Ii voi raspunde: cand eram la Sinaia, ma obisnuisem atat cu prezenta muntelui, incat nici nu-l mai observam - altii, veniti de aiurea, nu incetau sa se minuneze si sa comenteze frumusetea peretilor de stanca. Asa patesc si eu acum, cand nu mai stau in Romania, ci intr-o tara civilizata. Abia astazi, revenit dupa un an, observ dezastrul din jur. Si imi amintesc de un oarecare domn care, scriind pe un forum, se referea intotdeauna la Timisoara prin expresia "orasul jegului". Mi se parea deplasat pe atunci, dar Doamne! nu-mi vine sa cred cum arata Timisoara vazuta cu ochii unui traitor in Hanovra...
O iesire a lui Plesu (2)
Se mai întorc în ţară tinerii care au plecat în
ultimii ani? Cred că aceasta este o problemă mare. La intervale regulate,
România îşi pierde elitele.
Andrei Pleşu: Păi domnule, dacă vor simţi că
au la ce să se întoarcă, se vor întoarce. Ce înseamnă să aibă la ce să se
întoarcă? Să simtă că dacă se întorc găsesc un loc de muncă şi să simtă că dacă
găsesc un loc de muncă vor fi retribuiţi onorabil. Deocamdată, dacă se întorc,
nu găsesc un loc de muncă, eu ştiu cum stau lucrurile cel puţin în plan
universitar, cunosc foarte mulţi tineri care au acreditări strălucite de la
mari universităţi din lume - doctorate, titluri, tot ce trebuie. Unii dintre ei
au făcut aventura de a se întoarce şi când se întorc găsesc universităţi
etanşe, unde nu pot pătrunde, dintr-un motiv sau altul. Fie că dă statul o lege
care e încă în vigoare că nu se mai acceptă un timp angajări, fie că aceia din
corpul universitar se baricadează şi nu intră nimeni în plus.
vineri, 15 februarie 2013
Legendele Olimpului (66)
Cora se intoarce la Demetra, dar...
S‑a coborât
Hermes la zeul morţilor, rugându‑l s‑o lase liberă pe Cora. Şi Hades n‑a avut
ce face, a trebuit să se supună. Dar el a dat Corei să guste – mai înainte de‑a
pleca – din jumătatea unei rodii.
Mâncând‑o, Cora
se legase să se‑ntoarcă iar la Hades. Şiretul zeu ţinea s‑o aibă pe mândra
Cora, să n‑o piardă în nici un chip, ca să‑i însenineze viaţa în mult prea
tristele‑i ţinuturi.
Călăuzită deci
de Hermes, Cora s‑a‑ntors cu voie bună la mama sa, sus pe pământ. Mama şi‑a
strâns copila‑n braţe, dar, bântuită de un gând ce‑o‑nspăimântase mai de mult,
a întrebat‑o de îndată:
— Nu cumva‑ntunecatul
Hades ţi‑o fi dat fructul unei rodii, să guşti dintr‑însul la plecare?
joi, 14 februarie 2013
O iesire a lui Plesu (1)
Ce facem cu România, domnule Pleşu?
Eu cred că din România, la ora asta, lucrul care lipseşte în
cel mai înalt grad - şi măsor bine cuvintele, iar unii o să se mire că tocmai
eu fac această declaraţie - este patriotismul. Prin patriotism înţelegând,
însă, nu să răcneşti, cu lacrimi în ochi, „noi suntem români”, nu să te îmbeţi
la chefuri de Crăciun şi să îţi aduci aminte de Ştefan cel Mare, nu să vorbeşti
despre ţărişoară, ci să uiţi de tine ca să faci ceva pentru comunitatea ta. Eu
nu cunosc în momentul acesta un politician capabil să uite de sine. Toţi sunt
umflaţi de sinele propriu. De cariera lor, de imaginea lor, de duşmăniile lor
şi de ambiţiile lor. Eu nu recunosc în niciunul un interes real pentru binele
ţării. Problemele ţării sunt doar un material pentru un discurs electoral. Este
foarte rentabil discursul patriotic în campanie, la câte un talk-show. Dar în
viaţa de zi cu zi, eu nu am senzaţia că pune cineva mai presus acest interes
comunitar.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)